DECIZIE nr.389 din 16 octombrie 2003
referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 17, 18 şi 20 din Ordonanţa Guvernului nr. 102/2000 privind statutul şi regimul refugiaţilor în România, aprobată şi modificată prin Legea nr. 323/2001, cu modificările şi completările ulterioare
Textul actului publicat în M.Of. nr. 745/24 oct. 2003

Nicolae Popa - preşedinte
Nicolae Cochinescu - judecător
Constantin Doldur - judecător
Kozsokár Gábor - judecător
Petre Ninosu - judecător
Şerban Viorel Stănoiu - judecător
Lucian Stângu - judecător
Ioan Vida - judecător
Paula C. Pantea - procuror
Doina Suliman - magistrat-asistent şef

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 17, 18 şi 20 din Ordonanţa Guvernului nr.102/2000 privind statutul şi regimul refugiaţilor în România, aprobată şi modificată prin Legea nr. 323/2001, cu modificările şi completările ulterioare, excepţie ridicată de Mahmoud Ghassan în Dosarul nr. 15.683/2002 al Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti.
La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.
Reprezentantul Ministerului Public, ţinând seama de jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale, pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată.

CURTEA,

Prin Încheierea din 18 noiembrie 2002, pronunţată în Dosarul nr. 15.683/2002, Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 17, 18 şi 20 din Ordonanţa Guvernului nr.102/2000 privind statutul şi regimul refugiaţilor în România, aprobată şi modificată prin Legea nr. 323/2001, cu modificările şi completările ulterioare. Excepţia a fost ridicată de Mahmoud Ghassan într-o cauză civilă al cărei obiect este plângerea formulată împotriva Hotărârii nr. 83.844/h/ST a Oficiului Naţional pentru Refugiaţi prin care s-a respins cererea de acordare a statutului de refugiat.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile legale criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 11 şi 20 care se referă la raporturile dintre dreptul intern şi tratatele şi convenţiile internaţionale la care România este parte, precum şi celor ale art. 51 care consacră principiului respectării Constituţiei şi a legilor. De asemenea, apreciază că sunt încălcate dispoziţiile art. 2, 3, ale art. 6 pct. 1 şi ale art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi prevederile Convenţiei de la Geneva din 1951 privind Statutul refugiaţilor. Astfel, autorul excepţiei consideră că procedura accelerată reglementată de Ordonanţa Guvernului nr.102/2000, aprobată cu modificări prin Legea nr. 323/2001, cu modificările ulterioare, trebuie aplicată doar cererilor privind acordarea statutului de refugiat, nu şi celor prin care se solicită protecţia umanitară condiţionată. În acest sens invocă modul în care este reglementată această procedură prin Rezoluţia de la Londra din 1992. Autorul excepţiei arată că, potrivit art. 14 alin. (5) teza întâi din ordonanţă, funcţionarul Oficiului Naţional pentru Refugiaţi este ţinut să se pronunţe printr-o hotărâre motivată atât asupra posibilităţii acordării statutului de refugiat, cât şi asupra motivelor de acordare a protecţiei umanitare condiţionate. Aşa fiind, consideră că, în cazul în care cererea soluţionată pe calea procedurii accelerate a vizat numai acordarea statutului de refugiat, solicitantul nu mai are posibilitatea de a formula un recurs separat cu privire la motivele de acordare a protecţiei umanitare condiţionate, deoarece art. 20 alin. (5) din Ordonanţa Guvernului nr.102/2000, aprobată cu modificări prin Legea nr. 323/2001, prevede că hotărârea instanţei este definitivă şi irevocabilă. Autorul excepţiei se consideră astfel lipsit de dreptul la un recurs efectiv, drept garantat de art. 6 pct. 1 şi de art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. De asemenea, apreciază că sunt înfrânte şi dispoziţiile convenţiei care ocrotesc dreptul la viaţă şi interzic tortura.
Instanţa de judecată apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, textele de lege criticate fiind în deplină concordanţă atât cu prevederile constituţionale, cât şi cu reglementările internaţionale invocate.
Potrivit prevederilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate, iar în conformitate cu art. 181 din Legea nr. 35/1997, cu modificările ulterioare, a fost solicitat punctul de vedere al instituţiei Avocatul Poporului.
Guvernul apreciază că sunt neîntemeiate criticile de neconstituţionalitate aduse dispoziţiilor legale ce fac obiectul excepţiei. Astfel, consideră că nu pot fi reţinute susţinerile autorului excepţiei referitoare la încălcarea dreptului la apărare, atât timp cât art. 13 din Ordonanţa Guvernului nr.102/2000, aprobată cu modificări prin Legea nr. 323/2001, cu modificările ulterioare, reglementează posibilitatea petentului de a fi asistat sau reprezentat de un avocat, precum şi dreptul de a i se asigura în mod gratuit un interpret, de a fi consiliat şi asistat de un reprezentant al organizaţiilor neguvernamentale şi de a fi informat cu privire la drepturile şi obligaţiile pe care le are. În aceeaşi ordine de idei sunt invocate şi prevederile constituţionale ale art. 125 alin. (3), potrivit cărora competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite de lege, şi ale art. 128, care lasă libertate legiuitorului de a institui condiţiile de exercitare a căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti de către părţile interesate şi Ministerul Public.
Guvernul observă, de asemenea, că dispoziţiile legale criticate au mai fost supuse controlului de constituţionalitate de către Curtea Constituţională, fiind amintite, între altele, şi deciziile nr. 330/2002 şi nr. 293/2001, prin care s-a statuat că art. 6 pct. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu impune mai multe grade de jurisdicţie la soluţionarea cauzelor de natură civilă.
Avocatul Poporului consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Astfel, arată că, deoarece între prevederile legale criticate şi cele ale Convenţiei din anul 1951, completată cu Protocolul adiţional din 1967, acte adoptate sub egida O.N.U., nu există neconcordanţe, în cauză nu se justifică aplicarea cu prioritate a instrumentelor juridice internaţionale. Aşa fiind, consideră că nu poate fi reţinută critica de neconstituţionalitate a art. 17, 18 şi 20 din Ordonanţa Guvernului nr.102/2000, aprobată cu modificări prin Legea nr. 323/2001, în raport cu art. 11 alin. (2), respectiv art. 20 din Constituţie. În susţinerea acestui punct de vedere arată că referirea exclusivă a art. 20 din ordonanţa la procedura de soluţionare a cererilor de acordare a statutului de refugiat, respinse ca evident nefondate, fără trimitere la procedura specifică refuzului acordării protecţiei umanitare condiţionate, se justifică prin caracterul subsidiar al acestei ultime forme de protecţie.
Astfel, în timp ce acordarea statutului de refugiat se face la cererea străinului, cu condiţia îndeplinirii criteriilor prevăzute de lege, protecţia umanitară condiţionată se poate acorda străinului care nu îndeplineşte condiţiile pentru acordarea statutului de refugiat, dar care dovedeşte că se află în una dintre situaţiile expres prevăzute de lege. De altfel, în acest sens, consideră că sunt şi dispoziţiile legale care reglementează procedura accelerată şi care prevăd că hotărârea de acordare a protecţiei umanitare condiţionate cuprinde şi motivele neacordării statutului de refugiat. În ceea ce priveşte susţinerea autorului excepţiei referitoare la imposibilitatea exercitării recursului împotriva hotărârii de respingere a cererii de recunoaştere a unei forme de protecţie, apreciază că aceste critici trebuie raportate la prevederile constituţionale ale art. 128, din care reiese că legiuitorul, în considerarea unor situaţii speciale, aşa cum este situaţia refugiaţilor în afara ţării de origine, este liber să stabilească reguli speciale de procedură privind exercitarea căilor de atac, sens în care este amintită Decizia Curţii Constituţionale nr. 334/2001. De asemenea, consideră că, în condiţiile în care în Ordonanţa Guvernului nr.102/2002, aprobată cu modificări prin Legea nr. 323/2001, cu modificările ulterioare, este prevăzută expres posibilitatea solicitantului de a fi asistat de un avocat sau de un reprezentant al organizaţiilor neguvernamentale în domeniul drepturilor omului, de a beneficia de interpret, precum şi de a contesta hotărârea pronunţată în faza administrativă, în faţa unei instanţe judecătoreşti independente, textele legale criticate nu pot fi considerate ca aducând atingere principiului constituţional al liberului acces la justiţie ori garanţiilor procesuale care condiţionează, într-o societate democratică, procesul echitabil. În sfârşit, Avocatul Poporului menţionează că nu poate fi reţinută nici critica referitoare la încălcarea art. 51 din Constituţie, respectiv art. 2 şi 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale, acestea nefiind incidente în cauză.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului şi al Avocatului Poporului, raportul întocmit în cauză de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele: Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 144 lit. c) din Constituţie, ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 17, 18 şi 20 din Ordonanţa Guvernului nr.102/2000 privind statutul şi regimul refugiaţilor în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.436 din 3 septembrie 2000, aprobată şi modificată prin Legea nr. 323/2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.342 din 27 iunie 2001, cu modificările şi completările ulterioare.
Dispoziţiile legale criticate au următoarea redactare: Art. 17: "(1) Fac obiectul procedurii accelerate:
a) cererile evident nefondate;
b) cererile persoanelor care, prin activitatea ori prin apartenenţa lor la o anumită grupare, prezintă un pericol pentru siguranţa naţională ori pentru ordinea publică în România;
c) cererile persoanelor care provin dintr-o ţară unde, în general, nu există risc serios de persecuţie.
(2) De asemenea, pot face obiectul procedurii accelerate şi cererile persoanelor care se află în una dintre situaţiile prevăzute la art. 4.
(3) Cererile de acordare a statutului de refugiat minorilor neînsoţiţi nu pot fi soluţionate în procedura accelerată."; Art. 18: "(1) Cererea pentru acordarea statutului de refugiat este considerată evident nefondată dacă se constată:
a) lipsa de fundament a invocării unei temeri de persecuţie în ţara de origine, în condiţiile art. 2 alin. (1):
b) inducerea în eroare, în mod deliberat, a organelor cu competenţe în materie de refugiaţi ori recurgerea în mod abuziv, cu rea-credinţă, la procedura de acordare a statutului de refugiat.
(2) Lipsa de fundament a invocării unei temeri de persecuţie în ţara de origine există în următoarele cazuri:
a) solicitantul nu invocă nici o temere de persecuţie în sensul art. 2 alin. (1);
b) solicitantul nu oferă date sau informaţii în sensul că ar fi expus unei temeri de persecuţie ori relatările sale nu conţin detalii circumstanţiale sau personale;
c) cererea este evident lipsită de credibilitate, în sensul că relatarea solicitantului este incoerentă, contradictorie sau flagrant neadevărată faţă de situaţia din ţara sa de origine;
d) solicitantul avea posibilitatea refugiatului intern, recunoscută şi de Înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi.
(3) Inducerea în eroare, în mod deliberat, a organelor cu competenţe în materie de refugiaţi ori recurgerea abuzivă la procedura de acordare a statutului de refugiat există în toate cazurile în care solicitantul, fără a oferi o explicaţie plauzibilă, se află în una dintre următoarele situaţii:
a) a depus cererea sub o identitate falsă sau a prezentat documente false ori falsificate, susţinând că sunt autentice;
b) după depunerea cererii, în mod deliberat a prezentat elemente false în legătură cu aceasta;
c) cu rea-credinţă a distrus, a deteriorat, a aruncat sau a înstrăinat documentul pentru trecerea frontierei sau un document relevant pentru cererea sa, fie pentru a-şi stabili o identitate falsă în scopul solicitării şi acordării statutului de refugiat, fie pentru a îngreuna soluţionarea cererii sale;
d) în mod deliberat a ascuns faptul că a mai depus anterior o cerere pentru acordarea statutului de refugiat în una sau mai multe ţări, în special atunci când s-a folosit de o identitate falsă;
e) a depus o cerere pentru acordarea statutului de refugiat, cu scopul evident de a împiedica punerea iminentă în executare a unei măsuri dispuse de autorităţile competente, de scoatere din ţară sau de expulzare, deşi anterior dispunerii unei astfel de măsuri a avut posibilitatea să depună o asemenea cerere;
f) a încălcat în mod flagrant obligaţiile prevăzute la art. 13;
g) a depus cererea pentru acordarea statutului de refugiat după ce anterior unei examinări, care conţine garanţiile procedurale adecvate şi în conformitate cu prevederile Convenţiei privind statutul refugiaţilor, încheiată la Geneva la 28 iulie 1951, i s-a respins o astfel de cerere într-o ţară terţă sigură.
(4) Motivele enumerate la alin. (1) nu pot să prevaleze temerii bine întemeiate de persecuţie conform art. 2 alin. (1)."; Art. 20: "(1) Funcţionarul prevăzut la art. 12 alin. (2), după efectuarea interviului şi analizarea motivelor invocate pentru acordarea statutului de refugiat, se pronunţă în termen de 3 zile de la primirea cererii.
(2) În cazul în care a fost pronunţată o hotărâre de respingere a cererii ca evident nefondată sau în temeiul art. 4, termenul de depunere a plângerii este de 2 zile de la comunicare.
(3) Plângerea este de competenţa judecătoriei în a cărei rază teritorială îşi are sediul Oficiul naţional pentru Refugiaţi sau în raza căreia îşi are reşedinţa contestatarul.
(4) Instanţa soluţionează plângerea, cu prezenţa obligatorie a procurorului, în termen de 10 zile şi pronunţă o hotărâre motivată.
(5) Hotărârea instanţei este definitivă şi irevocabilă." În susţinerea neconstituţionalităţii acestui text de lege, autorul invocă încălcarea următoarelor prevederi constituţionale: Art. 11: "(1) Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte.
(2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern."; Art. 20: "(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.
(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale."; Art. 51: "Respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie." De asemenea, mai sunt invocate următoarele prevederi din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale: Art. 2: "1. Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenţionat, decât în executarea unei sentinţe capitale pronunţate de un tribunal în cazul în care infracţiunea este sancţionată cu această pedeapsă prin lege.

2. Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forţă:

a) pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale;
b) pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal deţinute;
c) pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecţie."; Art. 3: "Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante."; Art. 6. pct. 1: "Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei."; Art. 13: "Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale." Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că principala critică formulată de autorul acesteia priveşte încălcarea dreptului petenţilor la un recurs efectiv.
Curtea consideră însă că această critică nu poate fi reţinută. Astfel, textele legale dau petentului posibilitatea de a formula plângere în faţa instanţelor judecătoreşti cu privire la hotărârea pronunţată de Oficiul Naţional pentru Refugiaţi şi de a beneficia pe tot parcursul acestei proceduri de toate garanţiile necesare asigurării unui proces echitabil.
Mai mult, Curtea apreciază că nu poate fi reţinută nici susţinerea potrivit căreia caracterul definitiv şi irevocabil al hotărârii instanţei de judecată ar încălca reglementările internaţionale mai sus amintite. Într-adevăr, interpretarea art. 6 pct. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale duce la concluzia că acesta nu consacră nici expres, dar nici implicit dreptul la dublul grad de jurisdicţie, drept ce este recunoscut doar în materie penală. De asemenea, nici art. 13 din convenţie, care se referă la dreptul la un "recurs efectiv" nu are semnificaţia asigurării dreptului la un dublu grad de jurisdicţie, ci doar a posibilităţii de a supune judecăţii unei instanţe naţionale cazul violării unui drept consacrat de convenţie.
De altfel, acest aspect a fost consacrat în jurisprudenţa sa şi de Curtea Constituţională, prin Decizia nr.73 din 4 iunie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.255 din 22 octombrie 1996. Cu acel prilej Curtea a reţinut că, potrivit prevederilor constituţionale ale art. 125 alin. (3) şi ale art. 128, competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt stabilite prin lege, iar părţile interesate şi Ministerul Public trebuie să se supună acesteia în exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti.
Cu referire la celelalte dispoziţii din convenţie pe care autorul excepţiei le invocă, respectiv prevederile art. 2 şi 3, Curtea apreciază că acestea nu sunt incidente în cauză.
În ceea ce priveşte susţinerile autorului excepţiei referitoare la încălcarea art. 11 şi 20 din Constituţie, Curtea observă că acestea sunt fundamentate pe existenţa unor neconcordanţe între concepţia legislativă română asupra procedurii accelerate de soluţionare a cererilor de acordare a protecţiei pentru străini şi reglementările internaţionale privind aceeaşi materie. Aceste chestiuni nu reprezintă însă aspecte ce pot fi supuse controlului de constituţionalitate, ci ţin de interpretarea legii, atribuţie ce revine instanţei judecătoreşti care este chemată să dea aplicare dispoziţiilor constituţionale ale art. 20 alin. (2).
De asemenea, Curtea apreciază că textele legale criticate nu conţin nici o dispoziţie care să contravină prevederilor constituţionale ale art. 51 referitoare la principiul respectării Constituţiei şi a legilor.
De altfel, Curtea Constituţională s-a mai pronunţat asupra conformităţii dispoziţiilor legale criticate în raport cu prevederile constituţionale şi reglementările internaţionale invocate, reţinând argumente asemănătoare. În acest sens este Decizia nr.288 din 3 iulie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.560 din 5 august 2003.
Curtea apreciază că, în speţă, nu au intervenit elemente noi care să justifice schimbarea jurisprudenţei sale, astfel încât cele statuate prin decizia menţionată îşi menţin valabilitatea şi în prezenta cauză.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 alin. (1) şi (6), precum şi al art. 25 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992, republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 17, 18 şi 20 din Ordonanţa Guvernului nr.102/2000 privind statutul şi regimul refugiaţilor în România, aprobată şi modificată prin Legea nr. 323/2001, cu modificările şi completările ulterioare, excepţie ridicată de Mahmoud Ghassan în Dosarul nr. 15.683/2002 al Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti.
Definitivă şi obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din 16 octombrie 2003.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Magistrat-asistent şef,
Doina Suliman

Joi, 24 septembrie 2026, 09:26

Declinare de raspundere: Informaţiile publicate în aceasta rubrică, precum şi textele actelor normative nu au caracter oficial.