DECIZIE nr.I din 18 februarie 2002
Textul actului publicat în M.Of. nr. 326/16 mai. 2002

Sub preşedinţia preşedintelui Curţii Supreme de Justiţie, Paul Florea, În şedinţa din 14 ianuarie 2002, s-a luat în examinare recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, referitor la aplicarea dispoziţiilor art. 1 lit. e) şi ale art. 6 din Legea nr. 12/1990 privind protejarea populaţiei împotriva unor activităţi comerciale ilicite, republicată, astfel cum a fost modificată prin Ordonanţa Guvernului nr.126 din 29 august 1998, când Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a fost reprezentat de procurorul şef de secţie Ion Ionescu, care a susţinut recursul în interesul legii în sensul în care a fost formulat.
În vederea deliberării a fost amânată pronunţarea pentru azi, 18 februarie 2002, când

SECŢIILE UNITE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:
În aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 12/1990 privind protejarea populaţiei împotriva unor activităţi comerciale ilicite, republicată, astfel cum a fost modificată prin Ordonanţa Guvernului nr.126 din 29 august 1998, instanţele de judecată nu au un punct de vedere unitar, soluţionând în mod diferit plângerile îndreptate împotriva actelor de constatare şi sancţionare a contravenţiilor prevăzute la art. 1 lit. e) din această lege.
Astfel, în cazul efectuării de acte sau fapte de comerţ fără ca bunurile respective să fie însoţite de documente justificative, unele instanţe au respins plângerea formulată împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei, menţinând amenda aplicată şi măsura confiscării mărfii, chiar dacă contravenientul a prezentat ulterior acte ce dovedesc provenienţa licită a bunurilor.
În motivarea acestei soluţii s-a relevat că legea sancţionează toate actele sau faptele de comerţ având ca obiect bunuri a căror provenienţă nu este dovedită în condiţiile cerute de lege, care prevede ca asemenea bunuri să fie însoţite tot timpul de documente justificative, precum şi că, în toate cazurile, se impune şi confiscarea bunurilor respective, care este o sancţiune complementară.
Alte instanţe au considerat că în astfel de situaţii este necesară menţinerea amenzii contravenţionale, însă trebuie înlăturată măsura confiscării mărfii, această soluţie fiind însuşită şi prin recursul în interesul legii.
S-a motivat că în conformitate cu prevederile art. 1 lit. e) din Legea nr. 12/1990, republicată, astfel cum a fost modificată prin Ordonanţa Guvernului nr.126/1998, este necesar ca mărfurile ce fac obiectul actelor sau faptelor de comerţ să fie însoţite, pe timpul transportului, al depozitării sau al comercializării, de documentele de provenienţă, neîndeplinirea acestei obligaţii atrăgând sancţionarea contravenţională. S-a considerat însă că nerespectarea acestei obligaţii nu poate atrage şi aplicarea măsurii confiscării mărfurilor, deoarece nu sunt îndeplinite cerinţele înscrise în art. 6 din această lege, coroborate cu dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 32/1968 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor.
În fine, au fost şi instanţe care, dimpotrivă, fiind sesizate cu plângere împotriva actelor de constatare şi sancţionare a unor astfel de contravenţii, în cazul prezentării ulterioare, de către cei sancţionaţi, a documentelor prin care se justifică provenienţa mărfurilor, au dispus anularea procesului-verbal de constatare a contravenţiei, au exonerat contravenientul de plata amenzii aplicate şi au restituit bunurile confiscate.
Aceste din urmă instanţe au procedat corect.
În adevăr, prin art. 1 lit. e) din Legea nr. 12/1990, republicată, astfel cum a fost modificată prin Ordonanţa Guvernului nr.126/1998, aprobată prin Legea nr. 243 din 17 decembrie 1998, se prevede c㠄efectuarea de acte sau fapte de comerţ cu bunuri a căror provenienţă nu este dovedită, în condiţiile legii” constituie activitate comercială ilicită ce atrage răspunderea contravenţională sau penală, după caz, instituindu-se şi obligativitatea ca documentele de provenienţă să însoţească mărfurile, „indiferent de locul în care acestea se află, pe timpul transportului, al depozitării sau al comercializării”.
Din dispoziţiile menţionate, coroborate cu cele ale art. 2 din aceeaşi lege, rezultă că sancţionarea unei atare activităţi ce constituie contravenţie, dacă nu a fost săvârşită în astfel de condiţii încât să fie considerată, potrivit legii penale, infracţiune, este condiţionată de lipsa documentelor de provenienţă a mărfurilor, indiferent dacă aceasta se constată pe timpul transportului, al depozitării sau al comercializării. Această condiţie nu poate fi considerată îndeplinită, însă, în cazul când persoana care a efectuat actul de comerţ dovedeşte ulterior, în faţa instanţei căreia i s-a plâns împotriva actului de constatare şi sancţionare, că documentele de justificare a provenienţei mărfurilor existau la data întocmirii procesului-verbal de constatare a contravenţiei şi că nu a avut posibilitatea să le prezinte în momentul efectuării controlului.
O atare interpretare este impusă şi de noile reglementări privind regimul juridic al contravenţiilor, înscrise în Ordonanţa Guvernului nr.2 din 12 iulie 2001, care a abrogat dispoziţiile Legii nr. 32/1968 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor, ce au fost invocate în susţinerea recursului în interesul legii.
Or, potrivit art. 11 alin. (1) şi (5) din această ordonanţă, „caracterul contravenţional al faptei este înlăturat în cazul legitimei apărări, stării de necesitate, constrângerii fizice sau morale, cazului fortuit, iresponsabilităţii, beţiei involuntare complete, erorii de fapt, precum şi infirmităţii, dacă are legătură cu fapta săvârşită”, iar atribuţia de a constata aceste cauze revine numai instanţei de judecată.
A considera altfel ar însemna că în cazuri de efectuare cu bunăcredinţă a actelor sau faptelor de comerţ cu bunuri având provenienţă vădit licită, dar fără posibilitatea prezentării documentelor de provenienţă în momentul efectuării verificării, persoana care le-ar deţine să nu mai poată justifica provenienţa lor nici în faţa instanţei de judecată, ceea ce ar fi inadmisibil.
Inadmisibilitatea unei atare interpretări rezultă şi din aceea că prin art. 47 din Ordonanţa Guvernului nr.2/2001 s-a prevăzut c㠄dispoziţiile prezentei ordonanţe se completează cu dispoziţiile Codului de procedură civilă”.
Or, în conformitate cu art. 167 alin. 1 din Codul de procedură civilă, „dovezile se pot încuviinţa... dacă instanţa socoteşte că ele pot să aducă dezlegare pricinii”, iar potrivit alin. 3 al aceluiaşi articol „dovada şi dovada contrarie vor fi administrate pe cât cu putinţă în acelaşi timp”.
Reiese, deci, din dispoziţiile Codului de procedură civilă, la care se face trimitere prin art. 47 din Ordonanţa Guvernului nr.2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, că instanţele de judecată nu se pot abate de la cerinţa de a admite ca dovadă nu numai procesul-verbal de constatare a contravenţiei prevăzute de Legea nr. 12/1990, ci sunt datoare să încuviinţeze, în conformitate cu art. 167 şi următoarele din acel cod, administrarea tuturor dovezilor susceptibile a duce la dezlegarea pricinii, cu atât mai mult a celor prin care se vizează stabilirea existenţei documentelor de provenienţă, cum sunt factura fiscală, factura, avizul de însoţire a mărfii şi celelalte acte la care se referă art. 1 lit. e) din Legea nr. 12/1990, republicată, astfel cum a fost modificat şi completat prin Ordonanţa Guvernului nr.126/1998. A nu admite luarea în considerare a unor astfel de dovezi ar însemna să se contravină principiului aflării adevărului şi să nu se pronunţe o soluţie dreaptă, încălcându-se astfel dreptul la un proces echitabil instituit prin art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, la care România a devenit parte.
Pe de altă parte, în condiţiile dovedirii provenienţei licite a mărfurilor sau produselor care au făcut obiectul efectuării de acte ori fapte de comerţ sau au fost destinate să servească la astfel de operaţiuni, nu se mai justifică nici menţinerea confiscării dispusă prin procesul-verbal de constatare a contravenţiei.
Sub acest aspect trebuie să se aibă în vedere că scopul adoptării Legii nr. 12/1990 este acela al asigurării protecţiei populaţiei împotriva unor activităţi comerciale ilicite, atât prin sancţionarea penală sau contravenţională, după caz, a celor care încalcă dispoziţiile acestei legi, cât şi prin confiscarea bunurilor care au servit sau au fost destinate să servească la săvârşirea de activităţi comerciale ilicite.
În măsura în care, pe calea soluţionării plângerii îndreptate împotriva actelor de constatare şi sancţionare a contravenţiilor prevăzute la art. 1 lit. e) din Legea nr. 12/1990, republicată, astfel cum a fost modificată şi completată prin Ordonanţa Guvernului nr.126/1998, aprobată prin Legea nr. 243 din 17 decembrie 1998, se constată de instanţa de judecată existenţa documentelor de provenienţă a mărfurilor, este evident că această constatare trebuie să atragă nu numai anularea procesului-verbal de contravenţie şi exonerarea contravenientului de plata amenzii aplicate, ci şi restituirea mărfii confiscate.
Această soluţie este impusă şi de reglementarea art. 41 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr.2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, prin care se stabileşte c㠄în caz de anulare sau de constatare a nulităţii procesului-verbal bunurile confiscate, cu excepţia celor a căror deţinere sau circulaţie este interzisă prin lege, se restituie de îndată celui în drept”. Tot astfel, dacă bunurile ce au făcut obiectul confiscării au fost, între timp, valorificate potrivit alin. (3) din acelaşi articol va trebui să se dispună, de către instanţă, achitarea unei despăgubiri stabilite în raport cu valoarea lor de circulaţie.
În consecinţă, în temeiul art. 26 lit. b) din Legea Curţii Supreme de Justiţie nr. 56/1993, republicată, şi al art. 329 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii, în sensul de a se stabili că, în cazul plângerilor prevăzute la art. 1 lit. e) din Legea nr. 12/1990, republicată, astfel cum a fost modificată şi completată prin Ordonanţa Guvernului nr.126/1998, aprobată prin Legea nr. 243 din 17 decembrie 1998, prezentarea ulterioară, în faţa instanţelor judecătoreşti, a actelor prin care se dovedeşte provenienţa licită a bunurilor ce nu erau însoţite, în momentul constatării contravenţiei, de astfel de documente atrage anularea procesului-verbal de contravenţie, exonerarea contravenientului de plata amenzii şi restituirea mărfii confiscate.

PENTRU ACESTE MOTIVE
În numele legii
DECIDE:

Admite recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, în sensul celor ce se vor arăta în continuare.
Stabileşte că, în cazul plângerilor îndreptate împotriva actelor de constatare şi sancţionare a contravenţiilor prevăzute la art. 1 lit. e) din Legea nr. 12/1990, modificată prin Ordonanţa Guvernului nr.126 din 29 august 1998, prezentarea ulterioară, în faţa instanţelor judecătoreşti, a actelor prin care se dovedeşte provenienţa licită a bunurilor ce nu erau însoţite, în momentul constatării contravenţiei, de astfel de documente atrage anularea procesului-verbal de contravenţie, exonerarea contravenientului de plata amenzii aplicate şi restituirea mărfii confiscate.
Pronunţată în şedinţă publică la data de 18 februarie 2002.

PREŞEDINTELE CURŢII SUPREME DE JUSTIŢIE,
PAUL FLOREA

Prim-magistrat-asistent,
Ioan Răileanu


Joi, 24 septembrie 2026, 01:57

Declinare de raspundere: Informaţiile publicate în aceasta rubrică, precum şi textele actelor normative nu au caracter oficial.