CONVENŢIE INTERNAŢIONALĂ privind reprimarea finanţării terorismului

CONVENŢIE INTERNAŢIONALĂ
privind reprimarea finanţării terorismului

Textul actului publicat în M.Of. nr. 852/26 noi. 2002

PREAMBUL

Statele părţi la prezenta convenţie,

luând în considerare scopurile şi principiile Cartei Naţiunilor Unite privitoare la menţinerea păcii şi securităţii internaţionale şi dezvoltarea relaţiilor de bună vecinătate, prietenie şi cooperare între state,

fiind profund preocupate de intensificarea în lumea întreagă a actelor de terorism sub toate formele şi manifestările,

amintind Declaraţia consacrată celei de-a 50-a aniversări a Organizaţiei Naţiunilor Unite, care figurează în Rezoluţia 50/6 a Adunării Generale din 24 octombrie 1995,

amintind, de asemenea, toate rezoluţiile Adunării Generale în materie, în special Rezoluţia 49/60 din 9 decembrie 1994 şi anexa la aceasta, care reproduc Declaraţia asupra măsurilor vizând eliminarea terorismului internaţional, în care statele membre ale Organizaţiei Naţiunilor Unite au reafirmat solemn condamnarea, în mod inechivoc, a tuturor actelor, metodelor şi practicilor teroriste, ca fiind criminale şi nejustificabile, oriunde se produc şi oricine ar fi autorii, mai ales cele care compromit relaţiile amicale între state şi popoare şi ameninţă integritatea teritorială şi securitatea statelor,

observând că în Declaraţia asupra măsurilor vizând eliminarea terorismului internaţional Adunarea Generală a încurajat statele să examineze de urgenţă domeniul de aplicare a dispoziţiilor juridice internaţionale în vigoare care privesc prevenirea, reprimarea şi eliminarea terorismului, sub toate formele şi manifestările sale, în scopul de a se asigura asupra existenţei unui cadru juridic general care să acopere toate aspectele problemei,

amintind Rezoluţia 51/210 a Adunării Generale din data de 17 decembrie 1996, lit. f) a paragrafului 3, prin care Adunarea Generală a invitat statele să ia măsuri pentru prevenirea şi împiedicarea, prin mijloace interne adecvate, a finanţării teroriştilor sau a organizaţiilor teroriste, fie că se efectuează direct, fie indirect, prin intermediul organizaţiilor care au sau pretind că au scopuri de caritate, culturale sau sociale ori care sunt implicate în activităţi ilegale cum sunt traficul ilicit de arme, traficul de stupefiante şi extorcarea de fonduri, incluzând exploatarea persoanelor în vederea finanţării activităţilor teroriste şi, în special, să aibă în vedere, dacă este nevoie, adoptarea unei reglementări pentru a preveni şi a împiedica mişcările de fonduri bănuite a fi destinate utilizării în scopuri teroriste, fără a aduce în nici un fel atingere libertăţii de circulaţie a capitalurilor legitime, precum şi de a intensifica schimburile de informaţii asupra mişcărilor internaţionale ale unor astfel de fonduri,

amintind, de asemenea, Rezoluţia 52/165 a Adunării Generale din data de 15 decembrie 1997, prin care Adunarea Generală a adresat statelor invitaţia de a pune în aplicare, în mod special, măsuri similare celor enumerate la lit. a)-f) ale paragrafului 3 din Rezoluţia 51/210 din 17 decembrie 1996,

amintind, în plus, Rezoluţia 53/108 a Adunării Generale din data de 8 decembrie 1998, prin care Adunarea Generală a stabilit în sarcina Comitetului ad-hoc, constituit prin Rezoluţia 51/210 din 17 decembrie 1996, elaborarea proiectului unei convenţii internaţionale pentru reprimarea finanţării terorismului, în vederea completării instrumentelor internaţionale existente în domeniul terorismului,

considerând că finanţarea terorismului este un subiect care preocupă în mod serios întreaga comunitate internaţională,

luând în considerare faptul că numărul şi gravitatea actelor de terorism internaţional sunt în funcţie de resursele financiare pe care teroriştii le pot obţine,

ţinând seama de faptul că instrumentele juridice multilaterale existente nu tratează expres finanţarea terorismului,

convinse de necesitatea urgentării întăririi cooperării internaţionale între state pentru elaborarea şi adoptarea măsurilor eficiente destinate să prevină finanţarea terorismului, precum şi reprimarea acestuia şi pedepsirea autorilor,

au convenit cele ce urmează:

ARTICOLUL 1

În sensul prezentei convenţii:

1. Prin fonduri se înţelege bunuri de orice natură, corporale sau necorporale, mobile ori imobile, dobândite prin orice mijloc şi documente sau instrumente juridice în orice formă, incluzându-se forma electronică ori numerică, care atestă un drept de proprietate sau un interes asupra acestor bunuri şi, mai ales, credite bancare, cecuri de călătorie, cecuri bancare, mandate, acţiuni, titluri, obligaţiuni, drepturile speciale de tragere şi scrisori de credit, fără ca această enumerare să fie limitativă.

2. Prin stabiliment guvernamental sau public se înţelege orice stabiliment sau orice mijloc de transport, cu caracter permanent sau temporar, care este utilizat ori ocupat de reprezentanţi ai unui stat, membri ai Guvernului, Parlamentului sau magistraturii, de agenţi sau de personalul unui stat ori ai oricărei alte autorităţi sau entităţi publice ori de agenţi sau de personalul unei organizaţii interguvernamentale, în cadrul funcţiilor lor oficiale.

3. Prin produse se înţelege orice fonduri rezultate, direct sau indirect, din comiterea unei infracţiuni, astfel cum este prevăzută la art. 2, sau obţinute, direct ori indirect, prin comiterea unei astfel de infracţiuni.

ARTICOLUL 2

1. Comite o infracţiune în sensul prezentei convenţii orice persoană care, prin orice mijloc, direct sau indirect, în mod ilicit şi deliberat, furnizează sau strânge fonduri cu intenţia de a le utiliza sau ştiind că acestea vor fi utilizate, în întregime sau în parte, în vederea comiterii:

a) unei fapte care constituie infracţiune în cadrul şi astfel cum este definită în unul dintre tratatele enumerate în anexă;

b) oricărei alte fapte de natură să determine moartea sau vătămarea corporală gravă a unui civil sau a oricărei alte persoane care nu participă direct la ostilităţi într-o situaţie de conflict armat, când, prin natura sau contextul său, această faptă are ca scop intimidarea populaţiei sau constrângerea unui guvern ori a unei organizaţii internaţionale să îndeplinească sau să se abţină de la îndeplinirea unui act oarecare.

2. a) La depunerea instrumentului de ratificare, de acceptare, de aprobare sau de aderare un stat parte, care nu este parte la unul dintre tratatele enumerate în anexa la care se face referire la lit. a) a paragrafului 1, poate declara ca, în momentul în care prezenta convenţie îi este aplicată, respectivul tratat să fie considerat că nu figurează în această anexă. Această declaraţie devine caducă o dată cu intrarea în vigoare a tratatului pentru statul parte care notifică acest fapt depozitarului;

b) În cazul în care un stat parte încetează de a fi parte la un tratat enumerat în anexă, poate să facă, cu privire la respectivul tratat, declaraţia prevăzută în prezentul articol.

3. Pentru ca un act să constituie infracţiune în sensul paragrafului 1 nu este necesar ca fondurile să fi fost efectiv utilizate pentru a comite o infracţiune vizată la lit. a) sau b) a paragrafului 1.

4. Comite, de asemenea, o infracţiune orice persoană care încearcă să comită o infracţiune în sensul paragrafului 1.

5. Comite, de asemenea, o infracţiune orice persoană care:

a) participă, în calitate de complice la o infracţiune în sensul paragrafului 1 sau 4;

b) organizează comiterea unei infracţiuni în sensul paragrafului 1 sau 4 sau ordonă altor persoane să o comită;

c) contribuie la comiterea uneia sau mai multor infracţiuni dintre cele prevăzute la paragraful 1 sau 4 de către un grup de persoane care acţionează în acelaşi scop. Această contribuţie trebuie să fie deliberată şi trebuie:

(i) fie să urmărească facilitarea activităţii infracţionale sau a scopului infracţional al grupului, atunci când această activitate sau scop presupune comiterea unei infracţiuni în sensul paragrafului 1;

(ii) fie să fie făcută cunoscându-se intenţia grupului de a comite o infracţiune în sensul paragrafului 1.

ARTICOLUL 3

Prezenta convenţie nu se aplică atunci când infracţiunea este comisă pe teritoriul unui singur stat, când autorul prezumat este un naţional al acelui stat şi se găseşte pe teritoriul acelui stat şi în cazul în care nici un alt stat nu are bază pentru a-şi stabili competenţa, în virtutea paragrafului 1 sau 2 al art. 7, cu excepţia prevederilor art. 12-18, care se vor aplica, după caz, în aceste situaţii.

ARTICOLUL 4

Fiecare stat parte ia măsurile care pot fi necesare pentru:

a) a califica drept infracţiuni în dreptul său intern infracţiunile prevăzute la art. 2;

b) a prevedea pentru aceste infracţiuni pedepse corespunzătoare, ţinând seama de gravitatea lor.

ARTICOLUL 5

1. Fiecare stat parte, conform principiilor dreptului său intern, ia măsurile necesare pentru ca responsabilitatea unei persoane juridice situate pe teritoriul său sau constituite potrivit legislaţiei statului să fie angajată în cazul în care persoana răspunzătoare de conducerea sau controlul acestei persoane juridice a comis, în această calitate, o infracţiune prevăzută la art. 2. Această responsabilitate poate fi penală, civilă sau administrativă.

2. Această responsabilitate este angajată fără a se prejudicia responsabilitatea penală a persoanelor fizice care au comis infracţiunile.

3. Fiecare stat parte asigură în special ca persoanele juridice a căror responsabilitate este angajată în virtutea paragrafului 1 să facă obiectul sancţiunilor penale, civile sau administrative eficace, proporţionale şi disuasive.

Aceste sancţiuni pot include şi sancţiuni de natură pecuniară.

ARTICOLUL 6

Fiecare stat parte adoptă măsurile care pot fi necesare, înţelegându-se, dacă este cazul, cele de ordin legislativ, pentru ca faptele penale prevăzute de prezenta convenţie să nu poată fi justificate în nici o situaţie de considerente de natură politică, filozofică, rasială, etnică, religioasă sau din alte motive analoage.

ARTICOLUL 7

1. Fiecare stat parte adoptă măsurile necesare pentru a-şi stabili competenţa referitor la infracţiunile prevăzute la art. 2, atunci când:

a) infracţiunea a fost comisă pe teritoriul său;

b) infracţiunea a fost comisă la bordul unei nave aflate sub pavilionul său sau al unei aeronave înmatriculate conform legislaţiei sale în momentul producerii faptelor; sau

c) infracţiunea a fost comisă de unul dintre naţionalii săi.

2. Fiecare stat parte poate, de asemenea, să îşi stabilească competenţa asupra unor astfel de infracţiuni, atunci când:

a) infracţiunea avea ca scop sau a avut ca rezultat comiterea unei infracţiuni prevăzute la art. 2 paragraful 1 lit. a) sau b) pe teritoriul său ori împotriva unuia dintre naţionalii săi;

b) infracţiunea avea ca scop sau a avut ca rezultat comiterea unei infracţiuni prevăzute la art. 2 paragraful 1 lit. a) sau b) împotriva unui stabiliment guvernamental sau public al acelui stat, situat în afara teritoriului său, inclusiv sediile sale diplomatice sau consulare;

c) infracţiunea avea ca scop sau a avut ca rezultat comiterea unei infracţiuni prevăzute la art. 2 paragraful 1 lit. a) sau b), urmărind să îl constrângă să îndeplinească un act sau să se abţină de la îndeplinirea unui act;

d) infracţiunea a fost comisă de un apatrid care îşi are rezidenţa obişnuită pe teritoriul acelui stat;

e) infracţiunea a fost comisă la bordul unei aeronave utilizate de guvernul statului menţionat.

3. Cu ocazia ratificării, acceptării sau aprobării prezentei convenţii ori a aderării la aceasta fiecare stat parte îl informează pe secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite asupra competenţei pe care a stabilit-o conform paragrafului 2.

În caz de modificare statul parte respectiv îl informează asupra acesteia pe secretarul general.

4. Fiecare stat parte adoptă totodată măsurile necesare pentru a-şi stabili competenţa în ceea ce priveşte infracţiunile prevăzute la art. 2, în cazul în care autorul prezumat al infracţiunii se găseşte pe teritoriul său şi acesta nu îl extrădează către oricare dintre statele părţi care şi-au stabilit competenţa conform paragrafului 1 sau 2.

5. Atunci când mai multe state părţi se declară competente în privinţa unei infracţiuni prevăzute de art. 2, statele părţi se vor strădui să îşi coordoneze acţiunile în mod corespunzător, în special în privinţa condiţiilor de angajare a urmăririi penale şi a modalităţilor de asistenţă judiciară mutuală.

6. Fără a aduce prejudicii normelor de drept internaţional general, prezenta convenţie nu exclude exercitarea vreuneia dintre competenţele penale stabilite de un stat parte conform dreptului său intern.

ARTICOLUL 8

1. Fiecare stat parte adoptă, conform principiilor dreptului său intern, măsurile necesare pentru identificarea, descoperirea, îngheţarea sau sechestrarea oricăror fonduri utilizate ori alocate în scopul comiterii infracţiunilor prevăzute la art. 2, precum şi a produselor acestor infracţiuni, în vederea unei posibile confiscări.

2. Fiecare stat parte adoptă, conform principiilor dreptului său intern, măsurile necesare confiscării fondurilor utilizate sau alocate în scopul comiterii infracţiunilor prevăzute la art. 2, precum şi a produselor acestor infracţiuni.

3. Fiecare stat parte interesat poate avea în vedere încheierea de acorduri care să prevadă împărţirea cu celelalte state părţi, în mod sistematic sau de la caz la caz, a fondurilor provenite din confiscările prevăzute de prezentul articol.

4. Fiecare stat parte urmăreşte crearea de mecanisme, în vederea afectării de sume provenind din confiscările prevăzute de prezentul articol pentru indemnizarea victimelor infracţiunilor menţionate la art. 2 paragraful 1 lit. a) sau b) sau a familiilor lor.

5. Dispoziţiile prezentului articol sunt aplicabile fără prejudicierea drepturilor terţilor de bună-credinţă.

ARTICOLUL 9

1. Atunci când este informat că autorul sau autorul prezumat al unei infracţiuni prevăzute la art. 2 s-ar putea afla pe teritoriul său, statul parte respectiv ia măsurile necesare conform legislaţiei sale pentru anchetarea faptelor aduse la cunoştinţa sa.

2. Dacă apreciază că circumstanţele justifică acest lucru, statul parte pe teritoriul căruia se găseşte autorul sau autorul prezumat al infracţiunii ia măsurile corespunzătoare, conform legislaţiei sale interne, pentru a asigura prezenţa acestei persoane în vederea urmăririi sale penale sau a extrădării.

3. Orice persoană faţă de care se iau măsurile prevăzute la paragraful 2 este în drept:

a) să comunice fără întârziere cu cel mai apropiat reprezentant calificat al statului a cărui naţionalitate o are sau care este în alt mod abilitat să îi protejeze drepturile ori, dacă este vorba despre o persoană apatridă, al statului pe teritoriul căruia aceasta are reşedinţa sa obişnuită;

b) să primească vizita unui reprezentant al acestui stat;

c) să fie informată asupra drepturilor pe care i le conferă prevederile lit. a) şi b).

4. Drepturile enunţate în paragraful 3 se exercită în conformitate cu legile şi reglementările statului pe teritoriul căruia se află autorul sau autorul prezumat al infracţiunii, înţelegându-se totodată că aceste legi şi reglementări trebuie să permită deplina realizare a scopurilor pentru care drepturile enunţate în paragraful 3 se acordă.

5. Dispoziţiile paragrafelor 3 şi 4 nu aduc prejudiciu dreptului oricărui stat parte care şi-a stabilit competenţa, conform lit. b) a paragrafului 1 sau lit. b) a paragrafului 2 al art. 7, de a invita Comitetul Internaţional al Crucii Roşii să comunice cu autorul prezumat al infracţiunii şi să îl viziteze pe acesta.

6. Atunci când un stat parte a reţinut o persoană în temeiul dispoziţiilor prezentului articol, acesta va notifica imediat fie direct, fie prin intermediul secretarului general al Organizaţiei Naţiunilor Unite, statelor părţi care şi-au stabilit competenţa în conformitate cu prevederile paragrafului 1 sau 2 al art. 7, precum şi, dacă consideră oportun, altor state părţi interesate, despre faptul că persoana respectivă a fost reţinută, precum şi despre circumstanţele care justifică reţinerea acelei persoane. Statul parte care procedează la ancheta prevăzută la paragraful 1 va informa urgent celelalte state părţi asupra rezultatelor obţinute şi va indica dacă intenţionează să îşi exercite jurisdicţia.

ARTICOLUL 10

1. Statul parte pe al cărui teritoriu se află autorul prezumat al infracţiunii este obligat, în cazurile în care sunt aplicabile dispoziţiile art. 7, dacă nu extrădează acea persoană, să prezinte cazul fără întârziere excesivă şi fără nici o excepţie, indiferent dacă infracţiunea a fost sau nu comisă pe teritoriul său, autorităţilor sale competente, pentru ca acestea să înceapă urmărirea penală conform procedurii prevăzute de legislaţia sa. Aceste autorităţi iau decizia în aceleaşi condiţii ca pentru oricare altă infracţiune cu caracter grav, conform legilor acestui stat.

2. De fiecare dată când legislaţia internă a unui stat parte nu îi permite acestuia să extrădeze sau să predea pe unul dintre naţionalii săi decât cu condiţia ca persoana interesată să îi fie trimisă înapoi pentru a executa pedeapsa la care a fost condamnată la terminarea procesului sau a procedurii pentru care extrădarea sau predarea i-a fost cerută şi dacă acest stat parte şi statul parte care reclamă extrădarea acceptă această formulă şi celelalte condiţii pe care le consideră necesare, extrădarea sau predarea condiţionată va semnifica executarea de către statul parte ţinut a obligaţiei prevăzute la paragraful 1.

ARTICOLUL 11

1. Infracţiunile prevăzute la art. 2 sunt de plin drept considerate cazuri de extrădare în orice tratat de extrădare încheiat între statele părţi înainte de intrarea în vigoare a prezentei convenţii. Statele părţi se angajează să includă asemenea infracţiuni drept cazuri de extrădare în fiecare tratat de extrădare ce ar urma să mai fie încheiat între ele.

2. Atunci când un stat parte, care condiţionează extrădarea de existenţa unui tratat, primeşte o cerere de extrădare din partea altui stat parte, cu care nu este legat printr-un acord de extrădare, statul solicitat poate să considere prezenta convenţie drept bază juridică a extrădării în privinţa infracţiunilor prevăzute de art. 2. Extrădarea este supusă celorlalte condiţii prevăzute de legislaţia statului parte solicitat.

3. Statele părţi care nu condiţionează extrădarea de existenţa unui tratat recunosc infracţiunile prevăzute la art. 2 drept cazuri de extrădare între ele, sub rezerva respectării condiţiilor prevăzute de legislaţia statului parte solicitat.

4. Dacă este necesar, infracţiunile prevăzute la art. 2 sunt considerate, în scopul extrădării între statele părţi, că au fost comise atât în locul comiterii lor, cât şi pe teritoriul statelor care şi-au stabilit competenţa, conform paragrafelor 1 şi 2 ale art. 7.

5. Dispoziţiile referitoare la infracţiunile prevăzute la art. 2 ale tuturor tratatelor sau acordurilor de extrădare încheiate între statele părţi sunt considerate a fi modificate între statele părţi în măsura în care ele sunt incompatibile cu prezenta convenţie.

ARTICOLUL 12

1. Statele părţi îşi acordă reciproc cea mai extinsă asistenţă judiciară posibilă pentru orice anchetă sau procedură penală ori procedură de extrădare privitoare la infracţiunile prevăzute la art. 2, inclusiv pentru obţinerea elementelor de probă aflate în posesia lor, care sunt necesare scopurilor procedurii.

2. Statele părţi nu pot invoca secretul bancar pentru a refuza soluţionarea unei cereri de asistenţă judiciară.

3. Partea solicitantă nu va transmite şi nici nu va utiliza informaţiile sau elementele de probă furnizate de partea solicitată la anchetare, urmăriri penale sau proceduri judiciare, altele decât cele declarate în cerere, fără consimţământul prealabil al părţii solicitate.

4. Fiecare stat parte poate avea în vedere stabilirea mecanismelor cu scopul de a împărţi cu celelalte state părţi informaţiile sau elementele de probă necesare pentru a stabili formele de responsabilitate penală, civilă sau administrativă, aşa cum sunt prevăzute la art. 5.

5. Statele părţi se achită de obligaţiile care le incumbă în virtutea paragrafelor 1 şi 2, în conformitate cu orice tratat sau alt acord de asistenţă judiciară ori schimb de informaţii care poate exista între ele. În absenţa unui astfel de tratat sau acord, statele părţi îşi acordă această asistenţă în conformitate cu legislaţia lor internă.

ARTICOLUL 13

Nici una dintre infracţiunile prevăzute la art. 2 nu poate fi considerată, în scopul extrădării sau asistenţei judiciare, drept o infracţiune fiscală. În consecinţă, statele părţi nu pot invoca doar caracterul fiscal al infracţiunii pentru a refuza o cerere de asistenţă judiciară sau de extrădare.

ARTICOLUL 14

Datorită necesităţii extrădării sau asistenţei judiciare între statele părţi, nici una dintre infracţiunile prevăzute la art. 2 nu este considerată infracţiune politică, infracţiune conexă unei infracţiuni politice sau infracţiune inspirată de raţiuni politice. În consecinţă, o cerere de extrădare sau de asistenţă judiciară fondată pe o astfel de infracţiune nu poate fi respinsă pentru simplul motiv că aceasta se referă la o infracţiune politică, o infracţiune conexă unei infracţiuni politice sau la o infracţiune inspirată de mobile politice.

ARTICOLUL 15

Nici una dintre dispoziţiile prezentei convenţii nu trebuie să fie interpretată ca enunţând o obligaţie de extrădare sau asistenţă judiciară dacă statul parte obligat are motive serioase să considere că cererea de extrădare pentru infracţiunile prevăzute la art. 2 sau cererea de asistenţă referitoare la astfel de infracţiuni a fost prezentată în scopul urmăririi sau pedepsirii unei persoane pentru motive ce ţin de rasa, religia, naţionalitatea, originea sa etnică sau de opiniile sale politice ori că soluţionarea cererii ar aduce prejudiciu situaţiei acestei persoane pentru oricare dintre aceste motive.

ARTICOLUL 16

1. Orice persoană aflată în detenţie sau care execută o pedeapsă pe teritoriul unui stat parte, a cărei prezenţă este cerută într-un alt stat parte în scopul identificării sau depunerii de mărturie ori pentru ca aceasta să îşi dea concursul la stabilirea faptelor în cadrul unei anchete sau urmăriri referitoare la infracţiunile prevăzute la art. 2, poate face obiectul trimiterii dacă sunt întrunite condiţiile de mai jos:

a) persoana respectivă consimte în mod liber şi în cunoştinţă de cauză la aceasta;

b) autorităţile competente din cele două state consimt, sub rezerva condiţiilor pe care ele le consideră cuvenite.

2. În scopul prezentului articol:

a) statul parte spre care se efectuează trimiterea are puterea şi obligaţia să păstreze persoana interesată în stare de detenţie, în afara cererii sau autorizaţiei contrarii din partea statului parte din care persoana a fost transferată/trimisă;

b) statul parte spre care se efectuează trimiterea se achită fără întârziere de obligaţia de a returna persoana în paza statului parte din care s-a efectuat trimiterea, conform celor convenite în prealabil sau în modul stabilit prin acordul dintre autorităţile competente ale ambelor state;

c) statul parte spre care se efectuează trimiterea nu poate pretinde statului din care s-a efectuat trimiterea ca acesta să angajeze o procedură de extrădare pentru ca persoana interesată să îi fie remisă;

d) perioada de detenţie pe teritoriul statului parte în care a fost transferată persoana în cauză se deduce din pedeapsa de executat în statul parte din care aceasta a fost transferată.

3. Dacă statul parte din care o persoană urmează să fie transferată în conformitate cu prezentul articol nu îşi dă acordul în acest sens, persoana respectivă, indiferent de naţionalitatea pe care o are, nu va fi urmărită penal sau deţinută ori supusă oricăror alte restrângeri ale libertăţii sale de mişcare pe teritoriul statului parte spre care acea persoană este transferată, în legătură cu actele sau condamnările anterioare plecării sale de pe teritoriul statului din care acea persoană a fost transferată.

ARTICOLUL 17

Oricărei persoane aflate în detenţie sau împotriva căreia este luată orice altă măsură ori este angajată vreo procedură în virtutea prezentei convenţii i se garantează un tratament echitabil şi, în special, aceasta se bucură de toate drepturile şi beneficiază de toate garanţiile prevăzute de legislaţia statului pe teritoriul căruia se găseşte şi de dispoziţiile aplicabile dreptului internaţional, inclusiv de cele care au legătură cu drepturile omului.

ARTICOLUL 18

1. Statele părţi cooperează pentru a preveni infracţiunile prevăzute la art. 2 prin luarea tuturor măsurilor posibile, inclusiv prin adaptarea legislaţiei lor interne, dacă acest lucru este necesar, pentru a preveni şi contracara pregătirea pe teritoriile lor a comiterii acestor infracţiuni, atât în interiorul, cât şi în afara acestor teritorii şi, în special:

a) măsuri interzicând pe teritoriul lor activităţile ilegale ale persoanelor şi organizaţiilor care, în cunoştinţă de cauză, încurajează, instigă, organizează sau comit infracţiuni prevăzute la art. 2;

b) măsuri care impun instituţiilor financiare şi celorlalte profesii care intervin în operaţiunile financiare să utilizeze cele mai eficiente mijloace disponibile pentru identificarea clienţilor lor obişnuiţi sau ocazionali, precum şi a clienţilor în interesul cărora se deschid conturi, să acorde o atenţie specială operaţiunilor neobişnuite sau suspecte şi să semnaleze operaţiunile din care se prezumă că decurg activităţi ce cad sub incidenţa legii penale. În acest scop statele părţi trebuie să aibă în vedere:

(i) adoptarea reglementărilor care interzic deschiderea de conturi unde titularul sau beneficiarul nu este nici identificat, nici identificabil şi a măsurilor care să garanteze că aceste instituţii verifică identitatea adevăraţilor autori ai acestor operaţiuni;

(ii) în cazul identificării persoanelor juridice, să ceară instituţiilor financiare să ia, dacă este necesar, măsuri pentru verificarea existenţei şi structurii juridice a clientului, prin procurarea, din registrul public sau de la un client ori prin ambele mijloace, a unei probe asupra constituirii societăţii, înţelegându-se, în special, informaţii referitoare la numele clientului, la forma sa juridică, la adresă, la cadrele sale de conducere şi la dispoziţiile care reglementează competenţa de a angaja persoane juridice;

(iii) adoptarea reglementărilor care impun instituţiilor financiare obligaţia de a semnala prompt autorităţilor competente toate operaţiunile complexe, neobişnuite, importante şi toate tipurile neobişnuite de operaţiuni, atunci când ele nu au o cauză economică sau licită aparentă, fără a se teme de a vedea responsabilitatea lor penală sau civilă angajată pentru violarea regulilor de confidenţialitate, dacă ele aduc la cunoştinţă cu bună-credinţă bănuielile lor;

(iv) să ceară instituţiilor financiare să păstreze, pe o durată de cel puţin 5 ani, toate documentele necesare care se referă la operaţiuni interne şi internaţionale.

2. Statele părţi cooperează şi la prevenirea infracţiunilor prevăzute la art. 2, având în vedere:

a) măsuri pentru supravegherea tuturor organismelor de transfer monetar, inclusiv, spre exemplu, aprobarea acordată acestor organisme;

b) măsuri realiste care permit detectarea sau supravegherea transportului fizic transfrontier al numerarului şi al efectelor la purtător negociabile, sub rezerva ca acestea să fie supuse garanţiilor stricte care să vizeze asigurarea că informaţia este utilizată cu bună ştiinţă şi că acestea nu împiedică în nici un fel libera circulaţie a capitalurilor.

3. Statele părţi cooperează, pe lângă aceasta, la prevenirea infracţiunilor prevăzute la art. 2, prin schimbarea de informaţii exacte şi verificate conform legislaţiei lor interne şi prin coordonarea măsurilor administrative şi a celorlalte măsuri luate, dacă este cazul, cu scopul de a preveni comiterea infracţiunilor prevăzute la art. 2 şi, în special, prin:

a) stabilirea şi menţinerea canalelor de comunicaţie între organismele şi serviciile lor competente, cu scopul de a facilita schimbarea sigură şi rapidă de informaţii asupra tuturor aspectelor infracţiunilor prevăzute la art. 2;

b) cooperarea între ele pentru a proceda la anchete referitoare la infracţiunile prevăzute la art. 2, cu referire la:

(i) identitatea, coordonatele şi activităţile persoanelor asupra cărora există o bănuială că au participat la comiterea unor astfel de infracţiuni;

(ii) mutaţiile de fonduri în raport cu comiterea acestor infracţiuni.

4. Statele părţi pot schimba informaţii prin intermediul Organizaţiei Internaţionale de Poliţie Criminală (INTERPOL).

ARTICOLUL 19

Statul parte pe teritoriul căruia a fost angajată o acţiune penală împotriva autorului prezumat al infracţiunii comunică despre aceasta, în condiţiile prevăzute de legislaţia sa internă sau prin procedurile aplicabile, rezultatul definitiv secretarului general al Organizaţiei Naţiunilor Unite, care informează despre aceasta celelalte state părţi.

ARTICOLUL 20

Statele părţi se achită de obligaţiile care decurg din prezenta convenţie, cu respectarea principiului egalităţii suverane şi integrităţii teritoriale a statelor, precum şi principiului neamestecului în afacerile interne ale celorlalte state.

ARTICOLUL 21

Nici una dintre dispoziţiile prezentei convenţii nu are incidenţă asupra celorlalte drepturi, obligaţii şi forme de responsabilitate ale statelor părţi şi indivizilor în virtutea dreptului internaţional umanitar şi a celorlalte convenţii competente.

ARTICOLUL 22

Nici una dintre dispoziţiile prezentei convenţii nu abilitează vreun stat parte să exercite pe teritoriul unui alt stat parte o competenţă sau funcţii care sunt rezervate exclusiv autorităţilor celuilalt stat parte prin dreptul său intern.

ARTICOLUL 23

1. Anexa poate fi modificată prin adăugarea de tratate relevante care să întrunească următoarele condiţii:

a) să fie deschise participării tuturor statelor;

b) să fie intrate în vigoare;

c) să fi făcut obiectul ratificării, acceptării, aprobării sau aderării a cel puţin 22 de state părţi la prezenta convenţie.

2. După intrarea în vigoare a prezentei convenţii orice stat parte poate propune un astfel de amendament. Orice propunere de amendament este comunicată în scris depozitarului, care avizează toate statele părţi despre propunerile care întrunesc condiţiile enunţate la paragraful 1 şi le solicită avizul asupra adoptării amendamentului propus.

3. Amendamentul propus este considerat adoptat, cu condiţia ca o treime din numărul statelor părţi să nu se opună în scris în cele 180 de zile care urmează comunicării sale.

4. O dată adoptat, amendamentul intră în vigoare, pentru toate statele părţi care au depus un instrument de ratificare, de acceptare sau de aprobare, la 30 de zile după depunerea celui de-al 22-lea dintre aceste instrumente.

Pentru fiecare dintre statele părţi care ratifică, acceptă sau aprobă amendamentul după depunerea celui de-al 22-lea instrument, amendamentul intră în vigoare în cea de-a 30-a zi care urmează depunerii de către statul parte respectiv a instrumentului său de ratificare, de acceptare sau de aprobare.

ARTICOLUL 24

1. Orice diferend între statele părţi privitor la interpretarea sau aplicarea prezentei convenţii, care nu poate fi soluţionat pe cale de negociere într-un termen rezonabil, este supus arbitrajului, la cererea unuia dintre aceste state. Dacă în termen de 6 luni de la data cererii de arbitraj părţile nu ajung să se pună de acord asupra organizării arbitrajului, oricare dintre ele poate supune diferendul Curţii Internaţionale de Justiţie, prin depunerea unei cereri conform statutului Curţii.

2. Orice stat poate, în momentul în care semnează, ratifică, acceptă sau aprobă prezenta convenţie ori aderă la aceasta, să declare că nu se consideră legat de dispoziţiile paragrafului 1. Celelalte state nu sunt legate prin respectivele dispoziţii faţă de orice stat parte care a formulat o astfel de rezervă.

3. Statul care a formulat o rezervă conform dispoziţiilor paragrafului 2 o poate retrage în orice moment, adresând o notificare în acest scop secretarului general al Organizaţiei Naţiunilor Unite.

ARTICOLUL 25

1. Prezenta convenţie este deschisă semnării de către toate statele, de la 10 ianuarie 2000 la 31 decembrie 2001, la sediul Organizaţiei Naţiunilor Unite la New York.

2. Prezenta convenţie este supusă ratificării, acceptării sau aprobării. Instrumentele de ratificare, de acceptare sau de aprobare vor fi depuse pe lângă secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite.

3. Prezenta convenţie este deschisă aderării oricărui stat. Instrumentele de aderare vor fi depuse pe lângă secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite.

ARTICOLUL 26

1. Prezenta convenţie va intra în vigoare în cea de-a 30-a zi care va urma datei depunerii pe lângă secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite a celui de-al 22-lea instrument de ratificare, de acceptare, de aprobare sau de aderare.

2. Pentru fiecare dintre statele care vor ratifica, accepta sau aproba prezenta convenţie sau vor adera la aceasta după depunerea celui de-al 22-lea instrument de ratificare, de acceptare, de aprobare sau de aderare, convenţia va intra în vigoare în cea de-a 30-a zi după depunerea de către acest stat a intrumentului său de ratificare, de acceptare, de aprobare sau de aderare.

ARTICOLUL 27

1. Orice stat parte poate denunţa prezenta convenţie adresând o notificare scrisă în această privinţă secretarului general al Organizaţiei Naţiunilor Unite.

2. Denunţarea va produce efect după un an de la data la care notificarea a fost primită de secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite.

ARTICOLUL 28

Originalul prezentei convenţii, ale cărei texte în limbile engleză, arabă, chineză, spaniolă, franceză şi rusă sunt egal autentice, va fi depus la secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite, care va transmite o copie certificată tuturor statelor.

Drept care subsemnaţii, împuterniciţi în mod corespunzător în acest scop de către guvernele lor, au semnat prezenta convenţie, care a fost deschisă spre semnare la New York la 10 ianuarie 2000.

ANEXĂ

1. Convenţia pentru reprimarea capturării ilicite de aeronave (Haga, 16 decembrie 1970)

2. Convenţia pentru reprimarea actelor ilicite îndreptate împotriva securităţii aviaţiei civile (Montreal, 23 septembrie 1971)

3. Convenţia asupra prevenirii şi reprimării infracţiunilor îndreptate împotriva persoanelor care se bucură de o protecţie internaţională, incluzând pe agenţii diplomaţiei, adoptată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 14 decembrie 1973

4. Convenţia internaţională împotriva luării de ostatici, adoptată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 17 decembrie 1979

5. Convenţia internaţională asupra protecţiei fizice a materiilor nucleare (Viena, 3 martie 1980)

6. Protocolul asupra reprimării actelor ilicite de violenţă în aeroporturi servind aviaţiei civile internaţionale, complementar Convenţiei pentru reprimarea actelor ilicite îndreptate împotriva securităţii aviaţiei civile (Montreal, 24 februarie 1988)

7. Convenţia pentru reprimarea actelor ilicite îndreptate împotriva securităţii navigaţiei maritime (Roma, 10 martie 1988)

8. Protocolul pentru reprimarea actelor ilicite îndreptate împotriva securităţii platformelor fixe situate pe platoul continental (Roma, 10 martie 1988)

9. Convenţia internaţională pentru reprimarea atentatelor teroriste cu explozivi, adoptată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 15 decembrie 1997.

Joi, 24 septembrie 2026, 14:09

Declinare de raspundere: Informaţiile publicate în aceasta rubrică, precum şi textele actelor normative nu au caracter oficial.