DECIZIE nr.25 din 6 martie 1996
privind pronunţarea asupra excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 238 din Codul penal
Textul actului publicat în M.Of. nr. 324/4 dec. 1996

Lucian Stângu - preşedinte
Costică Bulai - judecător
Florin Bucur Vasilescu - judecător
Ioan Griga - procuror
Constantin Burada - magistrat-asistent

Pe rol, pronunţarea asupra excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 238 din Codul penal, invocată de Roşca Stănescu Ştefan Sorin şi Ardeleanu Cristina.
Dezbaterile au avut loc la data de 22 februarie 1996, concluziile părţilor fiind consemnate în încheierea din aceeaşi dată. Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea pentru data de 28 februarie 1996 şi apoi pentru data de 6 martie 1996, când a adoptat prezenta decizie.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, prin Încheierea din 23 octombrie 1995, a sesizat Curtea Constituţională cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 238 din Codul penal, invocată de Roşca Stănescu Ştefan Sorin şi Ardeleanu Cristina.
În susţinerea excepţiei se arată, în esenţă, că dispoziţiile art. 238 din Codul penal contravin Constituţiei şi deci sunt abrogate implicit potrivit art. 150 alin. (1) din legea fundamentală. Se consideră că prevederile sale sunt contrare art. 16 din Constituţie, deoarece instituie o discriminare între cetăţeni. Astfel, infracţiunile de insultă, calomnie sau ameninţare, atunci când sunt săvârşite împotriva unei persoane particulare, se urmăresc numai la plângerea prealabilă a părţii vătămate, iar pedepsele prevăzute de lege sunt mai mici, în timp ce, săvârşite împotriva unei persoane care îndeplineşte o funcţie importantă în stat, constituie infracţiunea de ofensă adusă autorităţii, urmărită din oficiu şi mai aspru pedepsită de lege. Se mai susţine că dispoziţiile criticate sub aspectul constituţionalităţii încalcă şi prevederile art. 7 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului care consacră dreptul la o protecţie egală din partea legii împotriva oricărei discriminări, deoarece instituie privilegii pentru o anumită categorie de persoane. De asemenea, cu referire la infracţiunea de ofensă adusă autorităţii, se apreciază că aceasta „extrapolează insulta, ameninţarea sau violenţa la adresa unei persoane care deţine o funcţie în stat, la nivelul autorităţii”, deoarece se consideră că o asemenea insultă sau ameninţare este o ofensă adusă autorităţii, iar nu persoanei care a fost victima insultei sau a ameninţării. Autorii excepţiei mai susţin că nu există nici o justificare legală sau logică pentru o asemenea echivalare (insultă adusă persoanei cu funcţie în stat = ofensă adusă autorităţii), întrucât într-o societate democratică nu se poate confunda omul cu autoritatea pe care o reprezintă, deoarece el este desemnat sau ales să exercite o anumită funcţie pe o perioadă limitată, iar protecţia sa trebuie să se manifeste, pe această perioadă, numai în strictă legătură cu asigurarea condiţiilor pentru a-şi exercita funcţia.
Autorii excepţiei îşi exprimă părerea că în societăţile democratice o persoană care se implică în viaţa politică renunţă, într-o anumită măsură, la dreptul de protecţie absolută a vieţii sale intime şi că trebuie să accepte o „radiografiere mai atentă a vieţii sale private din partea societăţii civile”. Se mai arată că art. 238 din Codul penal a fost în vigoare în regimul totalitar, „care pleca de la prezumţia înăbuşirii oricăror tendinţe de critică venite din partea cetăţenilor la adresa autorităţilor sau a activiştilor de partid”.
Se dezvoltă apoi argumentul desprins din art. 30 din Constituţie privitor la libertatea de exprimare şi, în special, din dispoziţiile alin. (6) şi (7) din acest articol, privitoare la restrângerile aduse acestei libertăţi. Astfel, cu privire la dispoziţia din alin. (6), care prevede că libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine, autorii excepţiei susţin că aceste restrângeri se referă la persoana privată în calitatea ei de cetăţean simplu, nu de cetăţean care deţine anumite funcţii în stat. Pornind de la această interpretare, se critică dispoziţiile art. 238 din Codul penal, pentru că aduc atingere dispoziţiei constituţionale menţionate, prin faptul că reglementează şi alte limite exterioare, neprevăzute de Constituţie, ale libertăţii de exprimare, ceea ce nu poate fi îngăduit.
Tot astfel, cu privire la dispoziţiile alin. (7) din acelaşi art. 30 al Constituţiei, care prevăd, de asemenea, îngrădiri aduse libertăţii de exprimare, se arată că printre valorile fundamentale a căror vătămare sau periclitare nu poate fi îngăduită, în numele libertăţii de exprimare, nu este menţionată autoritatea de stat, astfel că dispoziţiile art. 238 din Codul penal pot fi considerate ca încălcând şi această dispoziţie constituţională. Constituţia interzice defăimarea ţării şi a naţiunii, nu şi a autorităţilor, iar legea penală nu poate institui o limită în plus şi nu poate restrânge „câmpul de manifestare a libertăţii de exprimare mai mult decât Constituţia”.
Autorii excepţiei se referă, în continuare, la dispoziţiile din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi din Convenţia europeană a drepturilor omului, privitoare la libertatea de exprimare, arătând că nici acestea nu prevăd, ca limită a libertăţii de exprimare, defăimarea autorităţii publice.
La dosarul Curţii Constituţionale a fost depusă, tot în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate, ca material comparativ, o documentaţie privind modul cum este tratată, în diferite legislaţii, fapta de ofensă adusă autorităţii. În temeiul acesteia se conchide că ţările democratice cele mai civilizate nu mai acceptă ideea unor protecţii speciale, de ordin penal, a unor persoane care deţin funcţii în stat, considerând că acestea trebuie, atunci când sunt defăimate, să folosească aceleaşi mijloace de apărare ca şi cetăţenii de rând; mai ales când presa este implicată în astfel de procese, se consideră că persoanele publice nu au dreptul la o protecţie privilegiată.
Autorii excepţiei de neconstituţionalitate mai arată că, şi în ţările în care astfel de incriminări mai există, acestea nu se aplică în fapt şi că toate ţările democratice au înlăturat răspunderea penală a ziariştilor în raport cu persoanele publice.
În vederea soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 238 din Codul penal, încheierea prin care a fost sesizată Curtea Constituţională a fost comunicată, în temeiul dispoziţiilor art. 24 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, fiecărei Camere a Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra acestei excepţii.
În punctul de vedere al Camerei Deputaţilor se arată că prezentarea „trunchiat㔠a textelor din dispoziţiile constituţionale, a căror încălcare este invocată în motivarea excepţiei de neconstituţionalitate [art. 16 alin. (1) şi (2) şi art. 30 alin. (1), (6) şi (7) din Constituţie], ca şi a unor texte din documente internaţionale, ignoră existenţa altor dispoziţii din legea fundamentală care sunt de natură să contureze „întinderea” drepturilor. În opinia Camerei Deputaţilor, trebuie să se ţină seama de distincţia între drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor (dreptul la viaţă, la libertatea individuală, la libera circulaţie, libertatea de exprimare etc.), aşa cum sunt reglementate de Constituţie (art. 22-48), şi principiile generale care guvernează exercitarea acestor drepturi şi libertăţi. În acest sens, se arată că prin dispoziţia cuprinsă în art. 15 din Constituţie se consacră dreptul tuturor cetăţenilor de a beneficia de drepturile şi libertăţile recunoscute şi garantate prin Constituţie şi prin alte legi, iar prin dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi (2) se consacră egalitatea cetăţenilor în faţa legii, precizându-se că nimeni nu este mai presus de lege şi deci nimeni nu poate pretinde că are mai multe drepturi sau că are alte drepturi decât cele prevăzute în Constituţie şi în alte legi. Drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor - se arată, în continuare, în punctul de vedere al Camerei Deputaţilor -, aşa cum sunt proclamate în documentele internaţionale, sunt recunoscute prin Constituţia României (art. 22-48) tuturor cetăţenilor, în mod egal, fără îngrădiri determinate de consideraţii de sex sau de naţionalitate. Se subliniază că nu există neconcordanţe între documentele internaţionale privitoare la drepturile fundamentale ale omului şi legile interne, astfel încât să se pună problema priorităţii reglementărilor internaţionale [art. 20 alin. (2) din Constituţie]. Aceasta nu înseamnă însă că prin alte legi nu pot fi acordate alte drepturi şi libertăţi decât cele fundamentale şi la care au vocaţie universală şi egală toţi cetăţenii, dar pot „beneficia” de ele numai anumiţi cetăţeni, pentru anumite perioade de timp şi condiţionat de anumite circumstanţe. Este cazul cetăţenilor care îndeplinesc o activitate importantă de stat, care, în perioada respectivă, sunt protejaţi suplimentar prin sancţionarea „infracţiunilor contra autorităţii” din Codul penal, printre care se află şi ofensa adusă autorităţii, reglementată în art. 238, a cărui neconstituţionalitate se cere a fi constatată. Se menţionează că şi alte ţări, recunoscute ca „democratice” şi care sunt şi ele părţi în tratatele internaţionale referitoare la drepturile fundamentale ale omului, prevăd în legislaţiile lor că ofensele aduse persoanelor care reprezintă statul urmează a fi sancţionate mai sever decât infracţiunile contra demnităţii oricărei persoane fizice, întrucât prin aceste ofense se aduc atingeri nu numai cetăţeanului (persoană privată), ci şi autorităţii pe care o reprezintă. Se exemplifică dispoziţii din codurile penale italian şi german, iar în concluzie se subliniază că însăşi Constituţia României, prin dispoziţiile art. 15 alin. (1), art. 16 alin. (1) şi (2), art. 30 alin. (6), art. 54 şi art. 80 alin. (1), oferă argumente de text pentru respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 238 din Codul penal, prin care nu se aduce nici o încălcare drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor.
În punctul de vedere al Guvernului se arată că prin însăşi situarea sa în Titlul V al Părţii speciale a Codului penal, intitulat „Infracţiuni contra autorităţii”, incriminarea din art. 238 din Codul penal, cu denumirea marginală de „Ofensă adusă autorităţii”, priveşte o faptă care aduce atingere valorii sociale a „autorităţii”, deoarece prestigiul şi eficienţa autorităţii sunt ştirbite sau compromise prin felul în care sunt tratate persoanele care îndeplinesc activităţi importante „de stat” - termen folosit în art. 160 din Codul penal la care face trimitere art. 238 din Codul penal adică activităţi în cadrul autorităţilor publice prevăzute de Constituţie sau alte activităţi publice importante. Prin incriminarea ca infracţiune distinctă a atingerii aduse onoarei, a ameninţării în public, a lovirii sau a oricăror acte de violenţă săvârşite împotriva unei persoane care îndeplineşte o activitate importantă de stat se urmăreşte apărarea valorii sociale a autorităţii, al cărei titular este statul, autoritatea constituind unul dintre atributele acestuia. De aceea, subiectul pasiv principal al acestei infracţiuni este statul. Se invocă, în sprijinul acestei afirmaţii, dispoziţiile constituţionale care, prin sublinierea rolului şi funcţiilor îndeplinite de instituţiile Republicii, le conferă acestora autoritate: art. 58 privind Parlamentul, art. 66 cu privire la deputaţi şi senatori, art. 80 referitor la Preşedintele României, art. 101 privitor la Guvern, art. 122 care se referă la prefect, art. 124 privind statutul judecătorilor, art. 130 cu privire la Ministerul Public, art. 144 privind Curtea Constituţională etc. Prin incriminarea în art. 238 din Codul penal a ofensei aduse autorităţii - se susţine în continuare - nu se urmăreşte ocrotirea persoanei care îndeplineşte o activitate importantă, deşi aceasta este şi ea apărată în mod implicit, datorită caracterului complex al infracţiunii de ofensă adusă autorităţii, care absoarbe infracţiunile contra persoanei. În cazul acestei infracţiuni, persoana împotriva căreia s-au îndreptat, material, activităţile incriminate reprezintă subiectul pasiv secundar al infracţiunii, fiind vorba de o infracţiune contra autorităţii, şi nu contra persoanei. Situaţia este aceeaşi şi în cazul altor infracţiuni contra autorităţii, care conţin, în elementul lor material complex, o acţiune secundară sau adiacentă îndreptată contra persoanei, cum este cazul, de exemplu, al infracţiunii de ultraj, recunoscută în toate legislaţiile penale ca având drept obiect principal al ocrotirii juridice autoritatea pe care o reprezintă funcţia, şi nu persoana funcţionarului. Aşa se explică gradul de pericol social sporit al acestor infracţiuni complexe contra autorităţii şi, respectiv, gravitatea mai mare a pedepselor prevăzute de lege pentru săvârşirea lor, în comparaţie cu infracţiunile contra persoanei. Sistemul gradării pedepselor în funcţie de autoritatea pe care o reprezintă persoana împotriva căreia se îndreaptă activitatea infracţională este adoptat de multe coduri penale europene, unele dintre acestea enumerând în textele de lege autorităţile care se bucură de o protecţie penală deosebită (de exemplu: rege, preşedinte de Republică, membru al Parlamentului, al Curţii Supreme de Justiţie, al Curţii Constituţionale, al Guvernului, al Tribunalului Administrativ etc.).
Infracţiunea de ofensă adusă autorităţii nefiind o infracţiune contra persoanei, nu se poate pune problema încălcării principiului egalităţii în faţa legii, prevăzut în art. 16 din Constituţie, a instituirii unei „discriminări între cetăţeni”, a unor „privilegii în materie de protecţie a demnităţii”, a unei „modalităţi privilegiate şi suplimentare de protejare” a demnităţii, onoarei şi dreptului la imagine al unor anumite categorii de persoane. A considera că prin dispoziţiile art. 238 din Codul penal se încalcă principiul egalităţii în faţa legii ar însemna să se nege toate incriminările care privesc anumite categorii de persoane, adică incriminările cu subiect activ sau pasiv calificat. Astfel de incriminări au fost şi sunt cunoscute de toate legislaţiile, indiferent de sistemele de drept şi de epocile cărora le aparţin.
În fine, se arată că infracţiunea de ofensă adusă autorităţii este în concordanţă şi cu dispoziţiile art. 30 din Constituţie, privitoare la libertatea de exprimare. Potrivit dispoziţiilor art. 49 al Constituţiei, exerciţiul unor drepturi sau libertăţi, între care şi libertatea de exprimare, poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune pentru apărarea valorilor prevăzute în acel articol.
În concluzie, se apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 238 Cod penal nu poate fi admisă, deoarece dispoziţiile în cauză respectă exigenţele impuse de legea fundamentală.
Senatul nu a comunicat punctul său de vedere.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Camerei Deputaţilor şi Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţilor şi concluziile procurorului, prevederile art. 238 din Codul penal raportate la dispoziţiile Constituţiei şi ale documentelor internaţionale în materie, precum şi prevederile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:
Deşi excepţia se referă la un text de lege adoptat anterior Constituţiei, Curtea este competentă să o soluţioneze, deoarece instanţa a reţinut că dispoziţiile criticate nu contravin legii fundamentale şi deci sunt în vigoare, sesizând Curtea pentru a se pronunţa cu privire la constituţionalitatea lor.

1. Din examinarea dispoziţiilor art. 238 din Codul penal se constată că acestea incriminează, sub denumirea de „Ofensă adusă autorităţii”, atingerea adusă onoarei, ameninţarea, lovirea sau orice acte de violenţă săvârşite în public împotriva uneia dintre persoanele prevăzute în art. 160, în legătură cu activitatea acesteia şi de natură să aducă atingere autorităţii. Totodată, din examinarea dispoziţiilor art. 160 din Codul penal, la care se face trimitere, rezultă că acestea incriminează, sub denumirea de „atentat care pune în pericol securitatea statului”, atentatul săvârşit contra vieţii, integrităţii corporale ori sănătăţii unei persoane care îndeplineşte o activitate importantă de stat sau obştească, în împrejurări care fac ca fapta să pună în pericol securitatea statului.

Deşi prin cele două incriminări se urmăreşte apărarea unor valori sociale distincte - pe de o parte, securitatea statului, iar pe de altă parte, autoritatea, fapt care a şi determinat situarea lor în titluri diferite ale Părţii speciale a Codului penal -, existenţa ambelor infracţiuni este condiţionată de o anumită calitate a subiecţilor pasivi secundari ai acestora. În concepţia autorilor Codului penal din anul 1968, această calitate este legată de îndeplinirea unei activităţi importante: fie o activitate de stat, fie o activitate obştească, înţelegând prin aceasta din urmă o activitate ori o funcţie importantă în cadrul partidului comunist sau în organizaţiile politice subordonate, în condiţiile specifice regimului totalitar. În această viziune, însuşi conceptul de autoritate era denaturat, deoarece se conferea atributul autorităţii nu numai activităţilor sau funcţiilor de stat, dar şi activităţilor sau funcţiilor obşteşti. Autoritatea era înţeleasă deci atât ca autoritate de stat, cât şi ca autoritate obştească şi era apărată ca atare. Stabilirea incriminărilor din art. 238 şi din art. 160 din Codul penal s-a făcut deci cu referire la structurile de putere şi la sistemul de valori existente la data elaborării Codului penal.
Întrucât acest sistem de valori nu mai există în prezent, fiind înlocuit cu acela consacrat prin Constituţia din anul 1991, pentru a stabili dacă dispoziţiile art. 238 din Codul penal mai sunt în vigoare sau au fost abrogate în temeiul dispoziţiei din art. 150 alin. (1) din Constituţie, este necesar să se verifice, în primul rând, dacă valoarea socială apărată prin dispoziţiile incriminatoare în discuţie este sau nu recunoscută ca atare de noua Constituţie şi, în caz afirmativ, dacă apărarea ei prin mijloace de drept penal este necesară.
Din analiza dispoziţiilor constituţionale privitoare la autorităţile publice se constată că legea noastră fundamentală recunoaşte ca valoare socială numai autoritatea de stat, nu şi aşa-numita autoritate obştească. Numeroasele dispoziţii privitoare la autorităţile publice şi la rolul statului în înfăptuirea programelor de guvernare atestă necesitatea asigurării unui climat de ordine şi de securitate deplină pentru persoanele cărora le revin sarcini importante în realizarea funcţiilor specifice diferitelor puteri.
Autoritatea statului fiind o condiţie a exercitării normale a puterilor acestuia, ea apare ca o valoare socială importantă, a cărei apărare, prin mijloace de drept penal, este o necesitate.
În lumina acestor prevederi ale Constituţiei, dispoziţiile art. 238 din Codul penal trebuie să fie considerate ca abrogate parţial, în baza dispoziţiei art. 150 alin. (1) din Constituţie, deoarece ele sunt contrare Constituţiei în măsura în care se referă la o persoană care îndeplineşte o activitate obştească. Subiectul activ nemijlocit al acestei infracţiuni nu poate fi decât o persoană care îndeplineşte o funcţie importantă în stat.

2. În opinia autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, dispoziţiile art. 238 din Codul penal, în măsura în care incriminează ofensa adusă autorităţii prin atingerea adusă onoarei, sunt contrare Constituţiei şi trebuie să fie considerate abrogate în temeiul art. 150 alin. (1) din legea fundamentală, deoarece creează o discriminare între cetăţeni, instituind un regim de favoare pentru persoanele care îndeplinesc o funcţie importantă de stat. Această favoare ar consta în faptul că, în timp ce pentru insulta adusă unei persoane particulare tragerea la răspundere penală are loc numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, în cadrul ofensei aduse autorităţii, prin aceeaşi faptă, tragerea la răspundere penală are loc din oficiu.

Critica adusă dispoziţiilor art. 238 din Codul penal, sub acest aspect, este neîntemeiată. Prin dispoziţiile din acest articol au fost incriminate fapte prin care se aduce atingere demnităţii, libertăţii, integrităţii corporale sau sănătăţii unei persoane care reprezintă autoritatea de stat, dacă aceste fapte sunt săvârşite în legătură cu activitatea persoanei respective şi sunt de natură să aducă atingere autorităţii.
Comiterea vreuneia dintre aceste fapte reprezintă mijlocul prin care se aduce atingere autorităţii de stat şi de aceea apărarea penală a acestei valori nu se poate asigura decât prin incriminarea tuturor acestor fapte, care constituie modalităţi alternative de săvârşire a infracţiunii de ofensă adusă autorităţii. Împrejurarea că printre aceste modalităţi a fost inclusă atingerea adusă onoarei, adică o faptă contra demnităţii persoanei, nu conferă normei incriminatoare în discuţie un caracter neconstituţional, iar afirmaţia autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, în sensul că punerea în mişcare şi exercitarea din oficiu a acţiunii penale ar constitui un regim de favoare pentru subiectul pasiv al infracţiunii de ofensă adusă autorităţii, este nefondată. Ofensa adusă autorităţii este, aşa cum arată chiar denumirea ei, o infracţiune contra autorităţii, şi nu contra persoanei. Valoarea socială în principal ocrotită prin instituirea acestei infracţiuni complexe este autoritatea de stat, celelalte valori sociale, adică demnitatea, libertatea psihică, integritatea corporală sau sănătatea persoanei, constituie obiectul juridic secundar sau adiacent al infracţiunii. Titularul valorii sociale în principal ocrotite şi deci subiectul pasiv principal al infracţiunii fiind statul, este evident că punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale nu puteau fi lăsate la dispoziţia subiectului pasiv secundar, aşa cum se prevede în cazul în care atingerea adusă onoarei, ameninţarea, lovirea sau alte violenţe s-ar săvârşi împotriva unei persoane particulare sau chiar împotriva unei persoane care îndeplineşte o activitate importantă de stat, dacă se constată că faptele nu au fost de natură să aducă atingere autorităţii. În cadrul acţiunii penale unice, declanşate din oficiu, făptuitorul este ţinut să răspundă pentru infracţiunea unică complexă de ofensă adusă autorităţii, săvârşită în singurul mod posibil, adică prin comiterea vreuneia dintre faptele contra persoanei prevăzute de lege ca element material al acestei infracţiuni. Punerea în mişcare şi exercitarea din oficiu a acţiunii penale, în acest caz, au fost determinate de necesitatea apărării autorităţii de stat, şi nu de nevoia de a institui un privilegiu pentru subiectul pasiv secundar al infracţiunii, aşa cum susţin autorii excepţiei de neconstituţionalitate. De aceea, afirmaţia că norma incriminatoare în discuţie ar contraveni dispoziţiei art. 16 din Constituţie, privitoare la egalitatea cetăţenilor în faţa legii, nu are temei.

3. La fel de neîntemeiată se dovedeşte afirmaţia potrivit căreia prin incriminarea ofensei aduse autorităţii se identifică insulta, ameninţarea sau actele de violenţă asupra unei persoane cu ofensa adusă autorităţii, deşi „într-o societate democratică nu se poate confunda omul cu autoritatea pe care o reprezintă”. Autoritatea publică nu este însă o abstracţiune, ci un fenomen concret, astfel încât contactul nemijlocit cu aceasta se realizează prin contactul cu persoanele fizice învestite cu exercitarea funcţiilor publice. De altfel, atât în limbajul curent, cât şi în dreptul public, conceptul de „autoritate” presupune ideea de putere sau de împuternicire de a da dispoziţii şi de a impune cuiva ascultare, aceea de organ de stat competent să ia măsuri şi să emită dispoziţii cu caracter obligatoriu şi, în fine, aceea de reprezentant al unui organ de natura celui menţionat. Aşa fiind, este evident că, prin săvârşirea faptelor contra persoanei reprezentantului respectiv, se aduce atingere autorităţii. În ceea ce priveşte problema incriminării acestor fapte, aceasta este o chestiune de politică penală care ţine de competenţa autorităţii legiuitoare şi nu poate face obiectul unui control de neconstituţionalitate.

4. Pornindu-se de la aceeaşi teză, potrivit căreia nu se poate confunda persoana cu autoritatea pe care o reprezintă, autorii excepţiei susţin că persoana respectivă este desemnată sau aleasă să exercite o anumită funcţie pe o perioadă limitată şi de aceea protecţia ei „trebuie să se manifeste, pe această perioadă, numai în strictă legătură cu asigurarea condiţiilor pentru a-şi exercita funcţia”. Or, este exact ceea ce a urmărit legiuitorul prin incriminarea faptelor contra demnităţii, libertăţii, integrităţii corporale şi sănătăţii persoanei care îndeplineşte o funcţie importantă de stat, în legătură cu activitatea acesteia. Ceva mai mult, legea condiţionează existenţa infracţiunii de ofensă adusă autorităţii de îndeplinirea cerinţei esenţiale ca faptele săvârşite contra persoanei respective să fie de natură să aducă atingere autorităţii. Dacă această cerinţă nu este îndeplinită, faptele nu constituie ofensă adusă autorităţii, ci infracţiuni contra persoanei, chiar dacă au fost săvârşite împotriva unei persoane care îndeplineşte o funcţie importantă de stat. Nu este suficient aşadar ca faptele de insultă, ameninţare, lovire sau alte violenţe să fie îndreptate împotriva unei persoane care îndeplineşte o importantă activitate de stat şi în legătură cu această activitate, pentru ca aceste fapte să fie calificate automat ca ofensă adusă autorităţii, ci trebuie să se facă dovada că ele au fost de natură, prin conţinutul şi consecinţele lor, să aducă atingere autorităţii.

5. Argumentul că incriminarea ofensei aduse autorităţii, prin atingerea adusă onoarei, este contrară dispoziţiei art. 30 din Constituţie, privitoare la libertatea de exprimare, nu poate fi primit. Afirmaţia autorilor excepţiei, în sensul că dispoziţia alin. (6) al aceluiaşi articol din Constituţie, care prevede că libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea sau viaţa particulară a persoanei, nu s-ar aplica şi cu privire la persoana care îndeplineşte o funcţie importantă de stat, nu este întemeiată. Aşa cum s-a arătat, ofensa adusă autorităţii se poate realiza numai prin săvârşirea unor fapte contra persoanei, cum sunt cele prevăzute în textul incriminator. Împrejurarea că art. 30 alin. (6) din Constituţie se referă la ocrotirea oricărei persoane nu este în contradicţie cu cele afirmate mai sus, deoarece exercitarea autorităţii de către o persoană care îndeplineşte o funcţie importantă de stat nu poate fi disociată de calitatea de persoană fizică a acesteia.

6. În fine, autorii arată, tot în sprijinul excepţiei de neconstituţionalitate, că există legislaţii în care defăimarea autorităţii nu este incriminată, iar în acele legislaţii în care incriminarea există, dispoziţiile respective nu se aplică în fapt. Aceste diferenţieri de reglementare de la o legislaţie la alta îndreptăţesc concluzia că apărarea prin mijloace de drept penal a autorităţii de stat este o chestiune de politică penală, care se soluţionează diferit, în funcţie de realităţile din fiecare ţară. De altfel, incriminări asemănătoare celei din art. 238 din Codul penal se întâlnesc şi în legislaţiile altor ţări, ca: Franţa, Germania, Olanda, Spania şi altele.

Faţă de cele arătate, văzând şi prevederile art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi ale art. 13 alin. (1) lit. A. c), ale art. 23, 24 şi 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Constată că dispoziţiile art. 238 din Codul penal sunt abrogate parţial, conform art. 150 alin. (1) din Constituţie, rămânând în vigoare numai în măsura în care faptele incriminate se referă la o persoană care îndeplineşte o activitate importantă de stat.
Cu recurs în termen de 10 zile de la comunicare.
Pronunţată în şedinţa publică din 6 martie 1996.

PREŞEDINTE,
dr. Lucian Stângu

Magistrat-asistent,
Constantin Burada

Joi, 24 septembrie 2026, 13:44

Declinare de raspundere: Informaţiile publicate în aceasta rubrică, precum şi textele actelor normative nu au caracter oficial.