DECIZIE nr.168 din 6 iunie 2002
referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 141 alin. 1 teza întâi şi ale art. 145 din Codul de procedură penală
Textul actului publicat în M.Of. nr. 542/24 iul. 2002

Nicolae Popa - preşedinte
Costică Bulai - judecător
Nicolae Cochinescu - judecător
Constantin Doldur - judecător
Kozsokár Gábor - judecător
Petre Ninosu - judecător
Şerban Viorel Stănoiu - judecător
Ioan Vida - judecător
Iuliana Nedelcu - procuror
Mihaela Senia Costinescu - magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 141 alin. 1 teza întâi şi ale art. 145 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Gheorghe Neculai şi Duman Palfi în Dosarul nr. 524/2002 al Curţii de Apel Piteşti - Secţia penală.
La apelul nominal lipseşte autorul excepţiei, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca fiind neîntemeiată, arătând că asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 141 alin. 1 teza întâi din Codul de procedură penală, Curtea Constituţională s-a mai pronunţat prin Decizia nr.179/2001 şi prin Decizia nr.180/2001, statuând că aceste dispoziţii sunt constituţionale.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:
Prin Încheierea din 21 februarie 2002, pronunţată în Dosarul nr. 524/2002, Curtea de Apel Ploieşti - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 141 alin. 1 teza întâi şi ale art. 145 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Neculai Gheorghe şi Palfi Duman în dosarul acelei instanţe.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că art. 141 alin. 1 teza întâi din Codul de procedură penală este contrar prevederilor constituţionale ale art. 20 alin. (2), deoarece nu prevede calea de atac a recursului şi împotriva încheierii prin care se respinge cererea de revocare a unei măsuri preventive. Se susţine că dispoziţiile criticate contravin prevederilor art. 2 pct. 1 din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care stabilesc c㠄Orice persoană declarată vinovată de o infracţiune de către un tribunal are dreptul să ceară examinarea declaraţiei de vinovăţie sau a condamnării de către o jurisdicţie superioară. Exercitarea acestui drept, inclusiv motivele pentru care acesta poate fi exercitat, sunt reglementate de lege”, articolul fiind intitulat „Dreptul la două grade de jurisdicţie”.
Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine, de asemenea, că dispoziţiile art. 145 din Codul de procedură penală contravin prevederilor art. 16 alin. (1), art. 23 alin. (1) şi ale art. 25 alin. (1) din Constituţie. Se susţine că art. 145 alin. 2 se referă exclusiv la faza urmăririi penale, de unde rezultă că atunci când măsura este dispusă de instanţă aceasta nu mai este limitată în timp şi durează până la soluţionarea cauzei.
Aceasta conduce la neconstituţionalitatea textului de lege criticat, creându-se soluţii diferite, după cum măsura se dispune în cursul urmăririi penale, când durata acesteia nu poate depăşi 30 de zile, sau în cursul judecăţii, când durata nu este limitată. Autorul excepţiei susţine că este o situaţie similară celei reglementate prin dispoziţiile art. 149 alin. 3 din Codul de procedură penală, constatate ca fiind neconstituţionale prin Decizia nr.546 din 4 decembrie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.98 din 2 martie 1998. Prin urmare, autorul excepţiei susţine că măsura obligării de a nu părăsi localitatea nu putea fi dispusă decât pentru cel mult 30 de zile, iar nu sine die, aşa cum s-a procedat.
Exprimându-şi opinia asupra excepţiei, Curtea de Apel Piteşti - Secţia penală arată că nu există nici o neconcordanţă între dispoziţiile art. 141 alin. 1 teza întâi din Codul de procedură penală şi ale art. 20 alin. (2) din Constituţie, cele două categorii de norme vizând materii diferite. Se apreciază că este mai curând o problemă de modificare a dispoziţiilor art. 141, astfel încât acestea să permită atacarea, separat cu recurs, a încheierii prin care s-a respins cererea de revocare a măsurii preventive. Reglementările internaţionale au prioritate, în conformitate cu prevederile art. 20 alin. (2) din Constituţie, dar acestea nu se pot substitui dreptului intern, care poate reglementa reguli de procedură penală pentru anumite situaţii, competenţa şi căile de atac fiind materii în care reglementarea este atributul exclusiv al legiuitorului intern.
În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 145 din Codul de procedură penală, în special a celor care limitează durata măsurii obligării de a nu părăsi localitatea la 30 de zile, lăsând să se înţeleagă că în cursul judecăţii această durată nu este limitată, instanţa apreciază că dispoziţiile constituţionale prevăzute la art. 16 alin. (1) şi la art. 23 alin. (1) nu au legătură cu dispoziţiile art. 145 alin. 2 din Codul de procedură penală. Singura dispoziţie care ar putea fi pusă în discuţie este cea prevăzută de art. 25 alin. (1) din Constituţie, referitoare la dreptul la liberă circulaţie. Textul menţionează însă că numai legea stabileşte condiţiile exercitării dreptului la liberă circulaţie în ţară şi străinătate, astfel că legea poate să îngrădească şi să limiteze exercitarea acestui drept. Dacă s-ar pune problema ca şi în cursul judecăţii măsura să fie limitată în timp, aceasta ar însemna modificarea legii, ceea ce excede competenţei Curţii Constituţionale. Nu se poate accepta similitudinea invocată între dispoziţiile art. 149 alineatul final şi cele ale art. 145 alin. 2 din Codul de procedură penală, deoarece, pe de o parte, metoda analogică nu are suport în materie procesuală penală, iar pe de altă parte, Constituţia se referă la măsura arestării preventive atunci când limitează durata la 30 de zile, nu şi la durata măsurii obligării de a nu părăsi localitatea. În afară de aceasta, deşi nelimitată ca durată pe parcursul judecăţii, există oricând posibilitatea revocării măsurii obligării de a nu părăsi localitatea, din oficiu sau la cerere, în conformitate cu prevederile art. 139 sau 141 alin. 1 din Codul de procedură penală, atunci când nu mai există temei pentru menţinerea ei sau când măsura obligării de a nu părăsi localitatea este ilegală.
În conformitate cu dispoziţiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a trimite punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate în cauză.
Guvernul consideră excepţia ca fiind neîntemeiată. În ceea ce priveşte critica dispoziţiilor art. 141 alin. 1 din Codul de procedură penală, Guvernul precizează că referirea la prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu este fundamentată, întrucât acestea se referă la dreptul la o cale de atac împotriva hotărârii judecătoreşti prin care se constată vinovăţia unei persoane, pe când art. 141 alin. 1 se referă la încheiere, deci la o hotărâre prin care nu se soluţionează fondul cauzei, ci priveşte o măsură procesuală provizorie.
În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 145 din Codul de procedură penală, considerate ca fiind contrare prevederilor art. 16, 23 şi 25 din Constituţie, Guvernul arată că măsura obligării de a nu părăsi localitatea este o constrângere în strictă conformitate cu prevederile art. 49 din Constituţie, referitoare la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, precum şi cu dispoziţiile art. 125 alin. (3) din Constituţie, potrivită cărora competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite de lege. Mai mult, art. 25 alin. (1) teza a doua din Constituţie prevede că legea stabileşte condiţiile exercitării dreptului la liberă circulaţie, putând institui limitări ale exerciţiului acestui drept, fără a contraveni prevederilor constituţionale.
Preşedinţii Camerei Deputaţilor şi Senatului nu au trimis punctele lor de vedere.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:
Curtea Constituţională constată că este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate cu care a fost sesizată.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 141 alin. 1 teza întâi şi ale art. 145 din Codul de procedură penală, care au următorul conţinut:
- Art. 141 alin. 1 teza întâi: „Încheierea dată în primă instanţă prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea sau încetarea unei măsuri preventive poate fi atacată separat cu recurs, de procuror sau de inculpat.”;
- Art. 145: „Măsura obligării de a nu părăsi localitatea constă în îndatorirea impusă învinuitului sau inculpatului, de procuror ori de instanţa de judecată, de a nu părăsi localitatea în care locuieşte, fără încuviinţarea organului care a dispus această măsură. Procurorul poate lua această măsură prin ordonanţă şi numai dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 143 alin. 1.
În cursul urmăririi penale, durata măsurii prevăzute în alineatul precedent nu poate depăşi 30 de zile.
În caz de încălcare a măsurii aplicate se poate lua împotriva învinuitului sau inculpatului una din celelalte măsuri preventive, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru luarea acelor măsuri.”
Dispoziţiile constituţionale invocate de autorii excepţiei ca fiind încălcate sunt următoarele:
- Art. 16 alin. (1): „Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.”;
- Art. 20 alin. (2): „Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale.”;
- Art. 23 alin. (1): „Libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile.”;
- Art. 25 alin. (1): „Dreptul la liberă circulaţie, în ţară şi în străinătate, este garantat. Legea stabileşte condiţiile exercitării acestui drept.”
Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea constată că prevederile art. 141 alin. 1 teza întâi şi ale art. 145 din Codul de procedură penală sunt constituţionale, iar excepţia, sub acest aspect, este neîntemeiată.
În ceea ce priveşte susţinerea autorului excepţiei referitoare la îngrădirea prin art. 141 alin. 1 din Codul de procedură penală a dreptului de exercitare a căilor de atac, întrucât acesta nu prevede calea de atac a recursului şi împotriva încheierii prin care se respinge cererea de revocare a unei măsuri preventive, Curtea reţine că art. 141 alin. 1 din Codul de procedură penală este în deplină concordanţă cu art. 128 din Constituţie, care reglementează folosirea căilor de atac.
Acest drept fundamental se realizează în condiţiile legii şi, prin urmare, este în competenţa exclusivă a leguitorului de a stabili care sunt căile de atac şi în ce condiţii pot fi exercitate.
Faptul că încheierea prin care se respinge cererea de revocare a măsurii arestării preventive nu poate fi atacată separat cu recurs se explică, pe de o parte, prin necesitatea de a evita o prelungire abuzivă a procesului, iar pe de altă parte, prin faptul că respectiva încheiere poate fi atacată cu recurs o dată cu hotărârea prin care s-a soluţionat fondul cauzei.
Prevederile art. 2 pct. 1 din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu sunt aplicabile în cauza dedusă judecăţii, întrucât acestea se referă la dreptul persoanei la o cale de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti prin care se soluţionează un proces, în timp ce art. 141 alin. 1 se referă la încheierea prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea sau încetarea unei măsuri preventive, deci nu priveşte o hotărâre prin care se soluţionează fondul cauzei.
Cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 145 din Codul de procedură penală, Curtea constată că acestea nu sunt contrare prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, deoarece nu instituie nici un fel de privilegii sau discriminări. Faptul că legiuitorul a instituit numai pentru faza urmăririi penale o durată maximă de 30 de zile în care învinuitul sau inculpatul este supus măsurii obligării de a nu părăsi localitatea nu poate conduce la concluzia că în acest mod s-ar crea o discriminare nejustificată a persoanelor aflate în faza judecăţii, împotriva cărora instanţa poate dispune luarea măsurii preventive pe întreaga durată a desfăşurării procesului. Această împrejurare este justificată de necesitatea soluţionării cu celeritate a procesului penal şi pentru evitarea obstrucţionării cercetării judecătoreşti. Este evident că situaţiile în care se află aceste persoane nu sunt similare, astfel încât tratamentul juridic nu poate fi decât diferenţiat. De altfel, în conformitate cu prevederile art. 139 sau 141 alin. 1 din Codul de procedură penală, există oricând posibilitatea revocării măsurii obligării de a nu părăsi localitatea, din oficiu sau la cerere, atunci când nu mai există temei pentru menţinerea măsurii preventive.
Curtea constată, de asemenea, că dispoziţiile art. 145 din Codul de procedură penală nu sunt contrare prevederilor constituţionale ale art. 23 alin. (1) privind libertatea individuală sau ale art. 25 alin. (1) referitoare la libera circulaţie, deoarece măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea reprezintă o restrângere a exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi în deplină concordanţă cu prevederile art. 49 din Constituţie. Această măsură preventivă se impune pentru desfăşurarea în bune condiţii a instrucţiei penale, iar legea reglementează cazurile şi condiţiile în care ea este aplicabilă.
În ceea ce priveşte referirea la dispoziţiile art. 149 alin. 3 din Codul de procedură penală, constatate ca fiind neconstituţionale prin Decizia nr.546 din 4 decembrie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.98 din 2 martie 1998, Curtea constată că nu se poate stabili nici o legătură între dispoziţiile art. 145 şi cele ale art. 149 alin. 3 din Codul de procedură penală, astfel încât soluţia adoptată în decizia menţionată mai sus, precum şi considerentele pe care aceasta se întemeiază nu sunt valabile şi în cauza de faţă.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c) şi al art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 141 alin. 1 teza întâi şi ale art. 145 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Gheorghe Neculai şi Duman Palfi în Dosarul nr. 524/2002 al Curţii de Apel Piteşti - Secţia penală.
Definitivă şi obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 6 iunie 2002.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Magistrat-asistent,
Mihaela Senia Costinescu

Miercuri, 23 septembrie 2026, 12:42

Declinare de raspundere: Informaţiile publicate în aceasta rubrică, precum şi textele actelor normative nu au caracter oficial.