DECIZIE nr.321 din 26 noiembrie 2002
referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 26 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice
Textul actului publicat în M.Of. nr. 938/20 dec. 2002

Costică Bulai - preşedinte
Nicolae Cochinescu - judecător
Constantin Doldur - judecător
Gabor Kozsokar - judecător
Petre Ninosu - judecător
Şerban Viorel Stănoiu - judecător
Lucian Stângu - judecător
Ioan Vida - judecător
Cristina Nicoară - procuror
Mihai Paul Cotta - magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 26 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice, excepţie ridicată de Gheorghe Georgescu în Dosarul nr. 11.283/2001 al Judecătoriei Târgovişte.
La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca fiind inadmisibilă. Se arată că soluţionarea cauzei la instanţă nu are legătură cu excepţia, deoarece dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.88/1997 sunt inaplicabile. Se apreciază, totodată, că angajaţii care au beneficiat de sumele prevăzute la alin. (2) al art. 26 din ordonanţa de urgenţă nu sunt salariaţi, ci persoane care au încheiat convenţii civile.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin Încheierea din 18 aprilie 2002 Judecătoria Târgovişte a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 26 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 99/1999, excepţie ridicată de Gheorghe Georgescu în Dosarul nr. 11.283/2001.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că textul de lege criticat încalcă dispoziţiile art. 38, precum şi ale art. 20 alin. (2) din Constituţie, cu raportare la prevederile Convenţiei Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr. 111/1958 privind discriminarea în domeniul forţei de muncă şi exercitării profesiei, şi ale Convenţiei Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr. 95/1949 privind protecţia salariului.
În dezvoltarea acestor susţineri se consideră că, potrivit celor două convenţii invocate, care, în conformitate cu dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Constituţie, sunt aplicabile cu prioritate faţă de orice dispoziţii legale interne [...], salariul este o creanţă privilegiată, în timp ce textul de lege criticat prevede o ordine de priorităţi diferită faţă de documentele internaţionale respective. Se mai arată, de asemenea, de către autorul excepţiei, că, în calitate de director al Societăţii Comerciale „Agricola Prodas” - S.A. Răzvad, „a efectuat din veniturile obţinute din vânzarea unor active plata salariilor către angajaţi şi a cheltuit pentru activităţile de producţie”.
Judecătoria Târgovişte apreciază că excepţia de neconstituţionalitate „ţine de judecata în fond a cauzei”, nefiind necesară intervenţia Curţii Constituţionale, dar, cu toate acestea, a dispus trimiterea dosarului la Curtea Constituţională, „în vederea soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate”.
Potrivit prevederilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.
De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 181 din Legea nr. 35/1997, cu modificările ulterioare, s-a solicitat punctul de vedere al instituţiei Avocatul Poporului.
Preşedintele Camerei Deputaţilor apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În motivarea acestui punct de vedere arată c㠄în fapt, autorul excepţiei contestă (dispoziţiile) alin. (4) al art. 26 din Ordonanţa de urgenţă nr. 88/1997, care prevede că sumele prevăzute la alin. (2) pot fi utilizate pentru plata drepturilor salariale ale personalului societăţilor comerciale doar în cazurile prevăzute în convenţiile internaţionale la care România este parte”. Conform punctului de vedere al preşedintelui Camerei Deputaţilor, „aceste prevederi se încadrează în dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Constituţie”. De altfel, se arată în continuare, „Convenţia O.I.M. nr. 111/1958 privind discriminarea în domeniul forţei de muncă şi exercitării profesiei nu conţine dispoziţii care să vină în contradicţie cu articolul ce face obiectul excepţiei. Mai mult, art. 10 şi 11 ale Convenţiei, stipulate de autor, au în vedere notificarea ratificărilor şi comunicarea ratificărilor şi a actelor de denunţare”. În realitate, se arată în punctul de vedere prezentat, autorul excepţiei ar fi trebuit să se refere la cea de a doua convenţie, şi anume Convenţia O.I.M. nr. 95/1949 privind protecţia salariului. Se consideră totuşi că nici acest document nu este încălcat, „întrucât art. 10 şi 11 din Convenţie au în vedere poprirea/cesionarea salariului în limitele şi modalităţile prevăzute de legislaţia naţională, precum şi rangul de creditori privilegiaţi al lucrărilor în caz de faliment sau de lichidare judiciară a unei întreprinderi, ordinea de priorităţi a creanţei privilegiate, constituită din salariu, faţă de celelalte creanţe privilegiate trebuind să fie determinată de legislaţia naţională”. În speţă, se apreciază c㠄nu suntem în prezenţa unor întreprinderi în stare de faliment sau de lichidare judiciară, ci a unor dispoziţii având la bază accelerarea şi finalizarea procesului de privatizare”.
Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În argumentarea acestui punct de vedere, se arată că textul art. 26 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.88/1997 prevede c㠄Sumele prevăzute la alin. (2) nu pot fi utilizate pentru plata drepturilor salariale ale personalului societăţilor comerciale, cu excepţia cazurilor prevăzute în convenţiile internaţionale la care România este parte”. Faţă de această precizare, care „reia principiul consacrat de art. 20 alin. (2) din Constituţie privind prioritatea reglementărilor internaţionale la care România este parte faţă de reglementările interne şi nu afectează dreptul la muncă sau la protecţie socială a muncii consacrat de art. 38 din Constituţie”, se consideră că nu sunt încălcate dispoziţiile constituţionale invocate de autorul excepţiei.
Referitor la susţinerea autorului excepţiei, că sunt încălcate prevederile Convenţiei nr. 111/1958 privind discriminarea în domeniul forţei de muncă şi exercitării profesiei şi cele ale Convenţiei nr. 95/1949 privind protecţia salariului, Guvernul apreciază că aceasta nu este întemeiată.
Conform punctului de vedere al Guvernului, prevederile Convenţiei nr. 111/1958 „nu sunt incidente în cauză”, iar cu privire la aplicarea prevederilor Convenţiei nr. 95/1949 „urmează să se pronunţe instanţa de judecată, făcând aplicaţia alin. (4) al articolului de lege criticat.”
Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale, întrucât, potrivit alin. (4) al art. 26 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.88/1997, „sumele rezultate din vânzarea activelor nu pot fi utilizate pentru plata drepturilor salariale ale personalului societăţilor comerciale, cu excepţia cazurilor prevăzute în convenţiile internaţionale la care România este parte”. În consecinţă, în acest punct de vedere se reţine c㠄textul de lege invocat ca neconstituţional este în conformitate cu art. 20 alin. (2) din Constituţia României, care consacră prioritatea pactelor şi tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, faţă de legile interne”.
Preşedintele Senatului nu a comunicat punctul de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Preşedintelui Camerei Deputaţilor, Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.
Curtea reţine că obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.381 din 29 decembrie 1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.88 din 25 februarie 1998, astfel cum au fost modificate prin pct. 34 al art. I din Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.236 din 27 mai 1999.
Autorul excepţiei a menţionat în motivarea excepţiei, în mod greşit, în loc de Legea nr. 99/1999, Legea nr. 95/1999 care reglementează un cu totul alt obiect (ratificarea unui acord între Guvernul României şi Guvernul Republicii Orientale a Uruguayului privind serviciile aeriene).
Dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.88/1997 au următorul cuprins: „Sumele rezultate din vânzarea activelor potrivit art. 24 vor fi utilizate, în următoarea ordine, pentru:
a) plata datoriilor către bugetul de stat şi bugetele locale, inclusiv a datoriilor provenind din plăţile efectuate de Ministerul Finanţelor în contul garanţiilor executate pentru credite interne şi externe, precum şi din credite externe contractate direct de stat din care s-au făcut subîmprumuturi;
b) plata datoriilor către bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale;
c) plata altor datorii;
d) efectuarea de investiţii;
e) finanţarea activităţilor cuprinse în obiectul de activitate;
f) efectuarea cheltuielilor legate de îndeplinirea obligaţiilor legale de conformare la cerinţele de protecţie a mediului, după caz;
g) alte destinaţii.”
Autorul excepţiei critică prevederile înscrise în acest text, invocând încălcarea dispoziţiilor art. 38 din Constituţie, precum şi ale art. 20 alin. (2) din Constituţie, cu raportare la prevederile Convenţiei Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr. 111/1958 privind discriminarea în domeniul forţei de muncă şi exercitării profesiei, precum şi ale Convenţiei Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr. 95/1949 privind protecţia salariului, ambele convenţii ratificate de România prin Decretul nr.284/1973, publicat în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 81 din 6 iunie 1973.
Dispoziţiile art. 20 alin. (2) şi ale art. 38 din Constituţie au următorul conţinut:
- Art. 20 alin. (2): „Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale.”;
- Art. 38. - „(1) Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit. Alegerea profesiei şi alegerea locului de muncă sunt libere.
(2) Salariaţii au dreptul la protecţia socială a muncii.
Măsurile de protecţie privesc securitatea şi igiena muncii, regimul de muncă al femeilor şi al tinerilor, instituirea unui salariu minim pe economie, repausul săptămânal, concediul de odihnă plătit, prestarea muncii în condiţii grele, precum şi alte situaţii specifice.
(3) Durata normală a zilei de lucru este, în medie, de cel mult 8 ore.
(4) La muncă egală, femeile au salariu egal cu bărbaţii.
(5) Dreptul la negocieri colective în materie de muncă şi caracterul obligatoriu al convenţiilor colective sunt garantate”.
Analizând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 26 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.88/1997, Curtea constată că textul criticat stabileşte ordinea utilizării sumelor rezultate din vânzarea activelor deţinute de societăţile comerciale la care statul sau autorităţile administraţiei publice deţin majoritatea capitalului social, în cadrul procedurilor pentru accelerarea şi finalizarea privatizării. În consecinţă, Curtea reţine că aceste dispoziţii nu contravin prevederilor art. 38 din Constituţie, care consacră dreptul la muncă şi la protecţia socială a muncii, durata normală a zilei de muncă, egalitatea salarizării femeilor şi bărbaţilor pentru muncă egală, dreptul la negocieri colective în domeniul muncii, precum şi caracterul obligatoriu al convenţiilor colective de muncă, neavând nici o legătură cu dispoziţiile legale criticate. De altfel, autorul excepţiei nici nu a argumentat în înscrisul depus la instanţă în ce constă încălcarea dispoziţiilor art. 38 din Constituţie.
În ceea ce priveşte invocarea încălcării dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Constituţie, întrucât, în cauză, ar fi aplicabile cu prioritate prevederile Convenţiei Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr. 111/1958 privind discriminarea în domeniul forţei de muncă şi exercitării profesiei şi ale Convenţiei Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr. 95/1949 privind protecţia salariului, care stabilesc principiul potrivit căruia „salariul este o creanţă privilegiată şi are ordine de prioritate faţă de celelalte creanţe”, Curtea constată că aceste susţineri nu sunt întemeiate.
În legătură cu invocarea dispoziţiilor Convenţiei Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr. 111/1958 privind discriminarea în domeniul forţei de muncă şi exercitării profesiei, Curtea reţine că acestea nu au incidenţă în cauză, întrucât conţin prevederi vizând, la modul general, angajamentele statelor membre ale Organizaţiei Internaţionale a Muncii de a asigura promovarea egalităţii de şanse şi de tratament în materie de angajare şi de profesiune, în vederea eliminării oricăror discriminări în această materie, fără să existe legătură cu ordinea de prioritate a plăţii creanţelor din salarii. Referirea din memoriul autorului excepţiei, depus în instanţă, la prevederile art. 10 şi 11 ale Convenţiei nr. 111/1958, este eronată, prevederile respective privind obligaţiile directorului general al Biroului Internaţional al Muncii de a notifica membrilor Organizaţiei Internaţionale a Muncii înregistrările ratificărilor şi denunţărilor Convenţiei şi, respectiv, de a comunica Secretarului general al O.N.U. informaţii complete cu privire la aceste ratificări şi denunţări.
În ceea ce priveşte dispoziţiile Convenţiei nr. 95/1949 privind protecţia salariului, intrată în vigoare la 24 septembrie 1952, revizuită în anul 1992 prin Convenţia nr. 173, Curtea observă că aceasta prevede la art. 10 şi 11 următoarele:
- Art. 10: „1. Salariul nu va putea face obiect de sechestru sau de cedare decât conform modalităţilor şi în limitele prescrise de legislaţia naţională;
2. Salariul trebuie protejat împotriva sechestrului sau cedării în măsura apreciată necesară pentru a asigura întreţinerea lucrătorului şi a familiei sale.”;
- Art. 11: „1. În caz de faliment sau de lichidare financiară a unei întreprinderi, lucrătorii angajaţi în aceasta vor avea rang de creditori privilegiaţi fie pentru salariile care le sunt datorate cu titlu de servicii furnizate în cursul unei perioade anterioare falimentului sau lichidării şi care va fi prevăzută de legislaţia naţională, fie pentru salariile care nu depăşesc un nivel prevăzut de legislaţia naţională.
2. Salariul care constituie o creanţă privilegiată va fi plătit integral înainte ca creditorii ordinari să poată revendica cota lor parte.
3. Ordinea de prioritate a creanţei privilegiate constituită de salarii, în raport cu alte creanţe privilegiate, trebuie să fie determinată de legislaţia naţională”.

Examinând criticile formulate de autorul excepţiei, Curtea reţine că prin dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.88/1997 nu se aduce atingere prevederilor art. 10 şi 11 din Convenţie.
Mai mult, chiar prevederile art. 11 pct. 3 din Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr. 95/1949 stabilesc c㠄Ordinea de prioritate a creanţei privilegiate constituită de salarii, în raport cu alte creanţe privilegiate, trebuie să fie determinată de legislaţia naţională”. De altfel, în mod prudent, dispoziţiile alin. (4) al art. 26 din actul normativ criticat interzic utilizarea sumelor rezultate din vânzarea activelor societăţilor comerciale pentru plata drepturilor salariale ale personalului societăţilor comerciale, „cu excepţia cazurilor prevăzute în convenţiile internaţionale la care România este parte.” În consecinţă, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate a art. 26 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.88/1997, cu modificările ulterioare, este neîntemeiată.
Faţă de cele de mai sus, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 26 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice, excepţie ridicată de Gheorghe Georgescu în Dosarul nr. 11.283/2001 al Judecătoriei Târgovişte.
Definitivă şi obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 26 octombrie 2002.

PREŞEDINTE
prof. univ. dr. Costică Bulai

Magistrat-asistent,
Mihai Paul Cotta

Joi, 24 septembrie 2026, 02:19

Declinare de raspundere: Informaţiile publicate în aceasta rubrică, precum şi textele actelor normative nu au caracter oficial.