DECIZIE nr.298 din 8 iulie 2003
referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 17 alin. 1 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată, ale art. 205 alin. 1 şi 2 şi ale art. 206 alin. 1 din Codul penal
Textul actului publicat în M.Of. nr. 581/14 aug. 2003

Nicolae Popa - preşedinte
Costică Bulai - judecător
Nicolae Cochinescu - judecător
Constantin Doldur - judecător
Kozsokár Gábor - judecător
Petre Ninosu - judecător
Şerban Viorel Stănoiu - judecător
Lucian Stângu - judecător
Ioan Vida - judecător
Nicoleta Grigorescu - procuror
Florentina Geangu - magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 17 alin. 1 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată, ale art. 205 alin. 1 şi 2 şi ale art. 206 alin. 1 din Codul penal, excepţie ridicată de Dorin Andronic în Dosarul nr. 2.308/2002 al Tribunalului Suceava - Secţia penală.
La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.
Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate ca fiind neîntemeiată, susţinând că textele de lege criticate nu contravin nici unei prevederi constituţionale.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: Prin Încheierea din 7 martie 2003, pronunţată în Dosarul nr. 2.308/2002, Tribunalul Suceava - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 17 alin. 1 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată, ale art. 205 alin. 1 şi 2 şi ale art. 206 alin. 1 din Codul penal. Excepţia a fost ridicată de Dorin Andronic, inculpat recurent în dosarul menţionat.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia arată, pe de o parte, că prevederile art. 205 alin. 1 şi 2 şi ale art. 206 alin. 1 din Codul penal încalcă dispoziţiile art. 150, în corelaţie cu art. 29 alin. (1) şi (2), art. 30 alin. (1) şi (8) şi art. 49 din Constituţie, contravenind în acelaşi timp şi dispoziţiilor art. 9 şi art. 10 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece, în cazul apariţiei unui conflict temporal de legi între prevederile Codului penal şi ale Legii nr. 61/1991 privind sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice, prin neaplicarea legii penale mai favorabile, s-ar afecta libertatea de exprimare şi a conştiinţei şi s-ar crea astfel o restrângere a exerciţiului unor drepturi şi libertăţi. Totodată, în opinia autorului excepţiei, prevederile art. 205 alin. 1 şi 2 şi ale art. 206 alin. 1 din Codul penal încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 16 alin. (1). Pe de altă parte, autorul excepţiei consideră că prevederile art. 17 din Legea nr. 92/1992, republicată, sunt contrare dispoziţiilor art. 16 alin. (1) şi (2), art. 21 şi art. 23 alin. (8) din Constituţie, precum şi dispoziţiilor art. 6 paragraful 1 şi 2 şi ale art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, prin aceea că judecarea cauzelor în complet de un singur judecător nu asigură garanţii procesuale suficiente pentru o judecată echitabilă şi imparţială.
Tribunalul Suceava - Secţia penală consideră că excepţia este neîntemeiată. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 17 alin. 1 din Legea nr. 92/1992, republicată, se arată că acestea nu sunt în contradicţie cu prevederile din Constituţie şi din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, invocate de autorul excepţiei. Astfel, deşi cauzele penale sunt judecate, în primă instanţă, de un complet format dintr-un singur judecător, aceasta nu impietează asupra imparţialităţii şi echităţii actului de justiţie, în condiţiile în care părţile au acces la două grade de jurisdicţie. Sentinţele pronunţate în primă instanţă pot fi atacate cu recurs, cale de atac soluţionată de un complet format din trei judecători, asigurându-se astfel deliberării un caracter contradictoriu. Se garantează astfel dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală, astfel cum este prevăzut în art. 2 al Protocolului nr. 7 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Cât priveşte dispoziţiile art. 205 alin. 1 şi 2 şi ale art. 206 alin. 1 din Codul penal, instanţa arată că acestea nu contravin normelor constituţionale şi nici celor ale Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Deşi autorul excepţiei afirmă că legiuitorul a înţeles să sancţioneze contravenţional insulta şi calomnia, prin art. 2 din Legea nr. 61/1991, totuşi, prin aceeaşi dispoziţie se reglementează că faptele prevăzute de această lege constituie contravenţii numai dacă nu sunt comise în astfel de condiţii încât, potrivit legii penale, să fie considerate infracţiuni. Ca urmare, nu poate fi vorba de un conflict temporal de legi, ce ar impune aplicarea legii mai favorabile, ci este vorba de legi distincte, fiind lăsată instanţei posibilitatea de a stabili dacă fapta dedusă judecăţii are caracter penal sau contravenţional.
Prin sancţionarea insultei şi calomniei legiuitorul nu a înţeles să restrângă libertatea de opinie şi libertatea de exprimare a unei persoane, ci să asigure exercitarea acestor libertăţi cu bună-credinţă şi fără a aduce atingere onoarei şi demnităţii altor persoane.
În conformitate cu dispoziţiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.
De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 181 din Legea nr. 35/1997 privind organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul Poporului, cu modificările ulterioare, a fost solicitat punctul de vedere al acestei instituţii.
Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Cu privire la dispoziţiile art. 17 alin. 1 din Legea nr. 92/1992, republicată, se arată că acestea nu încalcă prevederile art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie, întrucât nu creează nici o discriminare între cetăţeni. Se mai apreciază că dispoziţiile criticate nu contravin nici prevederilor art. 21 şi art. 23 alin. (8) din Constituţie, întrucât nu se restrânge accesul liber la justiţie şi nici nu se încalcă prezumţia de nevinovăţie. Cât priveşte afirmaţia că dispoziţia legală criticată ar contraveni prevederilor art. 6 şi 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Guvernul consideră că aceasta nu este întemeiată, întrucât textele convenţiei invocate nu prevăd nici o cerinţă cu privire la numărul judecătorilor care formează completul de judecată în primă instanţă, lăsând legiuitorului naţional libertatea de a institui o instanţă independentă şi imparţială, care să asigure o judecată echitabilă, publică şi într-un termen rezonabil. În acest sens, atât Constituţia, în art. 123, cât şi Legea nr. 92/1992, în art. 3, prevăd că judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii. Guvernul mai precizează că dispoziţiile criticate au mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate, Curtea Constituţională pronunţându-se în sensul respingerii excepţiei.
Cu privire la dispoziţiile art. 205 alin. 1 şi 2 şi ale art. 206 alin. 1 din Codul penal, Guvernul consideră, de asemenea, că excepţia este neîntemeiată. Se arată, în acest sens, că demnitatea constituie un atribut esenţial al fiinţei umane, iar desfăşurarea firească a vieţii sociale într-o societate democratică impune, printre altele, şi protejarea acestui atribut al persoanei. Constituţia consacră în art. 3 alin. (1) demnitatea umană ca una dintre valorile fundamentale pe care statul se obligă să le garanteze şi să le apere, incriminarea şi sancţionarea faptelor care aduc atingere demnităţii, cum sunt insulta şi calomnia, fiind permise de Legea fundamentală în măsura în care sunt necesare pentru existenţa unei societăţi democratice. Textele legale criticate nu aduc atingere, în opinia Guvernului, egalităţii în drepturi a cetăţenilor, deoarece prin ele se ocroteşte demnitatea fiecărei persoane, fără discriminări, şi nici libertăţii de conştiinţă şi de exprimare, deoarece exercitarea acestor libertăţi nu trebuie să prejudicieze drepturile şi libertăţile altora, inclusiv demnitatea acestora. Dispoziţiile criticate nu contravin, în opinia Guvernului, nici prevederilor art. 150 din Constituţie, referitoare la conflictul temporal de legi. Se menţionează jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie.
Avocatul Poporului consideră excepţia neîntemeiată.
Referitor la dispoziţiile art. 205 alin. 1 şi 2 şi ale art. 206 alin. 1 din Codul penal, se arată că acestea nu sunt neconstituţionale în raport cu prevederile art. 150 din Constituţie. Cât priveşte raportarea de către autorul excepţiei a dispoziţiilor legale criticate la dispoziţiile Legii nr. 61/1991, se arată că examinarea constituţionalităţii unui text de lege are în vedere compatibilitatea acestui text cu prevederile constituţionale, iar nu compararea mai multor legi între ele, fapt ce exclude competenţa Curţii Constituţionale. Avocatul Poporului mai reţine că dispoziţiile legale criticate nu au legătură cu art. 29 alin. (1) şi (2), cu art. 30 alin. (1) şi cu art. 49 din Constituţie, întrucât se referă la alte aspecte decât conţinutul libertăţilor fundamentale invocate, iar în ceea ce priveşte criticile de neconstituţionalitate în raport cu prevederile art. 16 din Constituţie, arată că acestea nu au relevanţă în cauză.
Referitor la dispoziţiile art. 17 alin. 1 din Legea nr. 92/1992, republicată, se arată că acestea nu sunt contrare art. 16 şi 21 din Constituţie şi nici art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, iar în ceea ce priveşte criticile de neconstituţionalitate faţă de prevederile art. 23 alin. (8) din Constituţie şi ale art. 7, 9 şi 10 din Convenţie, se apreciază că nu au relevanţă în cauză.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate ridicată.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele: Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (1), art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.
Obiectul excepţiei îl constituie dispoziţiile art. 17 alin. 1 din Legea nr. 92/1992, republicată, care prevăd judecarea cauzelor în primă instanţă de către complete formate dintr-un singur judecător, precum şi dispoziţiile art. 205 alin. 1 şi 2 şi ale art. 206 alin. 1 din Codul penal, privitoare la infracţiunile de insultă şi calomnie. Textele legale criticate au următorul conţinut:
- Art. 17 alin. 1 din Legea nr. 92/1992, republicată: "Cauzele date, potrivit legii, în competenţa de primă instanţă a judecătoriilor, tribunalelor şi curţilor de apel se judecă de un singur judecător.";
- Art. 205 alin. 1 şi 2 din Codul penal: "Atingerea adusă onoarei ori reputaţiei unei persoane prin cuvinte, prin gesturi sau prin orice alte mijloace, ori prin expunerea la batjocură, se pedepseşte cu amendă.
Aceeaşi pedeapsă se aplică şi în cazul când se atribuie unei persoane un defect, boală sau infirmitate care, chiar reale de ar fi, nu ar trebui relevate.";
- Art. 206 alin. 1 din Codul penal: "Afirmarea sau imputarea în public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană la o sancţiune penală, administrativă sau disciplinară ori dispreţului public, se pedepseşte cu închisoare de la 2 luni la 2 ani sau cu amendă." Autorul excepţiei susţine că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 alin. (1), art. 21, art. 23 alin. (8), art. 29 alin. (1) şi (2), art. 30 alin. (1) şi alin. (8) teza finală, ale art. 49 şi 150, care au următorul conţinut:
- Art. 16 alin. (1): "Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.";
- Art. 21: "(1) Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime.
(2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.";
- Art. 23 alin. (8): "Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată.";
- Art. 29 alin. (1) şi (2): "(1) Libertatea gândirii şi a opiniilor, precum şi libertatea credinţelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă, contrare convingerilor sale.
(2) Libertatea conştiinţei este garantată; ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranţă şi de respect reciproc."
- Art. 30: "(1) Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public sunt inviolabile. [...] (8) (É) Delictele de presă se stabilesc prin lege."
- Art. 49: "(1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea siguranţei naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav.
(2) Restrângerea trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o şi nu poate atinge existenţa dreptului sau a libertăţii."
- Art. 150: "(1) Legile şi toate celelalte acte normative rămân în vigoare, în măsura în care ele nu contravin prezentei Constituţii.
(2) Consiliul Legislativ, în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a legii sale de organizare, va examina conformitatea legislaţiei cu prezenta Constituţie şi va face Parlamentului sau, după caz, Guvernului, propuneri corespunzătoare." Autorul excepţiei a mai invocat şi încălcarea art. 6 paragraful 1 şi 2, precum şi a art. 7, 9 şi 10 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, prevederi care au următorul conţinut:
- Art. 6 paragraful 1 şi 2: "1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei.

2. Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită."

- Art. 7: "1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost săvârşită, nu constituia infracţiune, potrivit dreptului naţional sau internaţional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea care era aplicabilă în momentul săvârşirii infracţiunii.

2. Prezentul articol nu va aduce atingere judecării şi pedepsirii unei persoane vinovate de o acţiune sau de o omisiune care, în momentul săvârşirii sale, era considerată infracţiune potrivit principiilor generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate."

- Art. 9: "1. Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie; acest drept include libertatea de a-şi schimba religia sau convingerea, precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea în mod individual sau în colectiv, în public sau în particular, prin cult, învăţământ, practici şi îndeplinirea ritualurilor.

2. Libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru siguranţa publică, protecţia ordinii, a sănătăţii sau a moralei publice ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora."

- Art. 10: "1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere.
Prezentul articol nu împiedică statele să supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.

2. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti." Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată, deoarece nici una dintre dispoziţiile legale criticate nu aduce atingere prevederilor constituţionale sau actelor internaţionale invocate de autorul excepţiei.

I. O primă critică de neconstituţionalitate vizează dispoziţiile art. 17 alin. 1 din Legea nr. 92/1992, republicată, privitoare la judecarea cauzelor în primă instanţă în complet format dintr-un singur judecător. Sub acest aspect, se consideră că textul legal criticat este contrar prevederilor art. 6 alin. (1), art. 21 şi art. 23 alin. (8) din Constituţie, respectiv ale art. 6 paragraful 1 şi 2 şi ale art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, privitoare la dreptul la un proces echitabil, prezumţia de nevinovăţie, legalitatea infracţiunii şi a pedepsei, cu motivarea că dispoziţia criticată aduce atingere dreptului la o judecată echitabilă, întrucât judecarea cauzelor în complet de un singur judecător nu asigură garanţii procesuale suficiente pentru o judecată echitabilă şi imparţială.
Examinând excepţia, Curtea constată că s-a mai pronunţat cu privire la aceste critici, având ca obiect dispoziţiile art. 17 alin. 1 din Legea nr. 92/1992, republicată, prin Decizia nr.58 din 6 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.194 din 26 martie 2003. Cu acest prilej instanţa de contencios constituţional a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 125 alin. (3) din Constituţie, stabilirea competenţei şi procedura de judecată sunt atributul exclusiv al legiuitorului şi că, în conformitate cu prevederile constituţionale ale art. 123 alin. (2), judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii. În aplicarea dispoziţiilor constituţionale, Legea nr. 92/1992 stabileşte componenţa completului de judecată şi conduita pe care trebuie să o aibă acesta la soluţionarea cauzelor ce îi sunt repartizate. Atât Legea fundamentală, cât şi Legea nr. 92/1992 stabilesc, sub aspectul imparţialităţii, dreptul şi obligaţia judecătorilor de a se supune numai legii, activitatea de judecată desfăşurându-se, potrivit legii, strict în limitele cadrului legal. În ipoteza în care există dubii cu privire la imparţialitatea judecătorului în primă instanţă, există mijloace de apărare prevăzute de lege care asigură suficiente garanţii pentru o judecată echitabilă şi imparţială.
Cât priveşte dispoziţiile art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care reglementează dreptul la un proces echitabil, acestea nu cuprind cerinţa ca instanţa ce judecă litigiile în primă instanţă să aibă în compunere un anumit număr de judecători, fiind lăsată autorităţii legiuitoare naţionale libertatea de a institui acea instanţă independentă şi imparţială care să asigure judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzelor.
Soluţia adoptată în decizia sus-menţionată, precum şi considerentele pe care aceasta se întemeiază îşi menţin valabilitatea şi în cauza de faţă, întrucât nu au apărut elemente noi, care să determine schimbarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale în această materie.
II. Cea de-a doua critică de neconstituţionalitate priveşte dispoziţiile art. 205 alin. 1 şi 2 şi ale art. 206 alin. 1 din Codul penal, în legătură cu care autorul excepţiei susţine că sunt în contradicţie cu prevederile art. 16 alin. (1), art. 29 alin. (1) şi (2), art. 30 alin. (1) şi alin. (8) teza finală, ale art. 49 şi 150 din Constituţie, respectiv ale art. 9 şi 10 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare la libertatea de gândire, de conştiinţă şi religie, respectiv libertatea de exprimare, cu motivarea că dezincriminarea faptelor de insultă şi calomnie este de esenţa unei societăţi democratice, respectiv că reglementarea din Codul penal a insultei şi calomniei ar trebui considerate abrogate în temeiul art. 150 din Constituţie, întrucât acestea sunt prevăzute de Legea nr. 61/1991 printre contravenţii.
Curtea constată că motivele invocate sunt neîntemeiate, textele criticate fiind în deplină concordanţă cu principiile constituţionale.
Astfel art. 1 alin. (3) din Constituţie consacră demnitatea omului ca valoare supremă, garantată în statul de drept.
Reglementarea în Codul penal a infracţiunilor de insultă şi calomnie constituie una dintre aceste garanţii, libertatea de exprimare, astfel cum este consfinţită de dispoziţiile art. 30 din Constituţie, impunând respectarea cerinţei înscrise în alin. (6) al aceluiaşi articol, şi anume aceea de a nu prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi dreptul la propria imagine. Incriminarea infracţiunilor de insultă şi calomnie dă expresie, aşadar, restrângerii dreptului la exprimare, prevăzut de art. 30 alin. (6) din Constituţie tocmai pentru apărarea unor valori care sunt de esenţa unei societăţi democratice, contrar celor susţinute de autorul excepţiei.
Cât priveşte susţinerile referitoare la neconstituţionalitatea textelor criticate faţă de dispoziţiile art. 150 din Constituţie, determinată în opinia autorului excepţiei de "conflictul temporal de legi" între dispoziţiile art. 205 alin. 1 şi 2 şi ale art. 206 alin. 1 din Codul penal, pe de o parte, şi cele cuprinse în Legea nr. 61/1991, pe de altă parte, Curtea constată că nici acestea nu pot fi reţinute. Art. 150 din Constituţie reglementează conflictul temporal între Legea fundamentală şi celelalte acte normative în vigoare la data adoptării sale, iar nu conflictele temporale existente între diverse acte normative, astfel încât invocarea acestui text constituţional nu are relevanţă în cauză. În ceea ce priveşte problema aplicării în timp a actelor normative, aceasta excedează competenţei Curţii Constituţionale, întrucât, în conformitate cu dispoziţiile art. 2 alin. (3) teza a doua din Legea nr. 47/1992, republicată, "Curtea Constituţională nu se poate pronunţa asupra modului de interpretare şi aplicare a legii, ci numai asupra înţelesului său contrar Constituţiei".
De altfel, cu privire la dispoziţiile art. 205 şi 206 din Codul penal, Curtea s-a pronunţat prin mai multe decizii, dintre care menţionăm Decizia nr.298 din 7 noiembrie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.912 din 14 decembrie 2002, Decizia nr.95 din 21 martie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.301 din 8 mai 2002, Decizia nr.308 din 15 noiembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.21 din 16 ianuarie 2002, Decizia nr.337 din 29 noiembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.75 din 31 ianuarie 2002, statuând în mod constant că acestea sunt constituţionale.
Considerentele şi soluţia adoptate prin deciziile menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză, neexistând elemente noi care să determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al art. 25 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 47/1992, republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 17 alin. 1 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată, şi ale art. 205 alin. 1 şi 2 şi ale art. 206 alin. 1 din Codul penal, excepţie ridicată de Dorin Andronic în Dosarul nr. 2.308/2002 al Tribunalului Suceava - Secţia penală.
Definitivă şi obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 8 iulie 2003.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Magistrat-asistent,
Florentina Geangu

Miercuri, 23 septembrie 2026, 07:42

Declinare de raspundere: Informaţiile publicate în aceasta rubrică, precum şi textele actelor normative nu au caracter oficial.