DECIZIE nr.261 din 24 septembrie 2002
referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 16 alin. 3, art. 362 alin. 1 lit. d) şi ale art. 3852 din Codul de procedură penală
Textul actului publicat în M.Of. nr. 827/18 noi. 2002

Nicolae Popa - preşedinte
Costică Bulai - judecător
Nicolae Cochinescu - judecător
Constantin Doldur - judecător
Kozsokár Gábor - judecător
Petre Ninosu - judecător
Şerban Viorel Stănoiu - judecător
Lucian Stângu - judecător
Ioan Vida - judecător
Gabriela Ghiţă - procuror
Florentina Geangu - magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 16 alin. 3, art. 362 alin. 1 lit. d) şi ale art. 3852 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Societatea Comercial㠄ASIROM” - S.A.
Sucursala judeţeană Caraş-Severin din Reşiţa în Dosarul nr. 1.636/P/2002 al Curţii de Apel Timişoara - Secţia penală.
Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 12 septembrie 2002 şi au fost consemnate în încheierea de la acea dată, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea la 24 septembrie 2002.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin Încheierea din 9 iunie 2002, pronunţată în Dosarul nr. 1.636/P/2002, Curtea de Apel Timişoara - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 16 alin. 3, art. 362 alin. 1 lit. d) şi ale art. 3852 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Societatea Comercial㠄ASIROM” S.A. - Sucursala judeţeană Caraş-Severin din Reşiţa.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că textele de lege criticate încalcă prevederile constituţionale din art. 21, referitoare la accesul liber la justiţie, din art. 49 alin. (1), privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, şi din art. 128, referitoare la folosirea căilor de atac.
Autorul excepţiei precizează că prezenţa sa în procesul penal este consecinţa aplicării art. 54 alin. (4) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România şi că, potrivit art. 57 din această lege, răspunderea asigurătorului poate fi implicată doar în limitele obligaţiei acestuia. Cu toate acestea, în speţă, s-a decis că asigurătorul are calitatea de parte responsabilă civilmente, cu o răspundere nelimitată pentru o reparaţiune integrală.
În fapt, arată autorul excepţiei, prin Sentinţa penală nr. 77 din 6 mai 2001 a Judecătoriei Moldova Nouă, inculpatul Szocs Vasile a fost condamnat pentru infracţiunea de distrugere din culpă. Prin aceeaşi sentinţă Societatea Comercial㠄ASIROM” - S.A. - Sucursala judeţeană Caraş-Severin din Reşiţa, parte responsabilă civilmente, a fost obligată la plata unei sume de bani cu titlu de daune.
Împotriva acestei sentinţe inculpatul nu a declarat apel. Au declarat apel Societatea Comercial㠄ASIROM” - S.A.
Sucursala judeţeană Caraş-Severin din Reşiţa şi Parchetul de pe lângă Judecătoria Moldova Nouă, iar prin Decizia penală nr. 445 din 29 octombrie 2001, apelurile au fost respinse de Tribunalul Caraş-Severin. Această decizie a fost atacată cu recurs atât de Parchetul de pe lângă Tribunalul Caraş-Severin, cât şi de Societatea Comercial㠄ASIROM” - S.A. - Sucursala judeţeană Caraş-Severin din Reşiţa, iar în faţa Curţii de Apel Timişoara, aceasta din urmă a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, subliniind că, şi de această dată, inculpatul a rămas în pasivitate faţă de Societatea Comercial㠄ASIROM” - S.A. - Sucursala judeţeană Caraş-Severin din Reşiţa, singura obligată la plata despăgubirilor.
Autorul excepţiei mai precizează că recursul declarat vizează, prin motivele sale, şi latura penală, deoarece inculpatul, prin atitudinea sa pasivă şi asumarea unei culpe fictive, poate crea prejudicii Societăţii Comerciale „ASIROM” - S.A.
Sucursala judeţeană Caraş-Severin din Reşiţa. De aceea, această parte înţelege să dovedească, ea însăşi, că fapta imputată inculpatului a fost produsă în împrejurări şi condiţii care exclud răspunderea sa şi implicit a prepusului său.
Dispoziţiile legale criticate împiedică însă partea responsabilă civilmente să dovedească inexistenţa răspunderii penale a inculpatului, constituind o nejustificată discriminare, prin limitarea dreptului la recurs pe latura penală, ceea ce reprezintă o încălcare a prevederilor art. 21 şi 49 din Constituţie.
Constituţia nu face distincţie în raport cu calitatea procesuală, atunci când consacră dreptul de acces liber la justiţie. Or, părţii civilmente responsabile îi sunt limitate drepturile şi posibilităţile de a dovedi eventualele erori referitoare la aprecierea vinovăţiei inculpatului, chiar dacă probele invocate de această parte sunt esenţiale pentru soluţionarea cauzei. Egalitatea dintre inculpat şi partea responsabilă civilmente nu se reduce la solidaritatea pasivă în privinţa plăţii unei despăgubiri - consecinţa unei infracţiuni -, ci include şi dreptul de a acţiona deplin, fără restricţia prevăzută în art. 16 alin. 3 din Codul de procedură penală, care limitează egalitatea acestor părţi numai în ceea ce priveşte acţiunea civilă. În condiţiile în care, din cauză de neştiinţă sau indiferenţă ori rea-credinţă, inculpatul nu-şi exercită dreptul de a ataca o hotărâre, acceptând incriminarea conştient fiind că răspunderea sa civilă, ca urmare a unei fapte penale amnistiate, este preluată de partea responsabilă civilmente, iar reprezentantul Ministerului Public susţine acuzaţiile care au justificat punerea în mişcare a acţiunii penale, partea responsabilă civilmente este privată de un drept de atac prin care poate înlătura erorile cuprinse în hotărârile instanţelor inferioare, cu consecinţa menţinerii erorii judiciare şi prejudicierii intereselor sale. Ca şi în privinţa limitării drepturilor persoanei responsabile civilmente de exercitare a căilor ordinare de atac, şi această restricţionare de ordin general reprezintă tot o limitare a dreptului de acces liber la justiţie, nefiind îndeplinite condiţiile restrictive prevăzute în art. 49 alin. (1) din Constituţie, care enumeră cazurile în care poate fi restrâns exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi.
Curtea de Apel Timişoara - Secţia penală, exprimându-şi opinia cu privire la excepţia de neconstituţionalitate, apreciază c㠄dispoziţiile legale criticate sunt contrare art. 21 din Constituţie, privitor la accesul liber la justiţie, deoarece toate părţile din procesul penal trebuie să aibă drepturi egale în apărarea intereselor lor, având în vedere că orice restrângere a drepturilor constituţionale nu se poate face decât în condiţiile art. 49 din Constituţie.
Dispoziţiile criticate limitează drepturile părţii responsabile civilmente de a declara recurs, numai pe latura civilă, înlăturându-i posibilitatea de a dovedi eventuala eroare comisă de prima instanţă sau de cea de apel cu privire la corecta stabilire a vinovăţiei sau nevinovăţiei inculpatului”.
Potrivit dispoziţiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.
Preşedintele Camerei Deputaţilor consideră că excepţia de neconstituţionalitate este nefondată. În acest sens se arată că posibilitatea folosirii căilor de atac atât de către partea civilă, cât şi de partea civilmente responsabilă nu este nici restrânsă, nici eliminată prin dispoziţiile legale criticate, ci se circumscrie în limitele drepturilor procesuale pe care le au aceste părţi în proces. Partea civilă şi partea civilmente responsabilă pot declara apel sau recurs, însă numai în ceea ce priveşte latura civilă a cauzei. Se invocă Decizia nr.45 din 14 martie 2000, prin care Curtea Constituţională a statuat că instanţa de control judiciar, sesizată de partea civilă, nu este împiedicată să constate, atunci când este cazul, că inculpatul a fost greşit achitat pentru motivul că fapta imputată nu există sau că aceasta nu a fost săvârşită de el, constatare care produce efecte numai asupra acţiunii civile care va fi admisă, cea penală rămânând definitivă prin achitarea inculpatului. O eventuală contrarietate de hotărâri va putea fi înlăturată însă prin exercitarea căilor extraordinare de atac.
Esenţial este însă că, dispunând de capacitate procesuală deplină cu privire la acţiunea civilă, partea civilă va putea discuta în apel sau în recurs, după caz, şi aspectele penale ale hotărârii atacate, în condiţiile în care de modul cum au fost soluţionate acestea depinde rezolvarea acţiunii civile, iar în caz de achitare, instanţa va avea obligaţia de a se pronunţa asupra laturii civile. Dispoziţiile art. 362 din Codul de procedură penală se coroborează cu prevederile art. 128 din Constituţie care stabilesc că, împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii. Art. 21 din Constituţie nu operează o diferenţiere în raport cu calitatea persoanelor din procesul penal, acestea având şanse egale în exercitarea drepturilor lor. Faptul că persoana civilmente responsabilă nu poate declara apel sau recurs şi cu privire la latura penală a cauzei nu-i aduce acesteia prejudicii,
având în vedere că sarcina apărării intereselor sale revine Ministerului Public, ca titular al acţiunii penale. În baza principiilor oficialităţii şi legalităţii procesului penal consacrate în art. 2 din Codul de procedură penală, Ministerul Public, în temeiul art. 130 din Constituţie, este titularul acţiunii publice, fiind singurul competent să dispună, în condiţiile legii, cu privire la folosirea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti în ce priveşte latura penală.
Guvernul consideră că excepţia este neîntemeiată. Se apreciază că este firesc ca partea civilmente responsabilă să aibă aceleaşi drepturi ca şi inculpatul numai în ceea ce priveşte latura civilă, nu şi latura penală a cauzei, deoarece pe planul acţiunii penale cele două părţi au poziţii diferite, ştiut fiind că numai învinuitul sau inculpatul poate fi tras la răspundere penală. În aceste condiţii, nu se poate susţine că dispoziţiile art. 16 alin. 3 din Codul de procedură penală contravin vreunuia dintre textele constituţionale invocate de autorul excepţiei. Interdicţia părţii responsabile civilmente de a ataca o hotărâre judecătorească şi cu privire la latura penală nu constituie o limitare a accesului acesteia la justiţie şi nici a exerciţiului dreptului la folosirea căilor de atac. Instanţa de control judiciar sesizată de partea responsabilă civilmente nu poate fi împiedicată să constate, atunci când este cazul, că inculpatul a fost în mod greşit condamnat. În acest caz, acţiunea civilă va putea fi respinsă, cea penală rămânând definitivă, iar contrarietatea de hotărâri poate fi înlăturată prin exercitarea căilor extraordinare de atac. Totodată, partea responsabilă civilmente poate discuta, în apelul sau recursul său, şi aspectele penale ale hotărârii atacate, dacă de modul cum au fost soluţionate acestea depinde rezolvarea acţiunii civile. În aceste condiţii, nu se poate susţine că aceste texte legale contravin prevederilor art. 21 şi 49 din Constituţie.
Dispoziţiile art. 362 alin. 1 lit. d) şi cele ale art. 3852 din Codul de procedură penală nu numai că nu constituie o încălcare a dispoziţiilor art. 128 din Constituţie, ci sunt chiar o reflectare a acestora, părţile având posibilitatea de a exercita căile de atac potrivit legii.
Preşedintele Senatului nu a comunicat punctul său de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale preşedintelui Camerei Deputaţilor şi Guvernului, raportul judecătorului-raportor, susţinerile părţilor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:
Curtea Constituţională constată că a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 144 lit. c) din Constituţie şi ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.
Obiectul excepţiei îl constituie următoarele dispoziţii din Codul de procedură penală:
- Art. 16 alin. 3: „Partea responsabilă civilmente are, în ce priveşte acţiunea civilă, toate drepturile pe care legea le prevede pentru învinuit sau inculpat.”;
- Art. 362: „Pot face apel: [...]
d) partea civilă şi partea responsabilă civilmente, în ce priveşte latura civilă;”;
- Art. 3852: „Pot face recurs persoanele arătate în art. 362, care se aplică în mod corespunzător.”
Aceste dispoziţii sunt considerate de autorul excepţiei ca fiind contrare prevederilor constituţionale ale art. 21, 49 şi 128, cu motivarea că prevederile legale criticate, restrângând dreptul persoanei civilmente responsabile de a declara apel sau recurs numai cu privire la latura civilă a cauzei penale, o lipsesc de posibilitatea de a dovedi inexistenţa răspunderii penale a inculpatului, existenţa eventualelor erori în aprecierea vinovăţiei inculpatului, cuprinse în hotărârile instanţelor inferioare, cu consecinţa menţinerii erorii judiciare şi prejudicierea intereselor părţii civilmente responsabile. Autorul excepţiei invocă situaţia din speţă, în care inculpatul a dovedit pasivitate în dovedirea nevinovăţiei sale, ştiind că prejudiciul considerabil provocat prin fapta sa va fi reparat de societatea de asigurare.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată, deoarece nici una dintre dispoziţiile legale criticate nu aduce atingere prevederilor constituţionale invocate de autorul excepţiei. Dispoziţiile art. 362, precum şi cele din art. 3852 din Codul de procedură penală privitoare la persoanele care pot face apel şi, respectiv, recurs sunt elaborate în conformitate cu prevederile art. 128 din Constituţie, referitoare la folosirea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti în condiţiile legii, adică aşa cum sunt acestea reglementate prin lege organică adoptată de Parlament, ca unica autoritate legiuitoare a ţării [art. 58 alin. (1) din Constituţie]. În conformitate cu prevederile art. 130 din Constituţie, în sistemul procesului penal român, cu excepţiile prevăzute de lege, procurorul este titularul acţiunii publice, iar nu persoana vătămată.
Fiind singurul în drept, în conformitate cu interesele generale ale societăţii, să pună în mişcare acţiunea, procurorul este singurul în drept să dinamizeze procesul penal prin folosirea căilor de atac.
Faptul că partea civilă şi partea responsabilă civilmente nu pot folosi căile de atac decât pe latura civilă a cauzei corespunde întru totul intereselor acestora, soluţionarea acţiunii penale nefiind lăsată în nici un sistem de drept penal la voinţa persoanei vătămate (cu excepţia infracţiunilor zise de învinuire privat-publică), ignorându-se interesele generale ale societăţii.
Totodată, Curtea constată că raţiunile pe care se întemeiază interdicţia părţii civile de a ataca latura penală în cadrul procesului penal se regăsesc şi în legislaţia străină.
Astfel, în dreptul belgian partea civilă nu poate urmări anularea unei achitări decât relativ la interesele sale civile (art. 412 din Codul de instrucţie penală belgiană). În dreptul german, chiar şi atunci când procurorul nu înţelege să acţioneze, interesul legitim al părţii civile poate forţa şi intervenţia, alăturată, a procurorului (Legea pentru protecţia victimei din 1987). În Italia acţiunea civilă poate privi numai interesele civile (art. 74 din Codul de procedură penală italian).
De asemenea, este unanim admis, în doctrină şi în jurisprudenţă, că nimic nu împiedică instanţa care soluţionează o cale de atac folosită de partea civilă şi de partea civilmente responsabilă să examineze şi latura penală a cauzei, dacă modul cum a fost soluţionată aceasta determină soluţionarea laturii civile a cauzei.
Asupra excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor care fac obiectul excepţiei de faţă Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Decizia nr.45 din 14 martie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.370 din 9 august 2000; Decizia nr.139 din 13 iulie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.513 din 19 octombrie 2000, şi Decizia nr.14 din 18 ianuarie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.78 din 15 februarie 2001. Prin toate aceste decizii excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor legale menţionate a fost respinsă, iar soluţia, ca şi considerentele care au fundamentat-o, în toate aceste cazuri, îşi menţin valabilitatea şi în cauza de faţă, neexistând elemente noi care să determine o schimbare a jurisprudenţei Curţii Constituţionale în această materie.
Faţă de cele de mai sus, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, cu majoritate de voturi,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 16 alin. 3, art. 362 alin. 1 lit. d) şi ale art. 3852 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Societatea Comercial㠄ASIROM” - S.A. - Sucursala judeţeană CaraşSeverin din Reşiţa în Dosarul nr. 1.636/P/2002 al Curţii de Apel Timişoara - Secţia penală.
Definitivă şi obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 24 septembrie 2002.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Magistrat-asistent,
Florentina Geangu

OPINIE SEPARATĂ

Considerăm - spre deosebire de majoritatea membrilor Curţii - că excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 16 alin. 3, art. 362 alin. 1 lit. d) şi art. 3852 din Codul de procedură penală este întemeiată.
În condiţiile în care soluţia adoptată în penal poate influenţa esenţial soluţionarea laturii civile (potrivit art. 22 alin. 1 din Codul de procedură penală, „hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia”), a refuza părţii civile şi părţii responsabile civilmente dreptul de a antama fondul cauzei pe latura penală şi de a exercita căile legale de atac împotriva soluţiei acolo adoptate constituie o îngrădire a liberului acces la justiţie, consacrat de art. 21 din Constituţie.
Altfel spus, dacă este de necontestat că partea civilă şi partea civilmente responsabilă sunt titulare ale unor interese legitime în soluţionarea laturii civile, dacă este adevărat că soluţia pe latura civilă este subsecventă, în măsură mai mare sau mai mică, celei adoptate pe latura penală, se poate afirma, cu suficientă îndreptăţire, că cele două părţi sunt legitim interesate şi de aceasta din urmă şi, drept urmare, nerecunoaşterea, în ceea ce le priveşte, a posibilităţii de a-şi susţine punctul de vedere cu privire la latura penală, în fond şi prin exercitarea căilor legale de atac, constituie o încălcare evidentă a accesului liber la justiţie, care presupune c㠄orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime”.
Întrucât, potrivit art. 21 alin. (2) din Constituţie, „nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept”, orice argument prin care se tinde la legitimarea constituţională a unei reglementări cu caracter restrictiv în materie - de felul celor la care se apelează în considerentele deciziei - are o valoare discutabilă.
Dincolo şi independent de această obiecţie, argumentele aduse în sprijinul soluţiei cu care ne exprimăm dezacordul, examinate în sine, sunt susceptibile de serioase rezerve.
Astfel, recunoaşterea, şi în favoarea părţii civile şi a părţii responsabile civilmente, a dreptului de a participa la soluţionarea laturii penale, în considerarea interesului legitim incontestabil pe care îl pot avea în soluţionarea într-un anumit mod a acesteia, nu înseamnă, aşa cum se susţine în considerentele deciziei, lăsarea soluţionării acţiunii penale la voinţa persoanei vătămate, cu ignorarea intereselor generale ale societăţii, câtă vreme părţile în cauză ar urma să beneficieze de respectivul drept, nu în exclusivitate, ci alături de inculpat şi de procuror.
Nici faptul că, potrivit aceloraşi considerente, „nimic nu împiedică instanţa care soluţionează o cale de atac folosită de partea civilă şi de partea civilmente responsabilă să examineze şi latura penală a cauzei, dacă modul cum a fost soluţionată aceasta determină soluţionarea laturii civile a cauzei”, nu este de natură să confere legitimitate constituţională textelor legale deduse controlului.
Într-adevăr, este de neconceput să refuzi titularului unui interes legitim mijloacele legale de natură să-i permită să asigure apărarea acestuia, întrucât respectivul interes beneficiază, oricum, de protecţie, pe alte căi.
În sfârşit, soluţia cu care ne exprimăm dezacordul pune sub semnul unei nejustificate egalităţi situaţia părţii vătămate care înţelege să-şi valorifice pretenţiile civile, în cadrul procesului penal, cu aceea a aceleiaşi părţi care îşi valorifică aceste pretenţii, printr-un proces de sine stătător.
Diligenţa de care a dat dovadă partea vătămată, în primul caz, nu-i este de nici un folos, de vreme ce, sub imperiul actualei reglementări, nu are posibilitatea de a pune concluzii şi a formula apărări, pe latura penală, soluţia acolo adoptată împunându-i-se ca şi în situaţia în care ar fi înţeles să-şi valorifice pretenţiile civile, printr-un proces de sine stătător, după soluţionarea definitivă a procesului penal.
Pentru raţiunile înfăţişate, considerăm că excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 16 alin. 3, art. 362 alin. 1 lit. d) şi art. 3852 din Codul de procedură penală era întemeiată.

Judecător,
Şerban Viorel Stănoiu

Miercuri, 23 septembrie 2026, 18:21

Declinare de raspundere: Informaţiile publicate în aceasta rubrică, precum şi textele actelor normative nu au caracter oficial.