DECIZIE nr.73 din 4 iunie 1996
asupra excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 330, ale art. 3301, ale art. 3302, ale art. 3303 din Codul de procedură civilă
Textul actului publicat în M.Of. nr. 255/22 oct. 1996

Ioan Deleanu - preşedinte
Antonie Iorgovan - judecător
Victor Dan Zlătescu - judecător
Raul Petrescu - procuror
Maria Bratu - magistrat-asistent

Pe rol pronunţarea asupra excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 330, ale art. 3301, ale art. 3302, ale art. 3303 şi ale art. 3304 din Codul de procedură civilă, invocată în faţa Secţiei civile a Curţii Supreme de Justiţie de: Buriman Marina, în Dosarul nr. 2.914/1995, Antonescu Elena şi Antonescu Cristina, în Dosarul nr. 3.232/1995, Gheorghiu Marie-Angele Roxana şi Diplan Gheorghiu Lucreţia Ariana, în Dosarul nr. 3.658/1995, precum şi de Bădulescu Vlad Radu, în Dosarul nr. 1.925/1995.
Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 22 mai 1996, în prezenţa unora dintre părţi şi în lipsa celorlalte părţi, legal citate, aşa cum s-a consemnat în încheierea din acea dată, când, având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a amânat pronunţarea pentru data de 29 mai 1996 şi, apoi, pentru data de 4 iunie 1996, dată la care a adoptat prezenta decizie.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin Încheierea din 23 noiembrie 1995, pronunţată în Dosarul nr. 2.914/1995, Curtea Supremă de Justiţie, Secţia civilă, a dispus sesizarea Curţii Constituţionale, pentru a se pronunţa asupra excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 330, ale art. 3301, ale art. 3302, ale art. 3303 şi ale art. 3304 din Codul de procedură civilă.
În motivarea excepţiei s-a susţinut că dispoziţiile acestor articole - introduse după adoptarea Constituţiei - contravin prevederilor constituţionale ale art. 16 şi ale art. 128.
S-a mai susţinut că instituirea recursului în anulare, în favoarea Ministerului Public, fără termen, constituie o încălcare a art. 128 coroborat cu art. 16 din Constituţie.
Se arată, referitor la art. 3301 şi 3302 din Codul de procedură civilă, că revizuirea şi contestaţia în anulare sunt afectate de termene în care căile de atac respective pot fi exercitate. În aceste condiţii, „instituirea unei căi de atac numai în favoarea Ministerului Public, fără termen, pentru motive ce puteau fi invocate prin alte căi de atac cu termen, constituie o inegalitate, întrucât aceste dispoziţii ale Codului de procedură civilă devin mai îngăduitoare pentru una dintre părţi şi, în ipoteza în care nu şi-a exercitat în termen căile de atac, poate să o facă oricând, spre deosebire de celelalte părţi pentru care hotărârea capătă autoritate de lucru judecat”.
Exprimându-şi opinia, potrivit art. 23 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, doi judecători ai completului de judecată apreciază că excepţia este neîntemeiată, deoarece în art. 128 din Constituţie se prevede că împotriva hotărârilor judecătoreşti părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii. Prevederile art. 330 din Codul de procedură civilă sunt de strictă interpretare, ele
având în vedere amestecul judecătorului în atribuţiile puterii executive ori ale celei legislative, iar nu o simplă depăşire a competenţei. Recursul în anulare reprezintă un instrument de înlăturare a efectelor grave şi de netolerat ale unor hotărâri judecătoreşti, pronunţate în dispreţul organizării constituţionale a statului.
Intervenţia Ministerului Public are ca principală sarcină ocrotirea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor faţă de orice abuzuri, inclusiv cele care îşi au sorgintea într-o hotărâre judecătorească, şi nu poate fi obstaculată prin fixarea unui termen redus de exercitare a recursului în anulare. De altfel, în dreptul material, încălcarea unei dispoziţii de ordine publică a legii este sancţionată cu nulitatea absolută, care poate fi invocată oricând şi nu poate fi acoperită prin confirmare, oricât timp s-ar fi scurs de la încheierea actului juridic.
Unul dintre membrii completului de judecată a formulat opinie separată, considerând că dispoziţiile art. 3301 din Codul de procedură civilă sunt neconstituţionale, întrucât prevăd că recursul în anulare se poate exercita oricând.
Principiul autorităţii lucrului judecat şi principiul stabilităţii hotărârilor judecătoreşti pot fi considerate principii constituţionale, întrucât, prin nerespectarea lor, se ajunge tocmai la înfrângerea principiului puterii lucrului judecat şi, în special, al stabilităţii raporturilor juridice cuprinse în hotărârile judecătoreşti.
Se menţionează că, chiar în legislaţia statului totalitar, potrivit art. 329 alin. 2 din Codul de procedură civilă, recursul extraordinar era afectat de un termen de un an.
Abuzurile pe care judecătorii le-ar putea face în exercitarea atribuţiilor - se arată în acest punct de vedere pot fi înlăturate şi dacă termenul de introducere a recursului în anulare ar fi de un an.
Curtea Supremă de Justiţie, Secţia civilă, prin Încheierea din 23 ianuarie 1996, pronunţată în Dosarul nr. 3.232/1995, a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a aceloraşi dispoziţii legale.
Motivând excepţia, autorii acesteia susţin că textele criticate încalcă principiile art. 128 din Constituţie, care prevăd c㠄împotriva hotărârilor judecătoreşti părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii”.
Instanţa consideră că excepţia nu este întemeiată.
Prin Încheierea din 2 februarie 1996, pronunţată în Dosarul nr. 3.658/1995, tot Secţia civilă a Curţii Supreme de Justiţie sesizează Curtea Constituţională cu neconstituţionalitatea prevederilor art. 330, ale art. 3301, ale art. 3302, ale art. 3303 şi ale art. 3304 din Codul de procedură civilă.
Se susţine că dispoziţiile menţionate contravin art. 16 alin. (1) şi art. 128 din Constituţie.
Instanţa de judecată nu îşi exprimă însă opinia asupra excepţiei invocate.
Prin Încheierea din 15 martie 1996, pronunţată în Dosarul nr. 1.925/1995, Curtea Supremă de Justiţie, Secţia civilă, a dispus sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 3301 din Codul de procedură civilă. În susţinerea excepţiei se arată că sunt încălcate principiile statornicite de art. 128 din Constituţie, deoarece Ministerul Public are posibilitatea de a declara recurs oricând împotriva hotărârilor judecătoreşti irevocabile, creându-se astfel o inechitate în raport cu ceilalţi participanţi la procesul civil.
Instanţa apreciază că excepţia este neîntemeiată.
Pentru soluţionarea cauzei s-au solicitat punctele de vedere ale Camerei Deputaţilor, Senatului şi al Guvernului.
Guvernul, în punctul său de vedere, consideră că excepţia este neîntemeiată, împărtăşind opinia majoritară a completelor de la Curtea Supremă de Justiţie, Secţia civilă.
Se apreciază că prevederile art. 16 şi art. 128 din Constituţie nu au fost încălcate, deoarece „aceste prevederi au în vedere raporturile dintre subiectele de drept, persoane fizice sau juridice, în timp ce în cazul recursului în anulare este implicată primordial necesitatea restabilirii ordinii legale constituţionale privind conlucrarea strict legală a puterilor statale. Pentru a se acţiona consecvent în această direcţie, nu este oportun să se prevadă nişte limite în timp, o atare sarcină având un caracter permanent actual”.
Se mai apreciază că poziţia de resemnare a părţilor litigante, ca şi efectul autorităţii de lucru judecat al hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile nu constituie argumente care să justifice discutarea exercitării recursului în anulare de către procurorul general, datorită situării ei în afara intereselor publice, statale.
Camera Deputaţilor şi Senatul nu au comunicat punctele lor de vedere.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, rapoartele judecătorului-raportor, concluziile părţilor şi ale procurorului, precum şi dispoziţiile art. 330, ale art. 3301, ale art. 3302, ale art. 3303 şi ale art. 3304 din Codul de procedură civilă, raportate la prevederile Constituţiei şi ale Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:
Curtea Constituţională este competentă să soluţioneze excepţiile de neconstituţionalitate, care au fost formulate şi înaintate, cu respectarea prevederilor art. 144 lit. c) din Constituţie şi ale art. 23 din Legea nr. 47/1992.
Deoarece încheierile de sesizare a Curţii Constituţionale provin de la aceeaşi instanţă, având ca obiect aceeaşi excepţie de neconstituţionalitate, în scopul mai bunei administrări a justiţiei, fiind întrunite cerinţele art. 164 din Codul de procedură civilă, prin Încheierea din şedinţa publică din 22 mai 1996 s-a dispus conexarea dosarelor nr. 16C/1996, nr. 30C/1996 şi nr. 41C/1996 la Dosarul nr. 15C/1996.
Din cuprinsul încheierilor de sesizare a Curţii Constituţionale rezultă, aşadar, că s-a invocat neconstituţionalitatea prevederilor art. 330, ale art. 3301, ale art. 3302 alin. 1, ale art. 3303 şi ale art. 3304 din Codul de procedură civilă.
În cadrul dezbaterilor, prin concluziile în fond, s-a renunţat la excepţiile de neconstituţionalitate a prevederilor art. 330, ale art. 3303 şi ale art. 3304 din Codul de procedură civilă. Instanţa de contencios constituţional nu poate însă să ia act de această renunţare. Excepţia de neconstituţionalitate este o excepţie de ordine publică, prin invocarea ei punându-se în discuţie abaterea unor reglementări legale de la dispoziţiile legii fundamentale, iar soluţia asupra excepţiei este de interes general. Aşa fiind, excepţia de neconstituţionalitate nu rămâne la dispoziţia părţii care a invocat-o şi ea nu este susceptibilă de acoperire, nici pe calea renunţării exprese la soluţionarea ei de către instanţă.
Punerea în discuţie a constituţionalităţii prevederilor art. 330 din Codul de procedură civilă ar însemna de fapt repudierea a însăşi instituţiei recursului în anulare. Or, nici un temei constituţional nu poate fi invocat pentru a se susţine incompatibilitatea constituţională a recursului în anulare.
Dimpotrivă, făcându-se aplicarea dispoziţiilor art. 128 din Constituţie, „în condiţiile legii” se pot organiza diverse căi de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, inclusiv căi extraordinare. Prin modificările aduse Codului de procedură civilă în materia căilor de atac, ca urmare a adoptării Legii nr. 59/1993, a fost introdus recursul în anulare, cale de atac care a mai existat în legislaţia română până la abrogarea din anul 1952.
Autorii excepţiei de neconstituţionalitate n-au pus însă în discuţie legitimitatea constituţională a recursului în anulare, ci faptul că el poate fi exercitat numai de către procurorul general, aspect asupra căruia se va stărui în contextul examinării constituţionalităţii prevederilor art. 3301 din Codul de procedură civilă.
Art. 3303 din Codul de procedură civilă, printr-o dispoziţie de trimitere, precizează procedura ce trebuie urmată la judecarea şi soluţionarea recursului în anulare, precum şi obligativitatea participării procurorului la judecata recursului în anulare. Art. 3304 din Codul de procedură civilă arată condiţiile în care procurorul general îşi poate retrage recursul în anulare şi consacră, totodată, dreptul părţilor din proces de a stărui pentru continuarea judecăţii. Or, prin aceste prevederi nu poate fi pusă în discuţie nici o situaţie conflictuală cu dispoziţiile Constituţiei. De altfel, dacă sunt considerate constituţionale prevederile art. 330 din Codul de procedură civilă, reglementările cuprinse la art. 3303-3304 din Codul de procedură civilă, inevitabile în condiţiile existenţei recursului în anulare, nu pot fi ele însele considerate ca neconstituţionale, câtă vreme prin aceste reglementări nu se face altceva decât să se precizeze procedura soluţionării recursului în anulare şi fiecare dintre aceste reglementări sunt compatibile cu dispoziţiile de principiu ale legii fundamentale.
Rămân aşadar în examinare, sub aspectul constituţionalităţii, prevederile art. 3301 şi ale art. 3302 alin. 1 din Codul de procedură civilă.
Potrivit art. 3301 din Codul de procedură civil㠄recursul în anulare se poate declara oricând”. Întrucât textul nu limitează în timp posibilitatea acordată numai procurorului general de a introduce recursul în anulare, prevederile arătate au fost considerate neconstituţionale. Ele au fost considerate neconstituţionale, mai întâi, pentru că dreptul de a exercita recursul în anulare a fost rezervat în exclusivitate procurorului general; sub un al doilea aspect, ele ar fi neconstituţionale pentru că legea nu prevede un termen până la care poate fi exercitat recursul în anulare. În esenţă, astfel cum s-a susţinut, prin această posibilitate nelimitată în timp de a se exercita recursul în anulare se pun sub semnul incertitudinii autoritatea lucrului judecat şi stabilitatea raporturilor juridice. În context s-au evocat prevederile în materie ale legii de procedură penală, care, reglementând, de asemenea, recursul în anulare, precizează că numai „recursul în anulare în favoarea celui condamnat poate fi declarat oricând”, în celelalte cazuri recursul în anulare putând fi declarat „numai în termen de un an de la data când hotărârea a rămas definitivă”, astfel cum precizează art. 411 din Codul de procedură penală.
Totodată, prin acest mod de reglementare, părţile, în sens larg, cetăţenii, se află într-o poziţie inegală faţă de autorităţi, din moment ce ele însele nu pot exercita recursul în anulare.
Ar rezulta, în opinia autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, că prevederile art. 3301 din Codul de procedură civilă contravin, „direct”, dispoziţiilor art. 128 din Constituţie, ale art. 11 alin. (2) din Constituţie coroborat cu art. 20 din legea fundamentală şi cu art. 6 pct. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ale art. 10 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, ale art. 14 pct. 1 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice. În mod „implicit”, prevederile art. 3301 din Codul de procedură civilă ar contraveni dispoziţiilor art. 15 alin. (2) şi ale art. 16 alin. (1) din Constituţie.
Potrivit art. 128 din Constituţie, împotriva hotărârilor judecătoreşti, „părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac în condiţiile legii”. În interpretarea autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, prin reprezentanţii lor, dispoziţiile art. 128 din Constituţie implic㠄egalitatea participanţilor la un proces în raport cu folosirea căilor de atac”, „egalitatea armelor”, ceea ce nu se asigură prin punerea în exclusivitate la dispoziţia procurorului general a recursului în anulare.
Acest mod reducţionist de interpretare nu corespunde însă sensului real al dispoziţiilor art. 128 din Constituţie, nici aceluia al prevederilor art. 16 din Constituţie.
(Dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţie, prin care se reglementează aplicabilitatea legii în timp - considerate ca încălcate „implicit” - nu au nici o incidenţă cu problema de constituţionalitate în discuţie). Locuţiunea „în condiţiile legii” din textul art. 128 din Constituţie nu poate avea semnificaţia atribuită de autorii excepţiei de neconstituţionalitate, anume aceea că totdeauna în sistemul jurisdicţional părţile trebuie să se afle în aceeaşi poziţie în raport cu căile de atac conferite de lege împotriva hotărârilor judecătoreşti. (Bunăoară, intervenientul accesoriu, deşi „parte” în procesul civil, nu poate exercita necondiţionat calea de atac). Egalitatea părţilor în procesul civil nu poate fi redusă numai la exercitarea directă a căilor de atac. Ea are determinări mult mai largi. Unele dintre acestea sunt de altfel evocate în chiar cuprinsul reglementărilor având ca obiect recursul în anulare (art. 3303 alin. 1 şi art. 3304 din Codul de procedură civilă). Este de observat, mai ales pentru că s-a constituit ca argument şi reglementarea din domeniul procedurii penale, că, potrivit art. 409 din Codul procedură penală, recursul în anulare se exercită - ca şi în materie procesual civilă - numai de procurorul general, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei. În fine, art. 16 alin. (1) din Constituţie, constituit ca reper pentru demonstrarea conflictului de constituţionalitate, priveşte egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, nu egalitatea de tratament juridic al acestora în raport cu cea aplicabilă autorităţilor publice. Această egalitate nu exclude, ci chiar implică un tratament juridic diferenţiat, ţinând seama de natura autorităţilor publice şi de „atribuţiile” acestora. Ministerul Public este o astfel de autoritate care exercită atribuţii, nu drepturi subiective.
Art. 6 pct. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale consacră dreptul persoanei la un proces echitabil. În sensul practicii instanţei europene, conceptul de „proces echitabil” nu implică în mod necesar existenţa mai multor grade de jurisdicţie, a unor căi de atac al hotărârilor judecătoreşti, nici, pe cale de consecinţă, posibilitatea exercitării acestor căi de atac inclusiv a celor extraordinare - de către toate părţile din proces. Art. 10 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, privitor la dreptul oricărei persoane „de a fi audiată în mod echitabil şi public de către un tribunal independent şi imparţial”, nu are nici o legătură cu problema de constituţionalitate în discuţie. Art. 14 pct. 1 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, consacrând egalitatea „tuturor oamenilor” în faţa instanţelor şi dreptul la un proces echitabil, nu pune astfel în discuţie necesitatea garantării pentru toate părţile dintr-un proces a dreptului de a exercita toate căile extraordinare de atac al hotărârilor judecătoreşti.
În legătură cu prevederile art. 3301 din Codul de procedură civilă, stăruie însă o altă problemă de constituţionalitate, anume faptul că procurorul general poate declara recursul în anulare „oricând”. Neconstituţionalitatea acestor prevederi nu poate fi însă susţinută prin invocarea dispoziţiilor art. 128 din Constituţie. Potrivit acestor dispoziţii, căile de atac se exercit㠄în condiţiile legii”. Pornind de la semnificaţia acestei locuţiuni, nu se poate ajunge prin extrapolare la concluzia că legea ar fi trebuit să prevadă un termen pentru exercitarea recursului în anulare, căci numai astfel ea ar satisface exigenţele constituţionale. La această concluzie nu s-ar putea ajunge nici pe calea invocării altor dispoziţii constituţionale.
Art. 6 pct. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 14 pct. 1 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice garantează dreptul persoanei de a-i fi examinată cauza „într-un termen rezonabil”. Aceste prevederi vizează însă celeritatea procesului, nu necesitatea stabilirii pentru toate căile de atac - inclusiv cele extraordinare - a unor termene pentru exercitarea lor. Chiar în materie procesualpenală, art. 411 alin. 1 din Codul de procedură penală prevede că recursul în anulare în favoarea celui condamnat poate fi declarat „oricând”. Deşi situaţiile procesual-penale şi procesual-civile nu sunt cu totul comparabile, reglementările procesual-penale pot avea semnificaţie, în materie procesual-civilă, sub un alt aspect. Motivele recursului în anulare, prevăzute de art. 330 din Codul de procedură civilă, sunt stabilite în profitul ambelor părţi din procesul civil, dacă acestea au fost de bună-credinţă, atât reclamantul, cât şi pârâtul având interesul să obţină dezlegarea raportului litigios fără ca instanţa să-şi depăşească atribuţiile puterii judecătoreşti şi pronunţându-se cu desăvârşită imparţialitate.
Totuşi n-ar putea fi ignorate celelalte argumente invocate de către autorii excepţiilor de neconstituţionalitate în sprijinul ideii că ar trebui să se prevadă un termen şi pentru exercitarea recursului în anulare. Dar Curtea Constituţională nu este competentă să sancţioneze omisiuni legislative, nici nu poate - în sensul practicii ei constante să se manifeste ca legislator pozitiv.
Sunt motivele pentru care, cu opinia separată a unui judecător, nu s-a putut reţine nici excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 3301 din Codul de procedură civilă, sub acest al doilea aspect.
Curtea Constituţională a considerat însă, cu unanimitatea membrilor completului, că sunt neconstituţionale prevederile art. 3302 alin. 1 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora „procurorul general poate dispune pe termen limitat suspendarea executării hotărârilor judecătoreşti înainte de introducerea recursului în anulare”. Prin aceste prevederi este afectat principiul separaţiei puterilor în stat, principiu care, deşi nu este consacrat expres, el poate fi dedus din ansamblul reglementărilor constituţionale şi, îndeosebi, al celor având ca obiect precizarea funcţiilor autorităţilor publice şi a raporturilor dintre acestea.
Într-un alt context, Curtea Constituţională a decis că o dispoziţie legală, prin care se suspendă cursul judecăţii sau executarea hotărârilor judecătoreşti definitive referitoare la anumite cauze determinate, este neconstituţională. (Decizia Curţii Constituţionale nr. 6 din 11 noiembrie 1992, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.48 din 4 martie 1993). Or, dacă nici autoritatea legiuitoare nu poate dispune suspendarea executării hotărârilor judecătoreşti referitoare la anumite cauze determinate, cu atât mai mult o asemenea măsură nu poate fi luată de o altă autoritate.
Este adevărat că Ministerul Public face parte, potrivit Constituţiei, din „autoritatea judecătorească”. Totuşi el reprezintă o magistratură specială, care nu îndeplineşte atribuţii de natură jurisdicţională. În sensul prevederilor art. 131 alin. (1) din Constituţie, procurorii îşi desfăşoară activitatea „sub autoritatea ministrului justiţiei”, organ esenţialmente executiv, fiind, pe cale de consecinţă, ei înşişi agenţi ai autorităţii executive. Rezultă şi astfel că, numai încălcându-se principiul separaţiei puterilor în stat, procurorii ar putea dispune suspendarea executării unei hotărâri judecătoreşti. De altfel, dacă procurorul general introduce recursul în anulare, potrivit art. 3302 alin. 2 din Codul de procedură civilă, instanţa poate să dispună suspendarea executării hotărârii.
Considerente de oportunitate pentru suspendarea executării hotărârii de către procurorul general, înainte de a sesiza instanţa, nu pot avea, în sensul celor arătate, un temei constituţional.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 11, al art. 15, al art. 16, al art. 20, al art. 128 şi al 144 lit. c) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 24 şi al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi, cât priveşte prevederile art. 3301 din Codul de procedură civilă, şi în unanimitate, în privinţa celorlalte prevederi din legea de procedură civilă, considerate ca neconstituţionale,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

1. Admite excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 3302 alin. 1 din Codul de procedură civilă, invocată de doamnele Buriman Marina Ioana, Antonescu Elena, Antonescu Cristina, Gheorghiu Marie-Angele Roxana şi Diplan Gheorghiu Lucreţia Ariana în dosarele nr. 2.914/1995, nr. 3.232/1995 şi nr. 3.658/1995, pe rolul Curţii Supreme de Justiţie.
2. Respinge excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 3301 din Codul de procedură civilă invocată de doamnele Buriman Marina Ioana, Antonescu Elena, Antonescu Cristina, Gheorghiu Marie-Angele Roxana, Diplan Gheorghiu Lucreţia Ariana şi de domnul Bădulescu Vlad Radu în dosarele nr. 2.914/1995, nr. 3.232/1995, nr. 3.658/1995 şi nr. 1.925/1995 pe rolul Curţii Supreme de Justiţie, cu opinie separată, în sensul că prevederile art. 3301 din Codul de procedură civilă sunt neconstituţionale.
3. Constată că prevederile art. 330, ale art. 3302 alin. 2, ale art. 3303 şi ale art. 3304 din Codul de procedură civilă sunt constituţionale.
Cu recurs în termen de 10 zile de la comunicare.
Pronunţată în şedinţa publică din 4 iunie 1996.

PREŞEDINTE,
prof. univ. dr. Ioan Deleanu

Magistrat-asistent,
Maria Bratu

OPINIE SEPARATĂ

Sunt întru totul de acord cu decizia completului, cu excepţia problemei neconstituţionalităţii prevederilor art. 3301 din Codul de procedură civilă.
Desigur, acest text nu contrazice expres nici un text din Constituţie. Trebuie să admitem, însă, că întreaga reglementare constituţională este supusă unor principii generale, care să ilustreze prevederile art. 1 alin. (3) din legea fundamentală, potrivit cărora România este un stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sunt garantate. Ştirbirea autorităţii hotărârilor judecătoreşti - justiţia fiind una dintre puterile statului -, lăsarea nedeterminată, în incertitudine, a situaţiilor juridice stabilite - cu autoritate de lege - prin aceste hotărâri, nu pot decât să înfrângă principiile statului de drept.
Încălcarea prin lege nu numai a textelor, ci şi a principiilor Constituţiei face ca această lege să fie neconstituţională. Acest lucru este arătat explicit de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, care prevede: „Sunt neconstituţionale prevederile actelor normative prevăzute la alin. (1), care încalcă dispoziţiile sau principiile Constituţiei”.
Alături de „principiile generale”, cuprinse în Titlul I al Constituţiei, se degajă din întreaga reglementare a acesteia un corp de principii fundamentale. În repetate rânduri, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra existenţei unor principii constituţionale de acest fel, cum ar fi în cazul separaţiei puterilor în stat sau al egalităţii şanselor partidelor politice.
Literatura de specialitate a semnalat, la rândul său, existenţa unor astfel de principii generale.
„După ezitări tradiţionale unei jurisprudenţe în formare, recentă şi continuă - scrie Dominique Rousseau, „Droit du contentieux constitutionnel” (p. 97) -, este clar, astăzi, că toate principiile politicii economice şi sociale, în mod particular necesare timpului nostru, au primit valoare constituţională şi sunt opozabile legiuitorului de către Consiliu în exerciţiul controlului constituţionalităţii legilor.”
Considerăm că, pe drept cuvânt, principiul autorităţii lucrului judecat şi cel al stabilităţii hotărârilor judecătoreşti au valoarea unor astfel de principii. Acesta este motivul pentru care considerăm că textul criticat prin excepţia de neconstituţionalitate contravine Constituţiei.
Stabilirea unui termen pentru introducerea recursului în anulare ar fi, după părerea noastră, nu o infirmare a valorilor sociale ocrotite prin reglementarea acestei căi de atac, ci un act de stimulare a Ministerului Public de a acţiona cu promptitudine.
De altfel, Codul de procedură penală stabileşte pentru executarea recursului în anulare un termen de un an, chiar pentru cele mai grave infracţiuni.
Lipsa de corelare este aici vădită.
Textul art. 3301 din Codul de procedură civilă apare neconstituţional şi sub alt aspect.
Potrivit art. 20 din Constituţie, dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. Dacă există neconcordanţe între pactele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale.
Or, textul amintit contrazice câteva prevederi de mare însemnătate din convenţiile internaţionale la care România este parte.
Primul dintre acestea este art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil (fair trial). Acest articol prevede c㠄orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil, a cauzei sale, de către o instanţă indepedentă şi imparţială, instituită prin lege, care va hotărî asupra contestaţiilor sale privind drepturile şi obligaţiile cu caracter civil”.
Referirea la „termenul rezonabil” presupune, în primul rând, existenţa unui termen în care să fie pus capăt procesului. Lăsarea unei căi de atac fără un termen poate conduce la reluarea procesului după un interval de timp oricât de lung, ceea ce contrazice în mod vădit caracterul „rezonabil” al termenului.
Este de semnalat că practica Comisiei şi Curţii Europene interpretează foarte larg acest text. Astfel, într-o speţă (Delcourt, v. Belgia), Curtea a statuat că: „Într-o societate democratică, în sensul convenţiei, dreptul la o bună administrare a justiţiei ocupă un loc atât de important încât o interpretare restrictivă a art. 6 pct. 1 nu ar corespunde scopului şi obiectului acestei dispoziţii”.
Un alt principiu al justiţiei europene, încălcat de textul art. 3301 din Codul de procedură civilă, este cel al „egalităţii armelor”. Acest principiu, definit prin numeroase hotărâri ale Comisiei şi Curţii Europene, reclamă o identitate de tratament procesual între Ministerul Public şi celelalte părţi litigante.
Or, din întreaga economie a reglementării căilor de atac din Codul de procedură penală rezultă o vădită inegalitate.
Motivele pentru care o hotărâre irevocabilă poate fi atacată cu recurs în anulare pot fi invocate numai de Ministerul Public. Prin sine însăşi, această prevedere nu poate fi criticată, deoarece celelalte părţi din proces au posibilitatea să invoce aceleaşi motive în temeiul art. 304 pct. 4 sau al art. 317 pct. 2 din Codul de procedură civilă.
Inegalitatea apare însă din faptul că, dacă exercitarea căilor contestaţiei în anulare şi revizuiri, care sunt la îndemâna tuturor părţilor, este afectată de termen, exerciţiul recursului în anulare nu este. Armele sunt inegale.
Desigur, nu este de competenţa Curţii Constituţionale, care nu face operă de legislator pozitiv, să stabilească un anume termen, aceasta fiind atributul exclusiv al puterii legislative.
Nu trebuie uitat însă că, chiar în statul totalitar, recursul extraordinar, posibil iniţial oricând, a fost ulterior limitat prin lege la un an, tocmai spre a asigura stabilitatea hotărârilor judecătoreşti.
Pentru aceste motive, consider că textul art. 3301 din Codul de procedură civilă contravine Constituţiei.

Judecător,
prof. univ. dr. Victor Dan Zlătescu

Miercuri, 23 septembrie 2026, 08:36

Declinare de raspundere: Informaţiile publicate în aceasta rubrică, precum şi textele actelor normative nu au caracter oficial.