DECIZIE nr.201 din 4 iulie 2002
referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 282 alin. 2 şi ale art. 299 din Codul de procedură civilă
Textul actului publicat în M.Of. nr. 806/6 noi. 2002

Nicolae Popa - preşedinte
Costică Bulai - judecător
Nicolae Cochinescu - judecător
Constantin Doldur - judecător
Kozsokár Gábor - judecător
Petre Ninosu - judecător
Lucian Stângu - judecător
Şerban Viorel Stănoiu - judecător
Ioan Vida - judecător
Gabriela Ghiţă - procuror
Maria Bratu - magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 282 alin. 2 şi ale art. 299 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Compania Naţional㠄Poşta Român㔠- S.A. în Dosarul nr. 4.593/2001 al Tribunalului Bucureşti - Secţia civilă.
La apelul nominal se prezintă autorul excepţiei, prin consilier juridic, precum şi Oficiul Concurenţei Inspectoratul de Concurenţă Bucureşti, prin consilier juridic.
Reprezentantul autorului excepţiei solicită admiterea excepţiei şi constatarea că dispoziţiile art. 282 alin. 2 şi ale art. 299 din Codul de procedură civilă sunt parţial neconstituţionale.
În motivarea excepţiei se susţine că aceste dispoziţii contravin art. 20, art. 21 alin. (2), art. 24 şi 128 din Constituţie, întrucât, potrivit dispoziţiilor legale atacate, împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât o dată cu fondul, în afară de cazul când prin ele s-a întrerupt cursul judecăţii, or, arată autorul excepţiei, încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale are un regim special, determinat de caracterul special al contenciosului constituţional, care derogă de la dreptul comun.
De asemenea, arată că aceste dispoziţii contravin şi prevederilor art. 6 pct. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului statuând în jurisprudenţa sa că trebuie să se recunoască un drept de recurs faţă de orice hotărâre judecătorească. Sunt menţionate în acest sens cazul H. versus Belgia şi cazul Ruiz-Mateos versus Spania. În continuare arată că în faţa instanţei de recurs a ridicat şi excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.36/2001, pe care instanţa a respins-o fără a-şi motiva această soluţie. În această situaţie, neavând posibilitatea atacării acestei hotărâri, instanţa a pronunţat o hotărâre „nefundamentat㔠din punct de vedere juridic. În susţinere depune note scrise.
Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate ca fiind neîntemeiată, apreciind că dispoziţiile criticate nu încalcă prevederile constituţionale referitoare la accesul liber la justiţie, la dreptul la apărare şi la exercitarea căilor de atac. De asemenea, se suţine că dispoziţiile criticate de autorul excepţiei sunt în concordanţă cu prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la „proces echitabil”, precum şi cu jurisprudenţa în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin Încheierea din 18 februarie 2002, pronunţată în Dosarul nr. 4.593/2001, Tribunalul Bucureşti - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 282 alin. 2 şi ale art. 299 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Compania Naţional㠄Poşta Român㔠- S.A. într-o cauză având ca obiect anularea unui proces-verbal de constatare şi sancţionare contravenţională.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile legale criticate sunt contrare prevederilor art. 20, 21, 24 şi 128 din Constituţie, precum şi celor ale art. 6 pct. 1 prima frază din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece a invocat în faţa instanţei de recurs două excepţii de neconstituţionalitate, iar prin încheierile pe care instanţa le-a pronunţat excepţiile au fost respinse, fără ca împotriva acestor încheieri să existe vreo cale de atac. În acest fel autorul consideră că i se îngrădeşte accesul liber la justiţie şi la căile de atac prevăzute de lege şi că i se încalcă dreptul la apărare şi la un proces echitabil.
Instanţa de judecată în faţa căreia s-a invocat excepţia de neconstituţionalitate apreciază că aceasta este neîntemeiată.
Potrivit dispoziţiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.
Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate invocată este neîntemeiată, cu următoarea motivare: „Soluţia prevăzută de legiuitor cu privire la căile de atac ce pot fi exercitate împotriva încheierilor premergătoare se bazează pe regimul juridic al acestor încheieri, regim dat de conţinutul şi de efectele acestora. Încheierile premergătoare preced şi pregătesc hotărârea judecătorească şi sunt clasificate, în doctrină şi în practică, în încheieri preparatorii şi încheieri interlocutorii. Dacă încheierile preparatorii sunt acelea prin care instanţa adoptă unele măsuri în vederea soluţionării cauzei, fără ca prin aceasta să anticipeze asupra soluţiei finale, pregătind doar această decizie, încheierile interlocutorii sunt acelea prin care se adoptă măsuri decisive pentru soarta procesului, fapt ce le conferă şi calitatea de a anticipa decizia finală.
Privitor la căile de atac ce pot fi exercitate împotriva acestor încheieri, legiuitorul,
având în vedere regimul prezentat mai sus, s-a oprit, în mod firesc, la soluţia atacării încheierilor premergătoare cu apel, respectiv cu recurs, o dată cu hotărârea pe care o pregătesc sau pe care o anticipează.”
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţilor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:
Curtea Constituţională este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate cu care a fost sesizată.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 282 alin. 2 şi ale art. 299 din Codul de procedură civilă, astfel cum au fost modificate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.59/2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.217 din 27 aprilie 2001.
Ca urmare a acestor modificări, dispoziţiile criticate de autor ca fiind neconstituţionale au următorul conţinut: Art. 282 alin. 2: „Împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât o dată cu fondul, în afară de cazul când prin ele s-a întrerupt cursul judecăţii.”; Art. 299: „Hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum şi, în condiţiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicţională sunt supuse recursului.
Dispoziţiile art. 282 alin. 2 sunt aplicabile în mod corespunzător.”
În susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia apreciază că prin dispoziţiile legale criticate sunt încălcate următoarele prevederi constituţionale: Art. 20: „(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.
(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale.”; Art. 21: „(1) Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime.
(2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.”; Art. 24: „(1) Dreptul la apărare este garantat.
(2) În tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu.”; Art. 128: „Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii.”
De asemenea, se invocă încălcarea prevederilor art. 6 pct. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale: „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei.”
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile criticate nu încalcă dreptul la apărare, accesul liber la justiţie sau la căile de atac şi nici dreptul la un proces echitabil, în cauzele deduse judecăţii.
În activitatea sa jurisdicţională anterioară Curtea Constituţională a examinat dacă liberul acces la justiţie este compatibil cu instituirea unor proceduri speciale pentru situaţii deosebite sau dacă el implica existenţa unor proceduri unice chiar şi pentru situaţii deosebite, inclusiv în ceea ce priveşte exercitarea căilor de atac.
Prin Decizia Plenului nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.69 din 16 martie 1994, Curtea a statuat că liberul acces la justiţie presupune şi accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia. Instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti este de competenţa exclusivă a legiuitorului. Această soluţie decurge din dispoziţiile constituţionale ale art. 125 alin. (3), potrivit cărora „Competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite de lege”, precum şi din cele ale art. 128, conform cărora „Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii”.
În considerentele aceleiaşi decizii se reţine că semnificaţia art. 21 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia accesul la justiţie nu poate fi îngrădit prin lege, este aceea că nici o categorie sau grup social nu se poate exclude de la exerciţiul drepturilor procesuale pe care le-a instituit. Însă legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, precum şi modalităţi de exercitare a drepturilor procedurale, astfel încât accesul liber la justiţie nu înseamnă accesul, în toate cazurile, la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac. În acest sens Curtea Constituţională s-a pronunţat şi prin Decizia nr.92 din 11 septembrie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.297 din 20 noiembrie 1996.
Cu privire la exercitarea căilor de atac şi la concordanţa legii procesuale româneşti cu art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care consacră dreptul persoanei la un proces echitabil, Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Decizia nr.73 din 4 iunie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.255 din 22 octombrie 1996, statuând că, în sensul practicii europene, conceptul de „proces echitabil” nu implică în mod necesar „existenţa mai multor grade de jurisdicţie, a unor căi de atac al hotărârilor judecătoreşti, inclusiv exercitarea acestor căi de atac de către toate părţile din proces”.
Curtea constată de asemenea că stabilirea regulii conform căreia încheierile premergătoare - cu excepţia celor prin care s-a întrerupt cursul judecăţii - nu pot fi atacate cu apel, decât o dată cu fondul, împiedică prelungirea excesivă a duratei procesului şi contribuie, prin aceasta, la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil.
În ceea ce priveşte susţinerea autorului excepţiei privind împiedicarea accesului la justiţia constituţională, prin refuzul instanţei de judecată de a sesiza instanţa de contencios constituţional, Curtea reţine următoarele:
Dispoziţiile art. 144 lit. c) din Constituţie prevăd în mod expres şi limitativ competenţa Curţii Constituţionale în materia controlului concret de constituţionalitate, în sensul că aceasta „hotărăşte asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind neconstituţionalitatea legilor şi a ordonanţelor”. Art. 23 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, reluând această dispoziţie constituţională, precizează competenţa Curţii de a „decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, de care depinde soluţionarea cauzei”. De asemenea, din examinarea dispoziţiilor alin. (6) al art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, rezultă că excepţiile de neconstituţionalitate contrare prevederilor alin. (1), (2) şi (3) ale aceluiaşi articol sunt inadmisibile, astfel încât instanţa judecătorească le respinge printr-o încheiere motivată, fără a mai sesiza Curtea Constituţională.
În aceste condiţii este firesc ca instanţa judecătorească să poată aprecia dacă este cazul să sesizeze Curtea Constituţională, fără ca soluţia pronunţată de ea, în sensul admiterii sau al respingerii cererii formulate de partea care a ridicat excepţia, să poată fi atacată separat de hotărârea prin care se soluţionează fondul procesului.
Faţă de cele mai sus arătate, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al art. 25 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 47/1992, republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 282 alin. 2 şi ale art. 299 din Codul de procedură civilă, cu modificările şi completările ulterioare, excepţie ridicată de Compania Naţional㠄Poşta Român㔠- S.A. în Dosarul nr. 4.593/2001 al Tribunalului Bucureşti - Secţia civilă.
Definitivă şi obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 4 iulie 2002.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Magistrat-asistent,
Maria Bratu

Miercuri, 23 septembrie 2026, 11:12

Declinare de raspundere: Informaţiile publicate în aceasta rubrică, precum şi textele actelor normative nu au caracter oficial.