DECIZIE nr.176 din 18 iunie 2002
referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 147, 246 şi 289 din Codul penal, precum şi ale art. 29 pct. 2 lit. a), art. 361 alin. 1 lit. c) şi ale art. 3851 alin. 1 lit. c) din Codul de procedură penală
Textul actului publicat în M.Of. nr. 542/24 iul. 2002

Nicolae Popa - preşedinte
Nicolae Cochinescu - judecător
Constantin Doldur - judecător
Kozsokár Gábor - judecător
Petre Ninosu - judecător
Şerban Viorel Stănoiu - judecător
Lucian Stângu - judecător
Ioan Vida - judecător
Cristina Nicoară - procuror
Laurenţiu Cristescu - magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 147, 246 şi 289 din Codul penal, precum şi ale art. 29 pct. 2 lit. a), art. 361 alin. 1 lit. c) şi ale art. 3851 alin. 1 lit. c) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Lidia Simona Seceleanu în Dosarul nr. 1.373/2001 al Curţii Supreme de Justiţie - Secţia penală.
La apelul nominal răspund autorul excepţiei, Lidia Simona Seceleanu, şi partea, Ioana Jabin, lipsind Pierre Jabin, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.
Autorul excepţiei ridică direct în faţa Curţii excepţia privind neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, arătând că, întrucât procesul penal cuprinde şi faza de urmărire penală, în această fază norma legală criticată nu este operantă, deoarece prevede că sesizarea Curţii Constituţionale se face de instanţele judecătoreşti. Textul de lege se referă exclusiv „la instanţă ca subiect oficial”. Or, controlul de constituţionalitate „nu poate lăsa în afara sa o parte a unui proces”, cu atât mai mult faza de urmărire penală în care „se angajează forma maximă a răspunderii juridice, cea penală”. Având în vedere importanţa controlului de constituţionalitate, autorul excepţiei consideră că se impune acceptarea ridicării acesteia şi în faţa Curţii Constituţionale, în spiritul dispoziţiilor art. 144 din Constituţie şi al tratatelor internaţionale la care România este parte.
În ceea ce priveşte excepţia ridicată în faţa instanţei judecătoreşti, arată că organul de urmărire penală a inclus pe lista funcţionarilor publici şi notarul, deşi acesta nu face parte din această categorie. În acest sens prezintă un act provenind de la Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici. Mai arată că, potrivit prevederilor art. 72 alin. (3) lit. i) din Constituţie, statutul funcţionarilor publici se stabileşte prin lege organică, cerinţă pe care nu o îndeplineşte Legea notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995, singura lege care trebuie avută în vedere la stabilirea calităţii de funcţionar public a notarului.
Dispoziţiile art. 147, 246 şi 289 din Codul penal sunt neconstituţionale, deoarece pe baza lor notarul este considerat funcţionar public. Referitor la dispoziţiile art. 29 pct. 2 lit. a), art. 361 alin. 1 lit. c) şi ale art. 3851 alin. 1 lit. c) din Codul de procedură penală, arată că acestea sunt neconstituţionale, deoarece asigură o singură cale de atac împotriva hotărârilor date în procesele penale. Solicită admiterea excepţiilor ridicate.
Ioana Jabin, în concluziile sale, lasă soluţionarea excepţiei la aprecierea instanţei constituţionale.
Reprezentantul Ministerului Public cere respingerea ca inadmisibilă a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, ridicată direct în faţa Curţii, deoarece legea nu prevede posibilitatea ridicării unei excepţii de neconstituţionalitate direct în faţa Curţii Constituţionale, iar pe de altă parte, dispoziţia criticată nu are legătură cu cauza. În ceea ce priveşte excepţia care formează obiectul sesizării adresate Curţii în condiţiile legii, reprezentantul Ministerului Public cere respingerea acesteia ca neîntemeiată. Faptul că legiuitorul nu a prevăzut între căile de atac împotriva sentinţei penale pronunţate în dosarul de fond şi pe aceea a apelului nu constituie o încălcare a dispoziţiilor constituţionale privind accesul liber la justiţie, deoarece, aşa cum este statuat prin art. 125 alin. (3) din Constituţie, „Competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite de lege”. Excepţia este, aşadar, nefondată, deoarece critica nu priveşte neconstituţionalitatea unor norme legale, ci aplicarea acestora.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin Încheierea din 30 ianuarie 2002, pronunţată în Dosarul nr. 1.373/2001, Curtea Supremă de Justiţie - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 147, art. 246 şi 289 din Codul penal, precum şi ale art. 29 pct. 2 lit. a), art. 361 alin. 1 lit. c) şi ale art. 3851 alin. 1 lit. c) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Lidia Simona Seceleanu.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că definirea prin Codul penal a noţiunii de funcţionar public contravine dispoziţiilor art. 72 alin. (3) lit. i) din Legea fundamentală, dat fiind că actul normativ la care face trimitere Constituţia este Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, iar conţinutul noţiunii de funcţionar folosită de Codul penal este diferit de cel consacrat prin această lege. Astfel, deşi notarul nu este funcţionar public, în sensul Legii nr. 188/1999, el este caracterizat ca atare în aplicarea Codului penal. Având în vedere atât conţinutul dispoziţiilor art. 150 alin. (1) din Constituţie, cât şi faptul că reglementarea prevăzută de Codul penal este anterioară Constituţiei din 1991, autorul excepţiei susţine, de asemenea, că prevederile textelor de lege criticate trebuie considerate ca ieşite din vigoare.
În ceea ce priveşte dispoziţiile din Codul de procedură penală, autorul excepţiei susţine că acestea încalcă egalitatea în drepturi a justiţiabililor, deoarece îi privează de o cale de atac pe cei judecaţi în primă instanţă de către curţile de apel.
În încheierea prin care a sesizat Curtea Constituţională instanţa de judecată a formulat opinia că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.
Considerentele pe care se sprijină instanţa de judecată în susţinerea acestei opinii sunt următoarele:
„Constituţia nu defineşte noţiunile de funcţionar public şi de funcţionar, reglementarea statutului juridic al acestor categorii de persoane fiind atributul legiuitorului. Codul penal, care este o lege organică, defineşte noţiunile de funcţionar public şi de funcţionar prin dispoziţiile art. 147, în conformitate cu prevederile art. 72 alin. (3) lit. f) din Constituţie. Tot de competenţa exclusivă a legiuitorului ţine şi stabilirea infracţiunilor săvârşite de către funcţionarii publici sau funcţionari, aşa cum este cazul infracţiunilor prevăzute la art. 246 şi 289 din Codul penal.
Totodată dispoziţiile art. 147 din Codul penal nu contravin nici dispoziţiilor art. 72 alin. (3) lit. i) din Constituţie, conform cărora reglementarea statutului funcţionarilor publici se face prin lege organică, deci de către legiuitor, ceea ce s-a realizat de altfel prin Legea nr. 188/1999, care şi ea defineşte noţiunea de funcţionar public.
Eventualele deosebiri între cele două reglementări legale nu reprezintă însă o problemă de constituţionalitate, ci una de interpretare şi aplicare a legilor, ce este de atributul instanţelor de judecată.
Referitor la considerarea neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 29 pct. 2 lit. a), art. 361 alin. 1 lit. c), ale art. 3851 alin. 1 lit. c) din Codul de procedură penală este de menţionat că legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, precum şi modalităţi de exercitare a drepturilor procedurale, astfel încât accesul liber la justiţie nu înseamnă accesul, în toate cazurile, la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac. Instituirea unor reguli speciale, inclusiv în ceea ce priveşte căile de atac, atât timp cât ele asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în utilizarea lor, nu încalcă principiul constituţional al egalităţii cetăţenilor în faţa legilor şi a autorităţilor publice.”
Potrivit dispoziţiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere cu privire la excepţia ridicată.
Preşedintele Camerei Deputaţilor consideră excepţia de neconstituţionalitate neîntemeiată.
În motivarea acestui punct de vedere se arată c㠄Prin dispoziţiile Constituţiei nu se realizează definirea nici a noţiunii de funcţionar public, nici a celei de funcţionar, aceasta, precum şi statutul acestor categorii de salariaţi fiind de domeniul legii. Sensul acestor noţiuni este stabilit în art. 147 din Codul penal şi în Legea nr. 188/1999 care reglementează Statutul funcţionarilor publici, deosebirile dintre aceste două reglementări nefiind o problemă de constituţionalitate, ci una de interpretare şi aplicare a legilor, ceea ce excede competenţei Curţii Constituţionale”.
Întrucât constituţionalitatea unei dispoziţii legale nu poate fi examinată prin raportare la o altă dispoziţie legală, ci doar prin raportare la o normă constituţională, „reglementarea răspunderii penale pentru infracţiunile de serviciu, atât pentru funcţionarii publici, cât şi pentru ceilalţi funcţionari, nu poate fi considerată neconstituţională, câtă vreme cele două noţiuni sunt de nivelul legii. Dispoziţiile art. 147 din Codul penal, care le definesc, nu încalcă nici prevederile art. 72 alin. (3) lit. i) din Constituţie, întrucât Codul penal este o lege organică”.
Referitor la critica adusă prin excepţia de neconstituţionalitate dispoziţiilor cuprinse în art. 29 pct. 2 lit. a), art. 361 alin. 1 lit. c) şi ale art. 3851 alin. 1 lit. c) din Codul de procedură penală, preşedintele Camerei Deputaţilor arată c㠄Liberul acces la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte actul de justiţie, considerându-se că stabilirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti este de competenţa exclusivă a legiuitorului, soluţie ce rezultă din art. 125 alin. (3) din Constituţie, conform căruia „Competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite de lege.” [...] Principiul egalităţii în faţa legii nu înseamnă uniformitate, aşa încât, dacă la situaţii egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situaţii diferite, tratamentul nu poate fi decât diferit.”
Guvernul României apreciază, de asemenea, că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.
În motivarea acestui punct de vedere se arată c㠄susţinerile privind neconstituţionalitatea noţiunilor de funcţionar public şi funcţionar sunt neîntemeiate, întrucât acestea nu încalcă o prevedere expresă a Constituţiei. Într-adevăr, cele două noţiuni definite în art. 147 din Codul penal nu sunt de rang constituţional, nici o dispoziţie a Constituţiei neconţinând vreo definiţie a acestor noţiuni.
Reglementarea răspunderii penale pentru infracţiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul, atât pentru funcţionarii publici, cât şi pentru ceilalţi funcţionari, nu poate fi considerată neconstituţională atâta vreme cât reglementările privitoare la noţiunile de funcţionar public şi funcţionar, inclusiv incriminările care presupun o astfel de calitate a subiectului activ, sunt caracterizate de Constituţie ca ţinând de domeniul legii”.
Pe de altă parte, se arată în motivarea punctului de vedere al Guvernului, „neconcordanţa între art. 147 din Codul penal şi dispoziţiile Legii nr. 188/1999, invocată de autorul excepţiei, nu ridică o problemă de ordin constituţional, ci o problemă de interpretare juridică”.
În ceea ce priveşte constituţionalitatea dispoziţiilor art. 29 pct. 2 lit. a), art. 361 alin. 1 lit. c) şi ale art. 3851 alin. 1 lit. c) din Codul de procedură penală, Guvernul, întemeindu-se pe jurisprudenţa Curţii Constituţionale, consideră că susţinerile autorului excepţiei nu sunt fondate, deoarece prin aceste dispoziţii legale nu se încalcă nici principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi nici principiul liberului acces la justiţie. Astfel, se arată în motivarea punctului de vedere al Guvernului, „În Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în art. 2 din Protocolul nr. 7, se prevede un dublu grad de jurisdicţie şi nu un triplu grad, ca în legislaţia română, statuându-se c㠄orice persoană declarată vinovată de o infracţiune de către un tribunal are dreptul să ceară examinarea declaraţiei de vinovăţie sau a condamnării de către o jurisdicţie superioară. Exercitarea acestui drept, inclusiv motivele pentru care poate fi exercitat, sunt reglementate de lege.” Prin urmare, prevederile art. 29 pct. 2 lit. a), art. 361 alin. 1 lit. c) şi ale art. 3851 alin. 1 lit. c) din Codul de procedură penală, care stabilesc pentru anumite cauze două grade de jurisdicţie judecată în primă instanţă şi judecată în recurs -, îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 2 din Protocolul nr. 7, neputându-se astfel susţine că ele nu ar fi compatibile cu prevederile Convenţiei europene”.
Preşedintele Senatului nu a comunicat punctul său de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale preşedintelui Camerei Deputaţilor şi Guvernului, raportul judecătorului-raportor, susţinerile părţilor prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie următoarele dispoziţii legale: Codul penal:
- Art. 147: „Prin „funcţionar public” se înţelege orice persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost învestită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unităţi dintre cele la care se referă art. 145.
Prin „funcţionar” se înţelege persoana menţionată în alin. 1, precum şi orice salariat care execută o însărcinare în serviciul unei alte persoane juridice decât cele prevăzute în acel alineat.”;
- Art. 246: „Fapta funcţionarului public, care, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o vătămare intereselor legale ale unei persoane se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.”;
- Art. 289: „Falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia, de către un funcţionar aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea cu ştiinţă de a insera unele date sau împrejurări, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.
Tentativa se pedepseşte.”
Codul de procedură penală:
- Art. 29: „Curtea Supremă de Justiţie: [...]

2. ca instanţă de recurs, judecă:

a) recursurile împotriva hotărârilor penale pronunţate, în primă instanţă, de curţile de apel şi Curtea Militară de Apel;”
- Art. 361 alin. 1: „Sentinţele pot fi atacate cu apel. Nu pot fi atacate cu apel: [...]
c) sentinţele pronunţate de curţile de apel şi Curtea Militară de Apel;”
- Art. 3851: „1 Pot fi atacate cu recurs: [...]
c) sentinţele pronunţate de curţile de apel şi Curtea Militară de Apel.”
Prevederile din Constituţia României, invocate în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor din Codul penal, menţionate mai sus, sunt următoarele:
- Art. 72 alin. (3): „Prin lege organică se reglementează: [...]
f) infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora; [...]
i) statutul funcţionarilor publici.”
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor din Codul de procedură penală, menţionate mai sus, au fost invocate, generic, Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi prevederile cuprinse în art. 16 (Egalitatea în drepturi), art. 125 (Instanţele judecătoreşti) şi art. 128 (Folosirea căilor de atac) din Constituţia României, fără însă a se motiva încălcarea acestora.
Independent de aceasta autorul excepţiei a ridicat direct în faţa Curţii Constituţionale excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, care au următorul cuprins:
- Art. 23: „(1) Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, de care depinde soluţionarea cauzei.
(2) Excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată.
(3) Nu pot face obiectul excepţiei prevederile legale a căror constituţionalitate a fost stabilită potrivit art. 145 alin. (1) din Constituţie sau prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
(4) Sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei, şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi. Dacă excepţia a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând şi susţinerile părţilor; precum şi dovezile necesare.
(5) Pe perioada soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate judecarea cauzei se suspendă.
(6) Dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanţa o respinge printr-o încheiere motivată, fără a mai sesiza Curtea Constituţională.”
Autorul excepţiei de neconstituţionalitate ridicate în condiţiile mai sus arătate, în motivarea acesteia, deşi nu face o trimitere directă la o dispoziţie constituţională care ar fi încălcată, susţine că o corectă interpretare a dispoziţiilor art. 144 din Legea fundamentală şi a celor din tratatele internaţionale la care România este parte, implică acceptarea ridicării excepţiei de neconstituţionalitate şi direct în faţa Curţii Constituţionale.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată următoarele:
Reglementarea prin lege implică definirea de către însăşi autoritatea legiuitoare a termenilor pe care îi foloseşte, cu condiţia să nu fie vorba de termeni definiţi prin Constituţie, în acest caz legiuitorul având obligaţia să nu se abată de la sensul termenilor în cauză, stabilit prin Legea fundamentală.
Libertatea legiuitorului de a defini noţiunile cu care operează în procesul de reglementare poate da naştere la diferenţe în determinarea conţinutului şi a înţelesului aceloraşi termeni, în raport cu domeniul reglementat. Faptul poate genera dificultăţi de interpretare cu ocazia aplicării dispoziţiilor legale care conţin noţiuni omonime folosite cu sens diferit, dar în măsura în care nu se abate de la Constituţie - nu este neconstituţional.
În cazul noţiunilor de funcţionar public şi de funcţionar, definite la art. 147 din Codul penal, nu se poate reţine că textul de lege menţionat este neconstituţional, deoarece Constituţia nu conţine definiţii ale acestor noţiuni, iar din faptul că prin art. 72 alin. (3) lit. i) stabileşte ca statutul funcţionarilor publici să fie reglementat prin lege organică nu se poate trage concluzia că definiţiile date în acel act normativ sunt obligatorii pentru înţelegerea şi aplicarea Codului penal.
Nu se poate admite nici susţinerea că prin definirea în Codul penal a noţiunii de funcţionar public s-au încălcat dispoziţiile art. 72 alin. (3) lit. i) din Constituţie, deoarece obiectul de reglementare al Codului penal nu îl constituie „statutul funcţionarilor publici”, ci stabilirea infracţiunilor, a pedepselor şi a condiţiilor de tragere la răspundere penală a celor care comit infracţiuni.
Pe de altă parte, chiar şi în cazul în care s-ar avea în vedere un sens foarte larg al noţiunii de „statut al funcţionarilor publici” - în care s-ar cuprinde şi includerea în această categorie a unor persoane, altele decât cele identificate prin acest nume în Legea nr. 188/1999, apte să comită infracţiuni de serviciu - este de reţinut că legea penală, prin care se stabilesc elementele constitutive ale infracţiunilor, inclusiv elementele care caracterizează subiectul activ al acestor fapte, este o lege organică, în sensul art. 72 alin. (3) lit. i) din Constituţie, astfel că nici în acest caz excepţia de neconstituţionalitate a art. 147, 246 şi 289 din Codul penal nu poate fi admisă.
Critica textelor din Codul de procedură penală menţionate în sesizarea instanţei este făcută la modul general, fără argumente şi fără referiri concrete la conţinutul prevederilor din Constituţie şi din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, pe care le invocă. Critica formulată de autorul excepţiei, în sensul că dispoziţiile din Codul de procedură penală la care se referă încalcă egalitatea în drepturi a justiţiabililor prin faptul că îi privează de o cale de atac pe cei judecaţi în primă instanţă de curţile de apel, este nefondată, dat fiind că nici Constituţia României şi nici tratatele internaţionale la care România este parte nu prevăd obligativitatea mai multor căi de atac în procesele penale, stabilirea numărului şi a conţinutului acestora fiind, potrivit art. 125 alin. (3) din Legea fundamentală, de competenţa legiuitorului.
De asemenea, Curtea reţine că în cadrul procedurii stabilite de legiuitor părţile în proces au aceleaşi drepturi şi obligaţii, fără nici o discriminare.
În jurisprudenţa sa Curtea Constituţională s-a mai pronunţat asupra dispoziţiilor legale mai sus menţionate, respingând de fiecare dată excepţiile ridicate.
Astfel, referitor la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 147, 246 şi 289 din Codul penal, prin Decizia nr.124 din 26 aprilie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.466 din 15 august 2001, Curtea a statuat c㠄reglementările privitoare la noţiunile de funcţionar public şi funcţionar, inclusiv incriminările care presupun o astfel de calitate a subiectului activ, nu reprezintă o problemă de domeniul jurisdicţiei constituţionale”.
De asemenea, în ceea ce priveşte neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 29 pct. 2 lit. a), art. 361 alin. 1 lit. c) şi ale art. 3851 alin. 1 lit. c) din Codul de procedură penală, prin Decizia Plenului nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.69 din 16 martie 1994, Curtea a statuat că liberul acces la justiţie presupune şi accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia. Instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti este de competenţa exclusivă a legiuitorului. Această soluţie decurge din dispoziţiile constituţionale ale art. 125 alin. (3), potrivit cărora „Competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite de lege”, precum şi din cele ale art. 128, conform cărora, „Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii”.
Considerentele din acele decizii îşi menţin valabilitatea şi în cauza de faţă.
În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, invocată în timpul dezbaterilor din şedinţa publică a Curţii Constituţionale, aceasta este inadmisibilă, deoarece o astfel de procedură contravine atât dispoziţiilor art. 144 lit. c) din Constituţie, care prevăd: „Curtea Constituţională. [...] hotărăşte asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind neconstituţionalitatea legilor şi a ordonanţelor”, dar şi prevederilor art. 13 alin. (1) lit. A.c) şi ale art. 23 alin. (1), care reiau textul constituţional precizând c㠄decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, de care depinde soluţionarea cauzei”. În jurisprudenţa sa Curtea, prin Decizia nr.212 din 7 decembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.99 din 6 martie 2000, a statuat c㠄Dispoziţiile art. 144 lit. c) din Constituţie prevăd în mod expres şi limitativ competenţa Curţii Constituţionale în materia controlului concret de constituţionalitate [...]”.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 1, 2, al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

1. Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 147, 246 şi 289 din Codul penal şi ale art. 29 pct. 2 lit. a), art. 361 alin. 1 lit. c) şi ale art. 3851 alin. 1 lit. c) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Lidia Simona Seceleanu în Dosarul nr. 1.373/2001 al Curţii Supreme de Justiţie - Secţia penală.

2. Respinge, ca fiind inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar.
Definitivă şi obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 18 iunie 2002.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Magistrat-asistent,
Laurenţiu Cristescu

Miercuri, 23 septembrie 2026, 15:03

Declinare de raspundere: Informaţiile publicate în aceasta rubrică, precum şi textele actelor normative nu au caracter oficial.