DECIZIE nr.219 din 11 iulie 2002
referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 pct. 1 din Codul de procedură penală
Textul actului publicat în M.Of. nr. 706/27 sep. 2002

Nicolae Popa - preşedinte
Costică Bulai - judecător
Nicolae Cochinescu - judecător
Constantin Doldur - judecător
Kozsokár Gábor - judecător
Petre Ninosu - judecător
Şerban Viorel Stănoiu - judecător
Lucian Stângu - judecător
Ioan Vida - judecător
Iuliana Nedelcu - procuror
Mihaela Senia Costinescu - magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 pct. 1 lit. a), b) şi c) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Ioan Petruş în Dosarul nr. 6.883/2001 al Tribunalului Dâmboviţa şi de Gheorghe Rafira în Dosarul nr. 11.165/2001 al Judecătoriei Târgovişte.
La apelul nominal răspunde autorul excepţiei Ioan Petruş, lipsind celelalte părţi, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.
Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea Dosarului nr. 120C/2002 la Dosarul nr. 114C/2002, având în vedere că obiectul excepţiilor de neconstituţionalitate este identic în cauzele enumerate.
Reprezentantul Ministerului Public apreciază ca fiind întrunite condiţiile conexării. În consecinţă, pentru o mai bună administrare a justiţiei, Curtea, în temeiul art. 164 din Codul de procedură civilă şi al art. 16 din Legea nr. 47/1992, republicată, dispune conexarea dosarelor anterior menţionate.
Cauza fiind în stare de judecată, autorul excepţiei pune concluzii de admitere, susţinând oral motivele de neconstituţionalitate a textelor de lege criticate, expuse în notele scrise depuse la dosar.
Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate ca fiind neîntemeiată.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin Încheierea din 22 noiembrie 2000, pronunţată în Dosarul nr. 6.883/2000 de Tribunalul Dâmboviţa - Secţia civilă, respectiv prin Încheierea din 4 februarie 2002, pronunţată în Dosarul nr. 11.165/2001 de Judecătoria Târgovişte, Curtea Constituţională a fost sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 pct. 1 lit. a), b) şi c) din Codul de procedură penală, excepţii ridicate de Ioan Petruş şi Gheorghe Rafira în cauze aflate pe rolul acelor instanţe.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin că dispoziţiile legale criticate prevăd dreptul procurorului de a dispune luarea unor măsuri precum neînceperea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale, care sunt acte de înfăptuire a justiţiei şi constituie atributul exclusiv al instanţelor judecătoreşti, singurele care realizează justiţia potrivit art. 125 alin. (1) din Constituţie. Autorul excepţiei consideră că termenul „dispune” folosit de legiuitor în cuprinsul art. 11 din Codul de procedură penală, atunci când stabileşte atribuţiile procurorului când se constată existenţa vreunuia dintre cazurile în care punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale este împiedicată, este neconstituţional. Se apreciază că procurorul trebuie „să propună”, iar nu „să dispună”, pentru că aceasta ar echivala cu înfăptuirea justiţiei.
Tribunalul Dâmboviţa apreciază textele de lege criticate ca fiind constituţionale. Judecătoria Târgovişte arată că în cauzele în care procesul penal cunoaşte şi faza urmăririi penale procurorul poate dispune, după caz, scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale sau clasarea cauzei, în conformitate cu dispoziţiile art. 11 pct. 1 lit. a), b) şi c) şi ale art. 242-249 din Codul de procedură penală. Orice persoană nemulţumită de actele şi măsurile dispuse în timpul urmăririi penale poate să facă plângere împotriva acestora, în conformitate cu dispoziţiile art. 275278 din Codul de procedură penală, inclusiv la instanţa de judecată, după epuizarea căilor de atac ierarhice prevăzute de lege, chiar în lipsa unei reglementări explicite, întrucât Curtea Constituţională, prin Decizia nr.486/1997, a statuat că art. 278 din Codul de procedură penală este neconstituţional în măsura în care opreşte persoana nemulţumită de soluţionarea plângerii împotriva măsurilor sau actelor efectuate de procuror ori pe baza dispoziţiilor date de acesta şi care nu ajung în faţa instanţelor judecătoreşti să se adreseze justiţiei în temeiul art. 21 din Constituţie. În concluzie, instanţa arată că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale, nefiind contrare nici unuia dintre articolele din Constituţie invocate de autorul excepţiei, actul de justiţie fiind înfăptuit în final de instanţele judecătoreşti.
În conformitate cu dispoziţiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului pentru a transmite punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate în cauză.
Preşedintele Camerei Deputaţilor arată că prevederile art. 10, 11, 22, 50 şi 126 din Constituţie nu au nici o relevanţă în cauză. Cu privire la critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 pct. 1 lit. a), b) şi c) din Codul de procedură penală se arată că acestea sunt constituţionale, întrucât actul de justiţie este realizat, în final, tot de instanţele judecătoreşti. Se invocă în acest sens Decizia nr.486/1997, prin care Curtea Constituţională a statuat că persoana nemulţumită de actele sau măsurile luate de procuror se poate adresa justiţiei. Se propune respingerea excepţiei de neconstituţionalitate ca fiind neîntemeiată.
Guvernul arată că organele judiciare însărcinate cu realizarea urmăririi penale, după ce apreciază că au efectuat toate activităţile impuse de necesitatea rezolvării cauzei, se dezînvestesc dând una dintre soluţiile de terminare a urmăririi penale. Urmărirea penală se poate finaliza fără trimiterea în judecată, dacă există vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 10 din Codul de procedură penală. În aceste situaţii procurorul dispune clasarea, scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale. Aceste soluţii, denumite în vocabularul de specialitate soluţii de neurmărire, nu trebuie confundate cu rezolvarea propriuzisă a cauzei penale, cu înfăptuirea actului de justiţie.
Soluţiile de neurmărire pot fi date numai în faza de urmărire penală, adevărata soluţionare a cauzei având loc numai în faţa instanţei de judecată. De asemenea, soluţiile de neurmărire pot da o rezolvare cauzei numai în sens negativ, în cadrul neurmăririi penale neexistând posibilitatea tragerii la răspundere penală şi stabilirea sancţiunilor corespunzătoare. În fine, soluţiile de neurmărire nu produc efecte cu autoritate de lucru judecat. Acţionând în temeiul art. 11 pct. 1 din Codul de procedură penală, procurorul nu înfăptuieşte un act de justiţie, nu soluţionează o cauză penală.
Pe de altă parte, persoana nemulţumită de soluţia dată plângerii împotriva actelor sau măsurilor procurorului se poate adresa instanţelor judecătoreşti în temeiul art. 21 din Constituţie, aşa cum a statuat Curtea Constituţională prin Decizia nr.486/1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.105 din 6 martie 1998.
În concluzie, se arată că dispoziţiile legale criticate nu contravin prevederilor constituţionale invocate de autorul excepţiei şi se conchide că excepţia este neîntemeiată.
Preşedintele Senatului nu a comunicat punctul său de vedere.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale preşedintelui Camerei Deputaţilor şi Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:
Curtea Constituţională este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate cu care a fost sesizată.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 11 pct. 1 lit. a), b) şi c) din Codul de procedură penală, care au următorul conţinut: „Când se constată existenţa vreunuia din cazurile prevăzute în art. 10:

1. În cursul urmăririi penale procurorul, la propunerea organului de cercetare penală sau din oficiu, dispune:

a) clasarea, când nu există învinuit în cauză;
b) scoaterea de sub urmărire, în cazurile prevăzute în art. 10 lit. a)-e), când există învinuit sau inculpat în cauză;
c) încetarea urmăririi penale, în cazurile prevăzute în art. 10 lit. f)-h), când există învinuit sau inculpat în cauză.”
Întrucât în speţă autorul excepţiei s-a plâns împotriva rezoluţiei procurorului de scoatere de sub urmărire penală, sunt vizate şi dispoziţiile art. 228, care sunt următoarele:
- Art. 228: „Organul de urmărire penală sesizat în vreunul din modurile prevăzute în art. 221 dispune prin rezoluţie începerea urmăririi penale, când din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor premergătoare efectuate nu rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzute în art. 10, cu excepţia celui de la lit. b1).
În cazul arătat în art. 10 lit. b1), organul de urmărire penală înaintează dosarul procurorului cu propunerea de a dispune scoaterea de sub urmărire penală.
Când organul de urmărire penală se sesizează din oficiu, încheie un proces-verbal care constituie actul de începere a urmăririi penale.
Dacă din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor premergătoare efectuate după primirea plângerii sau denunţului rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzute în art. 10, cu excepţia celui de la lit. b1), organul de urmărire penală înaintează procurorului actele încheiate cu propunerea de a nu se începe urmărirea penală.
Dacă procurorul constată că nu sunt întrunite condiţiile arătate în alineatul precedent, restituie actele organului de urmărire penală pentru începerea urmăririi penale.
În cazul în care procurorul este de acord cu propunerea, o confirmă prin rezoluţie motivată şi înştiinţează despre aceasta persoana care a făcut sesizarea.
Dacă ulterior se constată că nu a existat sau că a dispărut împrejurarea pe care se întemeia propunerea de a nu se începe urmărirea penală, procurorul infirmă rezoluţia şi restituie actele organului de urmărire, dispunând începerea urmăririi penale.”
Textul de lege criticat este considerat contrar următoarelor prevederi constituţionale: art. 1 referitor la statul de drept; art. 10 cu privire la relaţiile internaţionale; art. 11 privind raportul dintre dreptul internaţional şi dreptul intern; art. 15 referitor la universalitatea drepturilor şi libertăţilor; art. 16 care consacră egalitatea în drepturi; art. 20 privind tratatele internaţionale privind drepturile omului; art. 21 referitor la accesul liber la justiţie; art. 22 care garantează dreptul la viaţă şi integritate fizică şi psihică; art. 24 privind dreptul la apărare; art. 48 referitor la dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică; art. 50 care reglementează fidelitatea faţă de ţară; art. 51 cu privire la respectarea Constituţiei şi a legilor; art. 123 privind înfăptuirea justiţiei; art. 124 referitor la statutul judecătorilor; art. 125 cu privire la instanţele judecătoreşti; art. 126 care statuează caracterul public al dezbaterilor; art. 128 referitor la folosirea căilor de atac şi art. 150 privind conflictul temporal de legi.
Autorul excepţiei susţine, de asemenea, încălcarea Convenţiei europene a drepturilor omului, fără a arăta care articol din această convenţie este nesocotit de textul de lege criticat.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată. Actele de neurmărire, între care şi neînceperea urmăririi penale, sunt dispuse de procuror în faza urmăririi penale, numai dacă se constată existenţa vreunuia dintre cazurile care, potrivit legii, împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale. Aceleaşi cazuri, dacă sunt descoperite în faza judecăţii, împiedică exercitarea acţiunii penale, obligând instanţa să pronunţe achitarea sau încetarea procesului penal.
Aşadar, aşa-numitele soluţii de neurmărire: neînceperea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire sau încetarea urmăririi penale sunt dispuse de procuror nu în mod arbitrar, ci pe baza probelor administrate în cauză şi în strictă conformitate cu legea, soluţia fiind aceeaşi dacă ar fi constatată de instanţa judecătorească, într-o fază ulterioară a procesului penal.
Pe de altă parte, legea prevede că orice persoană poate face plângere împotriva măsurilor sau actelor de urmărire penală, plângere ce se soluţionează conform procedurii speciale prevăzute la art. 275-278 din Codul de procedură penală, împotriva actelor efectuate de procuror, plângerea urmând să fie soluţionată potrivit dispoziţiilor art. 278 din Codul de procedură penală. Persoana nemulţumită de soluţia dată plângerii sale se poate adresa instanţei judecătoreşti competente, aşa cum a statuat Curtea Constituţională prin Decizia nr.486 din 2 decembrie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.105 din 6 martie 1998, privind excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor legale ale art. 278 din Codul de procedură penală referitoare la măsurile şi actele procurorului în cursul urmăririi penale.
Cu acel prilej, referindu-se la procedura de soluţionare a plângerii împotriva actelor şi măsurilor procurorului, Curtea Constituţională a constatat că, fiind vorba de acte şi măsuri luate de procuror în cursul urmăririi penale, prin care se pune capăt conflictului de drept penal, acestea trebuie să fie supuse nu numai controlului ierarhic în cadrul Ministerului Public, dar şi controlului din partea instanţelor judecătorerşti. Astfel persoana nemulţumită de soluţia dată plângerii sale în cadrul Ministerului Public are dreptul, potrivit art. 21 din Constituţie, de a se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime. În consecinţă, Curtea a decis că prevederile art. 278 din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale în măsura în care închid calea persoanei nemulţumite de soluţia dată plângerii sale de către Ministerul Public de a se adresa justiţiei. Acest drept al persoanei este evident în cazul actelor prin care procurorul pune capăt conflictului de drept penal, real sau aparent, cum sunt: rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale reglementată de art. 228 alin. 6 din Codul de procedură penală, scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale prevăzută la art. 11 pct. 1 lit. b) şi c) din Codul de procedură penală. Fiind vorba de acte prin care se înfăptuieşte justiţia, este firesc să fie verificate şi confirmate ori infirmate de instanţele judecătoreşti, singurele autorităţi prin a căror activitate se realizează justiţia conform art. 125 alin. (1) din Constituţie.
Soluţia adoptată prin Decizia nr.486 din 2 decembrie 1997 este valabilă şi pentru cauza de faţă şi, prin urmare, dispoziţiile art. 11 pct. 1 lit. a), b) şi c) din Codul de procedură penală nu pot fi considerate ca fiind neconstituţionale, întrucât actele sau măsurile luate de procuror pot fi supuse controlului instanţelor judecătoreşti, fiind astfel garantate drepturile persoanei la un proces echitabil.
Faţă de cele mai sus arătate, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al art. 25 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 47/1992, republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 pct. 1 lit. a), b) şi c) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Ioan Petruş în Dosarul nr. 6.883/2001 al Tribunalului Dâmboviţa şi de Gheorghe Rafira în Dosarul nr. 11.165/2001 al Judecătoriei Târgovişte.
Definitivă şi obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 11 iulie 2002.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Magistrat-asistent,
Mihaela Senia Costinescu

Miercuri, 23 septembrie 2026, 02:54

Declinare de raspundere: Informaţiile publicate în aceasta rubrică, precum şi textele actelor normative nu au caracter oficial.