DECIZIE nr.140 din 19 noiembrie 1996
privind pronunţarea asupra recursurilor declarate împotriva Deciziei Curţii Constituţionale nr.25 din 6 martie 1996
Textul actului publicat în M.Of. nr. 324/4 dec. 1996

Ioan Muraru - preşedinte
Viorel Mihai Ciobanu - judecător
Mihai Constantinescu - judecător
Ioan Deleanu - judecător
Romul Petru Vonica - judecător
Ioan Griga - procuror
Constantin Burada - magistrat-asistent

Pe rol, pronunţarea asupra recursurilor declarate de Roşca Stănescu Ştefan Sorin şi Ardeleanu Cristina împotriva Deciziei Curţii Constituţionale nr. 25 din 6 martie 1996.
Dezbaterile au avut loc în şedinţa din 15 octombrie 1996, fiind consemnate în încheierea din aceeaşi dată, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea pentru data de 22 octombrie 1996 şi, apoi, în vederea unei documentări mai ample privind practica altor curţi sau tribunale constituţionale, precum şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, în problema ce face obiectul litigiului, pentru data de 19 noiembrie 1996.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, prin Încheierea din 23 octombrie 1995, a sesizat Curtea Constituţională cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 238 din Codul penal, invocată de Roşca Stănescu Ştefan Sorin şi Ardeleanu Cristina.
Curtea Constituţională, prin Decizia nr.25 din 6 martie 1996, a constatat că dispoziţiile art. 238 din Codul penal sunt abrogate parţial, conform art. 150 alin. (1) din Constituţie, rămânând în vigoare numai în măsura în care faptele incriminate se referă la o persoană care îndeplineşte o activitate importantă de stat.
Pentru a pronunţa această soluţie, s-a reţinut că din analiza dispoziţiilor constituţionale privitoare la autorităţile publice rezultă că legea noastră fundamentală recunoaşte ca valoare socială numai autoritatea de stat, nu şi aşanumita autoritate obştească. De asemenea, s-a mai reţinut că numeroasele dispoziţii privitoare la autorităţile publice şi la rolul statului în înfăptuirea programelor de guvernare atestă necesitatea asigurării unui climat de ordine şi de securitate deplină pentru persoanele cărora le revin sarcini importante în realizarea funcţiilor specifice diferitelor puteri.
Autoritatea statului fiind o condiţie a exercitării normale a puterilor acestuia, ea apare ca o valoare socială importantă, a cărei apărare, prin mijloace de drept penal, este o necesitate.
Împotriva Deciziei Curţii Constituţionale nr. 25 din 6 martie 1996, prin recursul declarat se invocă, în esenţă, următoarele motive:
- constatarea abrogării parţiale a art. 238 din Codul penal este o soluţie „incomplet㔠şi „inutilă”, din moment ce nu mai exist㠄persoane cu activitate obştească”, „în sensul atribuit de vechiul regim politic acestui cuvânt”;
- includerea faptei de „ofensă adusă autorităţii” în Titlul V al Codului penal, care se referă la „infracţiuni contra autorităţii”, este „forţată”, „incorectă”, mai ales cât priveşte comiterea faptei prin „atingerea adusă onoarei”. Refuzul Curţii de a cenzura asemenea aspecte, sub cuvânt că ele aparţin politicii penale, „poate crea situaţii inadmisibile din punct de vedere al noii ordini constituţionale”. Este evident - se arată în continuare - c㠄o insultă este prin natura ei adresată unei persoane fizice şi niciodată unei autorităţi abstracte”. Se conchide că regimul penal al insultei aduse unei persoane cu funcţie importantă trebuie să fie acelaşi cu cel al art. 205 din Codul penal;
- susţinerea Curţii că politica penală nu poate face obiectul unui control de constituţionalitate „este greşită”, legea în discuţie fiind desuetă;
- aşa cum este definit㠄ofensa adusă autorităţii”, rezultă o încadrare „automată a insultei aduse persoanei cu funcţie importantă în art. 238 din Codul penal”. „Susţinerea Curţii, potrivit căreia trebuie să fie îndeplinită şi dovedită condiţia ca fapta să fie de natură a aduce atingere autorităţii, nu este reală, aceasta rezultând chiar din modul cum jurisprudenţa a receptat acest text”;
- motivarea Curţii este contradictorie cât priveşte subiectul pasiv al infracţiunii, afirmând că şi ofensa adusă autorităţii este o ofensă adusă în primul rând persoanei;
- reţinând că, în anumite ţări, există infracţiunea de ofensă adusă autorităţii, instanţa nu se referă la „nuanţele de prezentare comparativă”, „nici practica Curţii de la Strasbourg nu a fost luată în consideraţie”; în fine, se mai susţine c㠄nu s-au discutat nici argumentele rezultate din analiza textelor unor tratate semnate şi ratificate de România, care prevaleză asupra dreptului intern”.

CURTEA,

având în vedere decizia atacată, motivele de recurs invocate, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile Ministerului Public, precum şi prevederile care fac obiectul excepţiei raportate la dispoziţiile Constituţiei şi ale Legii nr. 47/1992, reţine: Astfel cum rezultă din motivele de recurs, precum şi din concluziile orale şi scrise formulate de Roşca Stănescu Ştefan Sorin şi Ardeleanu Cristina, prin avocaţii lor, în esenţă se consideră că prevederile art. 238 alin. 1 din Codul penal, raportate la dispoziţiile art. 16 alin (1), la cele ale art. 30 alin (1), (6) şi (7), precum şi la cele ale art. 31 alin. (1) din Constituţie, sunt implicit abrogate, întrucât prin prevederile art. 238 alin. 1 din Codul penal se instituie „un regim juridic privilegiat pentru persoanele fizice care îndeplinesc o importantă activitate de stat”, „o inegalitate de tratament penal în beneficiul acestor persoane fizice sub aspectul declanşării acţiunii penale din oficiu”, precum şi „al edictării unor pedepse incomparabil mai aspre pentru făptuitor”. De altfel - cum de asemenea se susţine - „onoarea la care face referire art. 238 din Codul penal este o valoare morală, care nu se poate concepe decât raportată la o persoană fizică”. În opinia recurenţilor, soluţia pronunţată în fond de către Curtea Constituţional㠄violează şi dispoziţiile art. 49 din Constituţie, care stabileşte limitativ cazurile în care exerciţiul unor drepturi sau libertăţi precum egalitatea cetăţenilor în faţa legii poate fi restrâns”. Cazurile prevăzute la art. 49 alin. (1) din Constituţie „reprezentând excepţii la principiul interdicţiei restrângerii exerciţiului unor drepturi şi libertăţi se interpretează restrictiv”. De asemenea, recurenţii consideră că pentru soluţionarea corectă a cauzei trebuie avute în vedere, conform art. 11 alin. (1) şi art. 20 alin. (1) şi (2) din Constituţie, „dispoziţiile înscrise în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, în alte tratate şi pacte la care România este parte şi îndeosebi în Convenţia europeană a drepturilor omului”. În speţă, precizează recurenţii, „urmează a fi avute în vedere art. 19 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 19 din Pactul cu privire la drepturile civile şi politice şi îndeosebi art. 10 şi 14 din Convenţia europeană a drepturilor omului”.
La dosar recurenţii au depus Decizia nr.36/1994 a Curţii Constituţionale a Ungariei, prin care art. 232 din Legea nr. IV din 1978 privind Codul penal a fost declarat neconstituţional, în limitele exigenţelor libertăţii de exprimare, astfel cum acestea au fost conturate prin considerentele deciziei.
Sub toate aspectele arătate, motivele de recurs nu sunt întemeiate.
Art. 238 alin. 1 din Codul penal, cuprins în Titlul V al acestuia, intitulat „Infracţiuni contra autorităţilor”, incriminează fapta de ofensă adusă autorităţii, arătând în acest sens: „Atingerea adusă onoarei sau ameninţarea săvârşită în public împotriva uneia dintre persoanele prevăzute în art. 160, în legătură cu activitatea acesteia şi de natură să aducă atingere autorităţii, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani”. Urmează să se observe că în condiţiile actuale de incriminare a faptei de ofensă adusă autorităţii, ca urmare a adoptării Legii nr. 140/1996 pentru modificarea şi completarea Codului penal, infracţiunea prevăzută în art. 238 alin. 1 se sancţionează mai sever decât înainte. Aceasta demonstrează nu numai opţiunea legiuitorului de a incrimina ofensa adusă autorităţii, dar şi de a accentua funcţia preventivă generală a sancţiunii penale, prin reconsiderarea pedepsei aplicabile. Păstrându-se întocmai forma anterioară de incriminare a faptei de ofensă adusă autorităţii, limita specială maximă de pedeapsă a fost ridicată la 5 ani, aşa cum se prevedea şi în art. 205 alin. 1 din Codul penal adoptat prin Legea nr. 9 din 18 martie 1936, care sancţiona delictul de ofensă a regalităţii.
Recurenţii, prin reprezentanţii lor, şi-au circumscris motivele de recurs la cererea de a se constata că textul preconstituţional al art. 238 alin. 1 din Codul penal este abrogat, sub aspectul menţinerii „insultei” ca infracţiune contra autorităţii, întrucât insulta nu are conotaţii in rem, ci in personam; o autoritate nu poate fi insultată, căci ea nu e persoană fizică.
Articolul 205 din Codul penal, incriminând ca infracţiune insulta şi încadrând-o între infracţiunile contra demnităţii, are în vedere atingerea adusă onoarei sau reputaţiei unei „persoane”. Art. 238 alin. 1 din Codul penal, atât în forma sa anterioară modificării sancţiunii, cât şi în forma sa actuală, nu vizează în exclusivitate „insulta”, ci „atingerea adusă onoarei”, iar din însăşi denumirea infracţiunii prevăzute în art. 238 alin. 1 din Codul penal rezultă că de această dată valoarea socială ocrotită prin incriminarea faptei ce aduce atingere onoarei este „autoritatea”. Între semnificaţiile termenului autoritate se află şi aceea de persoană învestită cu prerogativele autorităţii. În cazul autorităţilor publice unipersonale, autoritatea însăşi nu poate fi disociată de persoana care o simbolizează şi în numele căreia îşi exercită atribuţiile, în condiţiile legii. În acest sens, urmează să se observe prevederile capitolului II din Titlul III al Constituţiei, intitulat „Autorităţile publice”, care reglementează şi autoritatea denumit㠄Preşedintele României”.
Autoritatea, inclusiv Preşedintele României, trebuie să se bucure de protecţie juridică şi atunci când această autoritate se exprimă printr-o anumită persoană. Protecţia asigurată autorităţii, inclusiv celei unipersonale, reprezintă una dintre condiţiile exercitării atribuţiilor ce revin acesteia, iar legitimitatea protecţiei juridice a autorităţii derivă din legitimitatea constituirii acesteia ca putere derivată. Potrivit dispoziţiilor art. 81 alin. (1) din Constituţie, Preşedintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat şi tocmai având o asemenea legitimitate el îndeplineşte rolul la care se referă art. 80 din legea fundamentală. Or, dacă o simplă persoană fizică se bucură de protecţie penală, cu atât mai mult trebuie să se bucure de o protecţie specială persoana care simbolizează o autoritate şi se contopeşte cu ea.
S-a susţinut însă că această protecţie specială contrazice sensul unor dispoziţii constituţionale şi al unor prevederi internaţionale.
Art. 16 alin. (1) din Constituţie, consacrând egalitatea în drepturi, arată că: „Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări”.
Prevederile art. 238 alin. 1 din Codul penal nu se află în contradicţie cu dispoziţiile constituţionale arătate. Nu s-ar putea spune că protecţia juridică a unei persoane, inclusiv a aceleia care exercită prerogativele unei autorităţi, ar fi un privilegiu sau că aplicarea unui tratament penal diferenţiat ar semnifica o discriminare. Altminteri, toate infracţiunile prevăzute de legea penală ar trebui să fie considerate în mod anacronic ca fiind, după caz, privilegii sau discriminări.
Egalitatea în drepturi a cetăţenilor nu poate degenera în pretinsul drept al celui ce săvârşeşte o infracţiune de a i se aplica un tratament juridic identic, indiferent de valoarea socială ocrotită prin considerarea respectivei fapte ca infracţiune. Tratamentul juridic diferit pentru situaţii diferite este admisibil şi justificat tocmai de cerinţa ca egalitatea în faţa legii să nu atragă privilegii sau discriminări. Egalitatea în drepturi este contrară ideii de standardizare sau de uniformizare juridică. Dimpotrivă, ea implică posibilitatea unui tratament juridic diferit la situaţii diferite.
Potrivit art. 30 alin. (1), (6) şi (7) din Constituţie, libertatea de exprimare este inviolabilă. Ea nu poate însă prejudicia „demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine”. Alin. (7) al art. 30, la care, de asemenea, s-au referit recurenţii, interzice unele activităţi care s-ar putea desfăşura sub pretextul libertăţii de exprimare. Din cuprinsul prevederilor constituţionale arătate, recurenţii au dedus c㠄prin incriminarea distinctă a insultei, calomniei şi ameninţării adresate unor persoane ce exercită o activitate importantă de stat se obstacolează libertatea de exprimare”, precum şi c㠄abuzul libertăţii de exprimare este sancţionat numai atunci când prejudiciază demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi dreptul la propria imagine, fără a stabili un tratament juridic privilegiat când este vorba de demnitatea şi onoarea unei persoane fizice care exercită o funcţie importantă de stat”; dimpotrivă spun recurenţii - din textele de lege invocate „se desprinde ideea egalităţii de tratament pentru toate persoanele fizice”.
Astfel cum s-a mai arătat, egalitatea de tratament juridic nu exclude, ci, dimpotrivă, implică un tratament juridic diferit pentru situaţii ce nu sunt identice.
Recurenţii deduc din prevederile art. 30 alin. (6) din Constituţie că acestea vizează pur şi simplu „persoana fizică”. Această susţinere nu poate fi reţinută pentru motivele deja arătate, la care se poate adăuga şi faptul că, în legătură cu prevederile art. 10 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Comisia Europeană, prin Decizia din 15 martie 1983, a conchis că drepturile şi obligaţiile care decurg din aceste prevederi interesează, în limitele principiului specialităţii, şi persoanele morale.
Potrivit art. 31 alin. (1) din Constituţie, invocat, de asemenea, de către recurenţi, „dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public nu poate fi îngrădit”. Infracţiunea prevăzută şi sancţionată de art. 238 alin. 1 din Codul penal nu poate fi însă considerată ca fiind o îngrădire a dreptului la informaţie. Pentru a formula o judecată de valoare cât priveşte eventualul conflict dintre prevederile art. 238 alin. 1 din Codul penal şi dispoziţiile Constituţiei, nu se poate face referire exclusivă numai la dispoziţiile alin. (1) al art. 31 din legea fundamentală, ci la toate celelalte dispoziţii din structura aceluiaşi articol, articulate organic. Or, potrivit alin. (4) al art. 31, „mijloacele de informare în masă, publice şi private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice”. Este de principiu că unei obligaţii legale, şi cu atât mai mult uneia de ordin constituţional, trebuie să-i corespundă o sancţiune legală în cazul nerespectării ei. Altfel, obligaţiile juridice ar fi reduse la semnificaţia unor simple deziderate, fără nici un rezultat practic în spaţiul relaţiilor sociale, fiind anulată însăşi raţiunea reglementării juridice a unora dintre aceste relaţii.
Recurenţii au invocat, de asemenea, încălcarea prin prevederile art. 238 alin. 1 din Codul penal a dispoziţiilor art. 49 alin. (1) din Constituţie, care au ca obiect restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. Urmează însă să se observe că în sensul dispoziţiilor art. 49 alin. (1) din Constituţie, restrângerea prin lege a exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi este admisibilă şi pentru apărarea drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor. Libertatea de exprimare a opiniilor, inclusiv prin presă, garantată de art. 30 din Constituţie, nu se află în afara posibilelor restrângeri prin lege în scopul ocrotirii drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor. Este adevărat că art. 49 alin. (1) din Constituţie se referă la „cetăţeni”, nu şi explicit la persoanele care îndeplinesc o funcţie publică ori chiar se identifică cu autoritatea în numele căreia îşi exercită atribuţiile conferite prin lege. Dar tocmai generalitatea formulării, prin referire la categoria „cetăţenilor”, implică includerea în această categorie a tuturor persoanelor, indiferent dacă îndeplinesc sau nu o funcţie publică. De altfel, ar fi absurd să se admită că un cetăţean se bucură de protecţia legii cât timp nu îndeplineşte o funcţie publică, dar nu mai beneficiază de această protecţie îndată ce i s-a atribuit o asemenea funcţie. Tocmai înzestrarea cetăţeanului cu o funcţie publică atrage nu numai exigenţe sporite din partea acestuia, dar şi necesitatea unei protecţii juridice speciale, întrucât reputaţia unei asemenea persoane se răsfrânge indirect asupra prestigiului autorităţii în numele căreia acţionează în cadrul legal al atribuţiilor cu care ea a fost învestită.
În acelaşi context de exigenţe, cât priveşte exercitarea drepturilor şi a libertăţilor, trebuie să se observe şi dispoziţiile art. 54 din Constituţie, potrivit cărora drepturile şi libertăţile constituţionale trebuie exercitate cu bună-credinţă, fără să se încalce drepturile şi libertatea celorlalţi. Rezultă deci că exercitarea abuzivă a drepturilor şi libertăţilor este susceptibilă de sancţionare, după caz, inclusiv prin aplicarea unor sancţiuni de natură penală.
Pe temeiul art. 11 şi al art. 20 din Constituţie, recurenţii au solicitat instanţei de contencios constituţional să examineze constituţionalitatea prevederilor art. 238 alin. 1 din Codul penal şi în raport cu textele incidente din pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.
Art. 10 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale consacră dreptul la libertatea de exprimare. Într-o altă formă, convenţia preia prevederile art. 19 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi prevederile art. 19 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice.
Comparând prevederile art. 10 din convenţie cu cele ale art. 8 paragraful 2, ale art. 9 paragraful 2 şi ale art. 11 paragraful 2 din acelaşi document internaţional, câteva constatări sunt neîndoielnice şi semnificative pentru atenţia specială acordată libertăţii de exprimare. În timp ce prevederile art. 8, 9 şi 11 cuprind interdicţii formulate în formă negativă, de genul „nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică”, art. 10 paragraful 2 cuprinde un enunţ afirmativ: „exerciţiul acestor libertăţi ce comportă datorii şi responsabilităţi poate fi supus unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau unor sancţiuni prevăzute de lege”. Totodată, prin această din urmă locuţiune de la art. 10 paragraful 2, măsurile de restricţie sunt mai largi decât cele prevăzute la art. 8, 9 şi 11 din convenţie.
Deşi libertatea presei nu este explicit vizată de prevederile art. 10 din convenţie, prin Decizia din 26 aprilie 1979, pronunţată în cauza Sunday Times împotriva Marii Britanii, precum şi prin Decizia din 8 iulie 1986, pronunţată în cauza „Lingens contra Austriei”, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că această libertate constituie una dintre componentele esenţiale ale libertăţii de exprimare.
Libertatea de opinie şi libertatea de exprimare au fost considerate justificat, de către Curtea de la Strasbourg, ca fiind unele dintre fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice şi unele dintre condiţiile primordiale ale progresului ei. În acest sens pot fi menţionate Decizia Curţii din 7 decembrie 1976 în cauza „Handyside”, precum şi Decizia din 24 mai 1988 în cauza „M.ller”. Astfel cum rezultă din jurisprudenţa Curţii, libertatea de opinie şi libertatea de exprimare vizează nu numai informaţiile sau ideile inofensive, indiferente ori favorabile, dar şi cele care şochează ori sunt defavorabile, numai astfel dobândind expresivitate deplină pluralismul, toleranţa şi spiritul deschis.
Obiectul privilegiat al libertăţii de expresie îl constituie exteriorizarea unei opinii, dar ea poate privi şi simple fapte.
Limitele imputărilor admisibile sunt mai largi faţă de un om politic decât faţă de un simplu particular. Dar aceasta nu înseamnă că, prin conţinutul şi maniera de a face imputările, este admisibilă afectarea reputaţiei omului politic.
Tocmai de aceea, alegerea unor fapte de natură să aducă atingere reputaţiei unei persoane care exercită o funcţie publică nu poate fi scutită, sub motivul libertăţii de opinie şi de exprimare, de obligaţia probării faptelor imputate şi nici de răspundere.
Paragraful 2 al art. 10 din convenţie precizează că exerciţiul libertăţii de exprimare comport㠄datorii şi responsabilităţi” şi el poate fi supus unor „formalităţi, condiţii, restrângeri sau unor sancţiuni prevăzute de lege”. Rezultă deci că, în principiu, stabilirea prin lege a unor „restrângeri” sau „sancţiuni” nu este o măsură incompatibilă cu libertatea de exprimare, dacă, cum se precizează în acelaşi paragraf, acestea constituie „măsuri necesare într-o societate democratică”. Or, restrângerea implicită ori sancţionarea explicită prin lege a exercitării abuzive a libertăţii de expresie constituie neîndoielnic o măsură necesară şi deplin compatibilă cu valorile unei societăţi democratice. Această idee se sprijină pe înseşi prevederile paragrafului 2 al art. 10, care evocă situaţiile când restrângerile sau sancţiunile au un scop legitim, între care şi „protecţia reputaţiei sau drepturilor altora”, ceea ce interesează direct în această cauză.
Protecţia demnităţii vizează în exclusivitate libertatea presei.
În opinia Curţii de la Strasbourg, exprimată mai ales prin Decizia din 8 iulie 1986 în cazul „Lingens” contra Austriei, trebuie să se facă distincţie între „fapte” imputate unei persoane care exercită o funcţie publică şi „judecăţi de valoare”. Faptele, semnificând o existenţă obiectivă, sunt supuse probei veridicităţii şi, pe cale de consecinţă, dacă nu se poate demonstra veridicitatea, subiectul activ este susceptibil de sancţionare. Pentru judecăţile de valoare, această probă, prin definiţie, este irealizabilă. Obligarea la proba unor asemenea judecăţi aduce atingere libertăţii de opinie şi, în consecinţă, reprezintă o violare a prevederilor art. 10 din Convenţie. Această distincţie între fapte şi judecăţi de valoare, neîndoielnic necesară, va sta desigur în atenţia instanţei judecătoreşti, care, în raport cu circumstanţele concrete ale faptei, va aprecia dacă ceea ce se impută subiectului activ al infracţiunii este o faptă determinată sau o judecată de valoare, cu privire la subiectul pasiv, legea protejând numai judecăţile de valoare, nu şi aserţiunile susceptibile de demonstrare, de natură a leza demnitatea persoanei care exercită o autoritate publică.
În contextul concluziilor orale, recurenţii au invocat şi prevederile art. 14 din Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În sensul acestor prevederi, exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de Convenţie trebuie să fie asigurată, fără nici o deosebire bazată pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, originea naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.
Aceste prevederi nu au însă nici o incidenţă cu obiectul excepţiei de neconstituţionalitate aflată spre soluţionare la instanţa de recurs a Curţii Constituţionale. Prevederile arătate au ca obiect interdicţia oricăror discriminări în exercitarea drepturilor şi libertăţilor sau, altfel spus, dreptul la nondiscriminare, echivalent al dreptului la egalitate, clar exprimat în formă negativă. Dreptul la nediscriminare poate fi invocat în legătură cu exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de Convenţie şi în condiţiile prevăzute de aceasta. În orice caz, în legătură cu art. 14 din Convenţie trebuie să se facă distincţie între tratamentul juridic licit diferit aplicat cetăţenilor şi discriminarea prohibită.
În susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate, recurenţii au invocat şi Decizia nr.36/1994 a Curţii Constituţionale a Republicii Ungaria, decizie prin care prevederile art. 232 din Legea nr. IV/1978 privind Codul penal au fost considerate neconstituţionale. Art. 232 din Codul penal al Ungariei se referea la infracţiunea de ofensă adusă onoarei unei persoane oficiale sau unei autorităţi. Decizia Curţii Constituţionale a Republicii Ungaria nu poate însă avea semnificaţia unui argument pentru soluţia ce urmează a se pronunţa în acest litigiu constituţional, iar considerentele acelei decizii nu pot face obiectul examinării de către Curtea Constituţională a României. Este totuşi de observat că şi în Decizia Curţii Constituţionale a Republicii Ungaria se face referire la „exprimarea unei judecăţi de valoare”, spunându-se că sancţionarea unei asemenea exprimări nu constituie o restrângere necesară şi proporţională, dar că ar putea fi limitată constituţional prin mijloace de drept penal comunicarea de fapte false, care depăşesc cadrul legal al libertăţii de exprimare.
S-a invocat, de asemenea, faptul că în unele dintre legislaţiile penale ale altor state nu este prevăzută infracţiunea de ofensă adusă autorităţii. Afirmaţia corespunde realităţii, dar trebuie observat totodată că unele legislaţii penale cuprind prevederi similare cu cele din legea penală română, cum este cazul legislaţiilor penale franceze, belgiene, italiene, portugheze, austriece. Dar chiar abstracţie făcând de faptul că unele legislaţii penale cuprind prevederi similare, o asemenea împrejurare nu poate însă constitui un argument pentru soluţionarea acestui litigiu de constituţionalitate.
Modul în care este sau nu sancţionată fapta de ofensă adusă autorităţii în legislaţia penală a altor state poate constitui un reper de oportunitate legislativă, dar nu un temei pentru tranşarea acestui conflict de constituţionalitate, care trebuie să se rezolve potrivit legii naţionale şi normelor internaţionale la care România a aderat. În orice caz, Curtea Constituţională, în limitele stricte ale competenţei ce i-a fost atribuită prin Constituţie, nu poate ca, urmând exemplul altor legislaţii penale, să procedeze ea însăşi la o altă calificare juridică a faptei în discuţie decât cea făcută prin actuala lege penală. Procedând astfel, ea şi-ar depăşi competenţa expres atribuită prin legea fundamentală.
Având în vedere considerentele expuse, prevederile art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi ale art. 13 alin. (1) lit. A. c), ale art. 25 şi ale art. 26 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge recursul declarat de Roşca Stănescu Ştefan Sorin şi Ardeleanu Cristina împotriva Deciziei Curţii Constituţionale nr. 25 din 6 martie 1996.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţa publică din 19 noiembrie 1996.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. IOAN MURARU

Magistrat-asistent,
Constantin Burada

Joi, 24 septembrie 2026, 22:52

Declinare de raspundere: Informaţiile publicate în aceasta rubrică, precum şi textele actelor normative nu au caracter oficial.