DECIZIE nr.191 din 25 iunie 2002
referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989
Textul actului publicat în M.Of. nr. 567/1 aug. 2002

Nicolae Popa - preşedinte
Nicolae Cochinescu - judecător
Constantin Doldur - judecător
Kozsokár Gábor - judecător
Petre Ninosu - judecător
Şerban Viorel Stănoiu - judecător
Lucian Stângu - judecător
Ioan Vida - judecător
Paula C. Pantea - procuror
Mihaela Senia Costinescu - magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, excepţie ridicată de Alexandru Petrescu şi Virginia Petrescu în Dosarul nr. 1.430/C/2001 al Curţii de Apel Constanţa Secţia civilă.
Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 18 iunie 2002 şi au fost consemnate în încheierea de la acea dată, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea pentru data de 25 iunie 2002.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: Prin Încheierea din 7 noiembrie 2001, Curtea de Apel Constanţa - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, excepţie ridicată de Alexandru Petrescu şi Virginia Petrescu în Dosarul nr. 1.430/C/2001 al acelei instanţe.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul susţine că textul de lege criticat contravine art. 15 alin. (2) din Constituţie, întrucât faptele care nu au putut determina naşterea sau stingerea unor situaţii juridice, potrivit legii în vigoare, la data când ele s-au realizat nu pot fi socotite, fără încălcarea principiului neretroactivităţii, că au produs acele efecte, potrivit unei legi posterioare.
În opinia instanţei de judecată, excepţia este nefondată.
Se consideră că prin textul de lege criticat nu s-a adus nici o încălcare prevederilor cuprinse în art. 15 alin. (2) din Constituţie, fiind reafirmat şi consolidat un principiu general al dreptului civil, consacrat şi de Constituţia României, anume ocrotirea bunei-credinţe a subdobânditorului cu titlu oneros al unui imobil. Instanţa apreciază, de asemenea, că pentru protecţia subdobânditorului de bună-credinţă, în raport cu împrejurările concrete ale fiecărui caz, se poate apela şi la alte principii de drept, printre care cel al aparenţei în drept şi cel al asigurării securităţii circuitului civil.
În conformitate cu dispoziţiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate ridicată.
Preşedintele Camerei Deputaţilor apreciază că dispoziţiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu încalcă principiul neretroactivităţii legilor, întrucât acest text de lege protejează pe subdobânditorul de bună-credinţă, afirmându-se astfel atenţia acordată de legiuitor securităţii circuitului civil.
Concluzia acestui punct de vedere este aceea că prevederile criticate sunt constituţionale.
Guvernul examinează, prin prisma principiilor dreptului civil, consecinţele vânzării unui imobil aparţinând altuia. În ipoteza în care cel puţin cumpărătorul a fost de bună-credinţă, protejarea acestuia ar fi justificată, în concepţia Guvernului, „pe consideraţiuni de echitate şi utilitate socială”; soluţia nu este, evident, valabilă în ipoteza dobândirii cu titlu gratuit. Când însă - precizează în continuare Guvernul ambele părţi cunosc faptul că vânzătorul nu este proprietarul bunului imobil, sancţiunea este nulitatea absolută, în virtutea principiului „fraus omnia corrumpit”. În lumina celor arătate, Guvernul socoteşte că textul art. 46 alin. (2) din lege nu aduce nici o reglementare nouă, ci doar consacră legal, întrun caz special - când vânzător este statul -, o soluţie existentă în practică şi în doctrină. Concluzia este aceea că textul de lege criticat nu retroactivează.
Preşedintele Senatului nu a trimis punctul său de vedere.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţilor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:
Curtea Constituţională constată că a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.75 din 14 februarie 2001, care au următorul conţinut: „Actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bunăcredinţă.”
Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că dispoziţiile legale criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 15 alin. (2), conform cărora: „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile”.
Analizând textul de lege supus controlului de constituţionalitate, Curtea constată că acesta enunţă două teze distincte.
Prima teză, cu valoare de principiu şi de aplicabilitate generală, lipseşte de eficienţă juridică actele juridice de înstrăinare a imobilelor preluate de către stat fără titlu valabil, prin sancţionarea lor cu nulitatea absolută.
A doua teză are caracter de excepţie şi reglementează ipoteza în care, prin derogare de la regulă, asemenea acte îşi menţin validitatea în situaţiile în care au fost încheiate cu bună-credinţă.
Deşi autorul excepţiei nu îşi circumscrie de plano critica de neconstituţionalitate, care vizează art. 46 alin. (2) în integralitatea sa, din argumentarea excepţiei Curtea constată că, în realitate, acesta consideră ca fiind neconstituţională doar teza a doua din textul dedus controlului. Sub acest aspect autorul apreciază că prin validarea actelor de înstrăinare a unor imobile preluate fără titlu - acte în principiu nule - în cazul în care au fost încheiate cu bună-credinţă s-ar conferi bunei-credinţe o eficienţă juridică pe care nu o avea anterior, respectiv la data încheierii actului de înstrăinare a cărui validitate este pusă în discuţie.
Din această perspectivă se susţine că textul de lege dedus controlului de constituţionalitate modifică în mod esenţial regimul juridic aplicabil anterior tuturor actelor de înstrăinare a unor bunuri imobile, încheiate sub imperiul său, în virtutea principiului „tempus regit actum”, ceea ce contravine prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituţie, referitoare la neretroactivitatea legii.
Analizând excepţia de neconstituţionalitate aşa cum aceasta a fost ridicată de autorul său, Curtea reţine că retroactivitatea textului de lege şi deci neconstituţionalitatea tezei a doua a art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 este, în mod necesar, subsecventă admiterii caracterului novator al reglementării pe care textul o consacră. Altfel spus, numai în măsura în care anterior intrării în vigoare a textului de lege dedus controlului de constituţionalitate soluţia consacrată de acesta nu era de conceput - desigur, în considerarea altor temeiuri sau a altor raţiuni - critica de neconstituţionalitate ar putea fi considerată ca fiind întemeiată.
Or, sub acest aspect Curtea constată cele ce urmează: Potrivit art. 966 din Codul civil, „obligaţia [...] fondată pe o cauză falsă, sau nelicită, nu poate avea nici un efect”, iar, potrivit art. 968 din acelaşi cod, „cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice”.
Cauza, fiind una dintre condiţiile generale de validitate a actului juridic, reprezintă expresia poziţiei subiective a părţilor faţă de actul juridic încheiat. Ignorarea sau, dimpotrivă, cunoaşterea de către cumpărător a faptului că bunul înstrăinat nu aparţine vânzătorului, poziţie subiectivă în funcţie de care cumpărătorul urmează să fie calificat ca fiind de bună sau de rea-credinţă, îşi are un incontestabil reflex la nivelul cauzei.
Un act de înstrăinare încheiat în condiţiile în care ambele părţi au fost de rea-credinţă era considerat nul absolut, chiar anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în aplicarea principiului „fraus omnia corrumpit”, al cărui temei legal îl constituie art. 966 din Codul civil.
Per a contrario, în măsura în care ambele părţi, sau cel puţin cumpărătorul, au fost de bună-credinţă, intenţia de fraudare a legii nu există şi, drept urmare, nici cauza ilicită.
Aşadar, sub acest aspect actul ar putea fi deplin valid.
Validitatea sa rămâne însă discutabilă sub un alt aspect, şi anume acela al obiectului. În astfel de situaţii obiectul contractului de înstrăinare constă într-un bun care nu aparţinea vânzătorului, fiind, în consecinţă, sustras prerogativei de dispoziţie a acestuia. Recunoaşterea efectului translativ de proprietate al unui asemenea act contravine principiului „nemo plus iuris ad allium transferre potest quam ipse habet”.
Totuşi, nici practica şi nici doctrina nu au înţeles să recunoască în toate cazurile eficienţa distructivă, în această materie, a principiului enunţat. În conflictul de interese legitime dintre adevăratul proprietar şi subdobânditorul de bunăcredinţă al bunului său imobil, a fost preferat cel din urmă.
Recunoaşterea prevalenţei interesului subdobânditorului de bună-credinţă a fost impusă - în baza unor raţiuni cu o aplicare mult mai largă şi care au creat un adevărat principiu de preocuparea pentru asigurarea securităţii circuitului civil şi a stabilităţii raporturilor juridice. Din punct de vedere juridic soluţia şi-a aflat aşadar suport în raţiuni de ordin pragmatic, concretizate în principiul validităţii aparenţei în drept, a cărui esenţă este exprimată prin adagiul „error communis facit jus”.
Incidenţa acestui principiu este însă subsecventă întrunirii cumulative a două condiţii privind eroarea cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului - eroare care trebuie să fie comună sau unanimă şi, de asemenea, invincibilă - şi a unei condiţii privind buna-credinţă a subdobânditorului, care trebuie să fie perfectă, adică lipsită de orice culpă sau chiar îndoială imputabilă acestuia.
Astfel fiind, Curtea constată că este neîntemeiată susţinerea autorului excepţiei, în sensul că soluţia impusă de textul art. 46 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 10/2001 nu era posibilă anterior intrării sale în vigoare, întrucât textul în cauză ar fi avut un caracter novator şi, prin aceasta, retroactiv.
În realitate, singurul element „novator” adus de textul dedus controlului îl constituie consacrarea in terminis, pe cale legală, a principiului ocrotirii bunei-credinţe, într-un domeniu particular, dar de interes social major, acela al regimului juridic al imobilelor preluate în mod abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Consacrarea unei astfel de soluţii legislative a fost impusă legiuitorului şi de împrejurarea că în această materie eroarea comună cu privire la concordanţa dintre aparenţă şi realitate şi-a avut suportul în cadrul legislativ în vigoare la acel moment, care confirma, cu forţa unei prezumţii juris et de jure, că proprietarul aparent, statul, este adevăratul proprietar. O atare împrejurare justifică pe deplin opţiunea legiuitorului de a conferi bunei-credinţe o eficienţă juridică similară celei din dreptul comun.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 144 lit. c) şi art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, cu majoritate de voturi,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, excepţie ridicată de Alexandru Petrescu şi Virginia Petrescu în Dosarul nr. 1.430/C/2001 al Curţii de Apel Constanţa - Secţia civilă.
Definitivă şi obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 25 iunie 2002.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof.univ.dr. NICOLAE POPA

Magistrat-asistent,
Mihaela Senia Costinescu

Miercuri, 23 septembrie 2026, 12:40

Declinare de raspundere: Informaţiile publicate în aceasta rubrică, precum şi textele actelor normative nu au caracter oficial.