DECIZIE nr.205 din 9 iulie 2002
referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 28 din Decretul-lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispoziţiilor referitoare la cărţile funciare
Textul actului publicat în M.Of. nr. 544/25 iul. 2002

Nicolae Popa - preşedinte
Costică Bulai - judecător
Nicolae Cochinescu - judecător
Constantin Doldur - judecător
Kozsokár Gábor - judecător
Petre Ninosu - judecător
Şerban Viorel Stănoiu - judecător
Lucian Stângu - judecător
Ioan Vida - judecător
Paula C. Pantea - procuror
Maria Bratu - magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 28 din Decretul-lege nr.115/1938 pentru unificarea dispoziţiilor referitoare la cărţile funciare, excepţie ridicată de Viorica Barko în Dosarul nr. 1.727/R/2001 al Curţii de Apel Braşov.
La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.
Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea excepţiei ca neîntemeiată, arătând că dispoziţiile atacate nu contravin prevederilor constituţionale, întrucât în istoria statului român au mai existat norme legale aplicabile pe o anumită parte a teritoriului naţional, fără ca prin aceasta să fie afectat caracterul unitar al statului.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin Încheierea din 6 decembrie 2001, pronunţată în Dosarul nr. 1.727/R/2001, Curtea de Apel Braşov a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 28 din Decretul-lege nr.115/1938 pentru unificarea dispoziţiilor referitoare la cărţile funciare, excepţie ridicată de Viorica Barko într-un proces civil având ca obiect constatarea dreptului de proprietate dobândit prin uzucapiune.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că textul de lege criticat nu se mai aplică, având în vedere adoptarea legii cadastrului şi a publicităţii imobiliare.
În opinia sa posibilitatea existenţei în România, ca stat unitar, a unor dispoziţii legale aplicabile exclusiv în anumite zone teritoriale, în timp ce în celelalte zone se aplică, în aceeaşi materie, alte prevederi legale, contravine dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi ale art. 16 alin. (1) din Constituţie.
Curtea de Apel Braşov apreciază că excepţia ridicată este neîntemeiată, arătând că dispoziţia legală atacată este constituţională, fiind consecinţa perpetuării temporare a sistemului anterior de publicitate imobiliară bazat pe cărţile funciare. Se arată că Legea nr. 7/1996 condiţionează abrogarea Decretului-lege nr.115/1938 de finalizarea lucrărilor cadastrale şi a registrelor de publicitate imobiliară pentru întregul teritoriu administrativ al unui judeţ. Or, în judeţul Braşov lucrările cadastrale încă nu s-au finalizat.
Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.
Guvernul consideră că excepţia este neîntemeiată, precizând că în România au existat şi mai există norme legale aplicabile doar pe o anumită parte a teritoriului naţional, ca de exemplu Legea LX/1881 privitoare la executarea silită imobiliară în Transilvania, Legea nr. 84/1992 privind regimul zonelor libere, Legea nr. 151/1998 privind dezvoltarea regională în România, iar această situaţie nu afectează caracterul unitar al statului. Se arată în continuare că textul de lege criticat nu contravine nici prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, întrucât instituie acelaşi tratament juridic pentru anumite categorii de cetăţeni aflaţi în situaţii identice.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.
Textul art. 28 din Decretul-lege nr.115/1938 pentru unificarea dispoziţiilor referitoare la cărţile funciare, care face obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, este următorul: „Cel ce a posedat un bun nemişcător în condiţiunile legii, timp de 20 de ani, după moartea proprietarului înscris în cartea funciară, va putea cere înscrierea dreptului uzucapat.
De asemenea, va putea cere înscrierea dreptului său, cel ce a posedat un bun nemişcător în condiţiunile legii, timp de 20 de ani, socotiţi de la înscrierea în cartea funciară.”
Autorul excepţiei susţine că posibilitatea existenţei în România, ca stat unitar, a unor dispoziţii legale aplicabile exclusiv în anumite zone teritoriale, în timp ce în celelalte zone se aplică, în aceeaşi materie, alte prevederi legale, contravine dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Constituţie, potrivit căruia „România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil”, şi ale art. 16 alin. (1) din Constituţie, potrivit căruia „Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări”.
Examinând criticile de neconstituţionalitate, Curtea constată că sunt neîntemeiate pentru considerentele ce urmează.
În istoria statului unitar român au existat şi mai există norme legale aplicabile doar pe o anumită parte a teritoriului naţional.
Existenţa unor acte normative aplicabile numai în anumite zone ale ţării nu este de natură să afecteze caracterul unitar al statului, ci pune numai problema aplicării în spaţiu a respectivelor acte. Unificarea legislaţiei, realizată prin extinderea legilor din Vechiul Regat pe întregul cuprins al ţării, a înlăturat conflictele interprovinciale de legi. Legea nr. 7/1996 pune capăt unei asemenea situaţii, şi anume aplicării unor reglementări legale diferite, pe de o parte, în Transilvania, iar pe de altă parte, în Vechiul Regat, în ceea ce priveşte publicitatea imobiliară, realizată prin sistemul de carte funciară şi, respectiv, prin registrele de transcripţiuni şi inscripţiuni. Ca efect al aplicării Legii nr. 7/1996 este în curs de realizare unificarea legislativă a regimului de publicitate imobiliară; acest regim urmează să se aplice pe întregul teritoriu, dar, datorită complexităţii condiţiilor tehnice, nu dintr-o dată, ci treptat. Esenţial în această materie este faptul că, în ceea ce priveşte coexistenţa în spaţiu a două ori chiar a mai multe reglementări legale, există o singură autoritate legiuitoare de la care emană acestea, nefiind vorba despre un conflict de suveranitate - care priveşte dreptul internaţional public - şi nici despre existenţa unor reglementări multiple într-un stat federal.
Decretul-lege nr.115/1938, care consacră principiul efectului constitutiv de drept real al înscrierii în cartea funciară, se mai aplică temporar, urmând să îşi înceteze aplicabilitatea, potrivit dispoziţiilor art. 72 din Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, după definitivarea lucrărilor cadastrale şi a registrelor de publicitate imobiliară la nivelul întregii ţări.
De altfel, cu privire la problemele de principiu ridicate de excepţia de neconstituţionalitate ce face obiectul prezentului dosar Curtea Constituţională s-a pronunţat în acelaşi sens prin Decizia nr.176 din 16 noiembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.64 din 14 februarie 2000.
În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate privind încălcarea art. 16 din Constituţie, Curtea constată că aceasta nu poate fi primită.
Aplicarea concomitentă a celor două reglementări, cărţile funciare şi registrele de transcripţiuni şi inscripţiuni, nu demonstrează existenţa unei discriminări între cetăţeni.
Aceasta întrucât coexistenţa temporară a unor reglementări ce reflectă rezultatul unei evoluţii istorice se aplică în mod egal tuturor cetăţenilor, iar nu în funcţie de persoana uneia sau a celeilalte părţi într-un act juridic prin care se transmit drepturi reale imobiliare, determinant fiind doar locul situării imobilului. De altfel, chiar dacă s-ar fi aplicat criteriul domiciliului dobânditorului, tot n-ar fi putut fi vorba despre o discriminare, dat fiind că acest criteriu i-ar fi avut în vedere în mod egal pe toţi cei care dobândesc drepturi reale imobiliare. Or, Curtea Constituţională a stabilit, cu titlu de principiu, că egalitatea în drepturi a cetăţenilor nu este cu nimic afectată atunci când legea se aplică diferit unor subiecte de drepturi şi obligaţii aflate în situaţii diferite.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 alin. (3) şi al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 28 din Decretul-lege nr.115/1938 pentru unificarea dispoziţiilor referitoare la cărţile funciare, excepţie ridicată de Viorica Barko în Dosarul nr. 1.727/R/2001 al Curţii de Apel Braşov.
Definitivă şi obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 9 iulie 2002.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Magistrat-asistent,
Maria Bratu

Miercuri, 23 septembrie 2026, 21:33

Declinare de raspundere: Informaţiile publicate în aceasta rubrică, precum şi textele actelor normative nu au caracter oficial.