DECIZIE nr.342 din 16 septembrie 2003
referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 84 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România
Textul actului publicat în M.Of. nr. 755/28 oct. 2003

Nicolae Popa - preşedinte
Costică Bulai - judecător
Nicolae Cochinescu - judecător
Constantin Doldur - judecător
Kozsokár Gábor - judecător
Petre Ninosu - judecător
Şerban Viorel Stănoiu - judecător
Lucian Stângu - judecător
Ioan Vida - judecător
Iuliana Nedelcu - procuror
Florentina Geangu - magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 84 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.194/2002 privind regimul străinilor în România, excepţie ridicată de Al Sharba Reyalh Abdul Amer în Dosarul nr. 677/2003 al Curţii de Apel Bucureşti Secţia contencios administrativ.
Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 9 septembrie 2003 şi au fost consemnate în încheierea de la acea dată, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea la 16 septembrie 2003.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: Prin Încheierea din 26 martie 2003, pronunţată în Dosarul nr. 677/2003, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia contencios administrativ a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 84 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.194/2002 privind regimul străinilor în România. Excepţia a fost ridicată de Al Sharba Reyalh Abdul Amer într-o acţiune în contencios administrativ în contradictoriu cu pârâţii Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, Direcţia Generală de Evidenţă Informatizată a Persoanei şi Serviciul Român de Informaţii.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate invocate se arată că dispoziţiile art. 84 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.194/2002, referitoare la comunicarea datelor şi informaţiilor care constituie motivele ce au stat la baza deciziei de declarare ca indezirabil pentru raţiuni de siguranţă naţională, contravin prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitoare la egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor publice, ale art. 21 referitoare la accesul liber la justiţie, ale art. 123 alin. (2) privind independenţa judecătorilor şi supunerea lor numai legii, ale art. 20 cu referire la art. 6 pct. 1 teza întâi din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, privind dreptul la un proces echitabil, precum şi ale art. 9 şi 10 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, care prevăd că nimeni nu trebuie să fie arestat, deţinut sau exilat în mod arbitrar şi că orice persoană are dreptul în deplină egalitate de a fi audiată în mod echitabil şi public de către un tribunal independent şi imparţial.
În opinia Curţii de Apel Bucureşti dispoziţiile legale criticate nu sunt contrare art. 16 alin. (1) din Constituţie, deoarece art. 31 alin. (3) teza a doua din Legea fundamentală limitează dreptul la informaţie atunci când în cauză este vorba de siguranţa naţională. În schimb, instanţa de judecată consideră că dispoziţiile criticate sunt contrare prevederilor art. 123 alin. (2) din Constituţie, conform cărora judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii, prin faptul că instanţei de judecată nu i se pot comunica datele şi informaţiile care constituie motivele ce au stat la baza deciziei de declarare ca indezirabil pentru raţiuni de siguranţă naţională, ca neavând calitatea de "destinatar" al acestor informaţii şi date. Instanţa de judecată este obligată să primească măsura de declarare ca indezirabil fără a administra probe în cauză, fără a putea aprecia asupra probelor şi fără să aibă posibilitatea să îşi motiveze hotărârea. O astfel de prevedere este contrară dispoziţiilor constituţionale care asigură independenţa judecătorului care nu îşi poate îndeplini atribuţiile de judecată, fiindu-i imposibil să administreze probe în cauză, să arate motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei.
Potrivit dispoziţiilor art. 24 alin. (1) din Legea 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi formula punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 181 din Legea nr. 35/1997, cu modificările ulterioare, s-a solicitat punctul de vedere al instituţiei Avocatul Poporului.
Preşedintele Camerei Deputaţilor apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, deoarece, potrivit art. 12 alin. (1) din Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională, nici o persoană nu are dreptul să facă cunoscute activităţi secrete privind siguranţa naţională, prevalându-se de accesul neîngrădit la informaţii, de dreptul la difuzarea acestora şi la libertatea de exprimare a opiniilor. De asemenea, potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, divulgarea de date şi informaţii secrete, care pot aduce prejudicii siguranţei naţionale, indiferent de modul în care au fost obţinute, este interzisă şi atrage răspunderea celor vinovaţi, potrivit legii. Se arată că dispoziţiile legale criticate nu aduc atingere art. 123 alin. (2) din Constituţie, referitoare la independenţa judecătorilor, deoarece aceştia sunt obligaţi să respecte nu numai legile, dar şi garanţiile că dreptul la informaţie nu trebuie să prejudicieze măsurile de siguranţă, aşa cum precizează şi art. 31 alin. (3) din Constituţie. Textul de lege criticat statuează o situaţie generată de o stare de conflict sau de potenţial pericol legată de interesele naţionale şi de siguranţa pe teritoriul României. Actul de justiţie izvorăşte din normele legale, iar forţa lui de executare derivă din legi generale sau derogatorii, speciale. Faptul că, pentru raţiuni de siguranţă naţională, comunicarea datelor şi informaţiilor ce stau la baza deciziei de declarare ca indezirabilă a unei persoane se poate face doar în condiţiile stabilite de lege şi doar unor anumiţi destinatari, restrictiv indicaţi de lege, nu impietează asupra procedurii de judecată şi a capacităţii de a decide a judecătorilor. Şedinţele de judecată fiind publice, dacă s-ar prezenta în public informaţii de interes naţional, cu implicaţii privind siguranţa naţională, s-ar anula sensul normelor de lege ce reglementează activitatea Serviciului Român de Informaţii, autoritatea învestită de lege cu protejarea intereselor naţionale. De asemenea, s-ar înfrânge normele ce reglementează obiectivele protecţiei informaţiilor clasificate, potrivit Legii nr. 182/2002.
Guvernul consideră, la rândul său, că excepţia este neîntemeiată. În acest sens, arată că nu se poate reţine încălcarea art. 16 alin. (1) din Constituţie, deoarece apărarea valorilor prevăzute la art. 1 presupune, în unele cazuri şi în condiţii riguros reglementate, restrângerea exerciţiului chiar şi al unor drepturi şi libertăţi fundamentale.
Nu se poate susţine că dispoziţiile art. 84 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.194/2002, potrivit cărora comunicarea datelor şi informaţiilor care constituie motivele ce au stat la baza deciziei de declarare ca indezirabil pentru raţiuni de siguranţă naţională se poate face numai cu respectarea limitărilor impuse la normele în domeniul siguranţei naţionale, fără a fi aduse sub nici o formă la cunoştinţă străinului, aduce atingere egalităţii în drepturi. În ceea ce priveşte încălcarea prevederilor art. 123 alin. (2) din Constituţie, se arată că dispoziţiile legale criticate nu încalcă independenţa şi imparţialitatea judecătorilor în săvârşirea actului justiţiei. Faptul că instanţa nu are calitatea de destinatar expres prevăzut de actele normative ce reglementează regimul activităţilor referitoare la siguranţa naţională şi protejarea informaţiilor clasificate nu duce la concluzia că aceasta nu are acces la actele dosarului şi nu poate administra probe în cauză. Potrivit normelor de procedură, instanţa judecătorească sesizată ia cunoştinţă de toate datele, informaţiile şi documentele din domeniul siguranţei naţionale, aflate la dosar, şi, de asemenea, ea are dreptul şi îndatorirea de a administra probe în proces, respectând însă dispoziţiile legale privind clasificarea unor informaţii ca secrete de stat sau, după caz, de serviciu. Împrejurarea că străinului îi este interzisă comunicarea informaţiilor şi documentelor pe care s-a întemeiat decizia de declarare ca indezirabil pentru raţiuni de siguranţă naţională nu constituie o încălcare a independenţei judecătorilor şi supunerii lor numai legii.
Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile art. 84 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.194/2002 sunt constituţionale. Se arată că acestea nu aduc atingere art. 16 alin. (1) din Legea fundamentală, deoarece principiul egalităţii nu interzice reguli specifice în cazul unor diferenţe de situaţii. În ceea ce priveşte contrarietatea faţă de prevederile art. 123 alin. (2) din Constituţie, judecătorii trebuie să aplice, în cazul străinilor declaraţi indezirabili, prevederile art. 173 alin. 2 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora instanţa va respinge cererea de înfăţişare a înscrisului, în întregime sau în parte, în cazurile în care înfăţişarea acestuia ar încălca îndatorirea de a păstra secretul. Prin urmare, judecătorul este independent prin faptul că se supune numai legii.
Preşedintele Senatului nu a transmis punctul său de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Preşedintelui Camerei Deputaţilor, Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţilor prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992 reţine următoarele: Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (1), art. 2, art. 3, art. 12 şi ale art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 84 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.194/2002 privind regimul străinilor în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.955 din 27 decembrie 2002, dispoziţii care au următorul conţinut: "Comunicarea datelor şi informaţiilor care constituie motivele ce au stat la baza deciziei de declarare ca indezirabil pentru raţiuni de siguranţă naţională se poate face numai în condiţiile stabilite şi către destinatarii în mod expres prevăzuţi de actele normative care reglementează regimul activităţilor referitoare la siguranţa naţională şi protejarea informaţiilor clasificate. Asemenea date şi informaţii nu pot fi, sub nici o formă, direct sau indirect, aduse la cunoştinţa străinului declarat indezirabil." Autorul excepţiei susţine că dispoziţiile menţionate sunt contrare prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (1), art. 20, 21 şi art. 123 alin. (2). De asemenea, consideră că aceleaşi dispoziţii sunt în contradicţie şi cu prevederile art. 6 pct. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, privind dreptul la un proces echitabil, precum şi cu prevederile art. 9 şi 10 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, care stabilesc că nimeni nu poate fi arestat sau exilat în mod arbitrar.
Autorul excepţiei îşi motivează susţinerea cu afirmaţia că în soluţionarea contestaţiei sale împotriva ordonanţei procurorului prin care a fost declarat indezirabil instanţa nu poate aprecia cu privire la motivele care au stat la baza emiterii ordonanţei respective, aceste informaţii fiind secrete, iar potrivit legii aceste motive nu pot fi arătate nici în conţinutul ordonanţei prin care procurorul competent a dispus măsura administrativă a declarării ca indezirabil.
În fapt, prin Ordonanţa din 7 martie 2003 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, autorul excepţiei a fost declarat indezirabil pe o perioadă de 10 ani, urmând să fie expulzat din România, întrucât, în raport cu dispoziţiile art. 83 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.194/2002, "există suficiente indicii temeinice că acesta desfăşoară activităţi de natură să pună în pericol siguranţa naţională". Împotriva acestei ordonanţe Al Sharba Reyalh Abdul Amer a formulat contestaţie la Curtea de Apel Bucureşti, iar la termenul de judecată din 19 martie 2003 a invocat excepţia de neconstituţionalitate, susţinând că dispoziţiile criticate sunt contrare prevederilor constituţionale şi celor din actele internaţionale mai sus arătate.
Examinând dispoziţiile legale criticate, prin raportare la prevederile constituţionale invocate în motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea reţine că nici una dintre criticile formulate nu este întemeiată.
I. În ceea ce priveşte neconstituţionalitatea prevederilor art. 84 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.194/2002 faţă de dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Constituţie, este de reţinut că în jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a decis în mod constant că "principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. În general, se apreciază că violarea principiului egalităţii şi nediscriminării există atunci când se aplică tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă, sau dacă există o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite. În alţi termeni, principiul egalităţii nu interzice reguli specifice în cazul unei diferenţe de situaţii.
Egalitatea formală ar conduce la aceeaşi regulă, în ciuda diferenţei de situaţii" (Decizia Curţii Constituţionale nr. 107 din 1 noiembrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.85 din 26 aprilie 1996).
În acelaşi sens s-a pronunţat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului care, în aplicarea principiului nediscriminării prevăzut la art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, a stabilit că orice diferenţă de tratament făcută de stat între persoane aflate în situaţii similare trebuie să îşi găsească o justificare obiectivă şi rezonabilă (de exemplu, în cazul "Markx împotriva Belgiei", 1979).
În cauza de faţă situaţia străinilor declaraţi indezirabili în scopul apărării siguranţei naţionale şi protejării informaţiilor clasificate este diferită de cea a celorlalţi cetăţeni străini, ceea ce poate determina legiuitorul să stabilească drepturi diferite pentru aceste două categorii de cetăţeni străini, fără ca prin aceasta să se încalce principiul egalităţii. Diferenţa reală, care rezultă din cele două situaţii, justifică existenţa unor reguli distincte.
Totodată Curtea constată că interdicţia stabilită de legiuitor pentru cetăţenii străini declaraţi indezirabili, de a nu li se aduce la cunoştinţă datele şi informaţiile pe baza cărora s-a luat o astfel de decizie, este în concordanţă cu dispoziţiile constituţionale ale art. 31 alin. (3), potrivit cărora "Dreptul la informaţie nu trebuie să prejudicieze [...] siguranţa naţională".
Astfel fiind, nu se poate vorbi despre încălcarea principiului constituţional al egalităţii în drepturi, de vreme ce dispoziţiile criticate se referă la situaţii diferite care reclamă un regim juridic diferit.
II. Dispoziţiile art. 84 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.194/2002 nu încalcă principiul accesului liber la justiţie, consacrat de art. 21 din Constituţie, deoarece, conform art. 85 alin. (1), împotriva măsurii dispuse de procuror de declarare ca indezirabil este deschisă calea acţiunii în justiţie.
III. Curtea nu poate reţine nici încălcarea prevederilor art. 123 alin. (2) din Constituţie referitor la independenţa judecătorilor, deoarece aceştia trebuie să respecte legea care dă prioritate intereselor privind siguranţa naţională a României. Instanţa urmează să soluţioneze contestaţia în conformitate cu prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.194/2002 cu privire la regimul străinilor în România, verificând legalitatea şi temeinicia ordonanţei în condiţiile şi în limitele acesteia.
IV. Referitor la prevederile cuprinse în Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (art. 6 pct. 1), precum şi cele ale Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului (art. 9 şi 10), invocate în motivarea excepţiei, Curtea reţine că textul legal criticat nu opreşte părţile interesate de a apela la instanţele judecătoreşti, de a fi apărate şi de a se prevala de toate garanţiile procesuale care condiţionează într-o societate democratică procesul echitabil. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat (prin Hotărârea din 5 octombrie 2000, pronunţată în cauza "Maaouia contra Franţei") că "deciziile privind intrarea, şederea şi expulzarea străinilor nu privesc drepturile şi obligaţiile civile ale reclamantului şi nici acuzaţii de natură penală, în sensul art. 6 pct. 1 din Convenţie. În consecinţă, art. 6 pct. 1 nu este aplicabil cauzei".
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 alin. (3) şi (6) şi al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, cu majoritate de voturi,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 84 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.194/2002 privind regimul străinilor în România, excepţie ridicată de Al Sharba Reyalh Abdul Amer în Dosarul nr. 677/2003 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia contencios administrativ.
Definitivă şi obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 16 septembrie 2003.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Magistrat-asistent,
Florentina Geangu

Miercuri, 23 septembrie 2026, 18:22

Declinare de raspundere: Informaţiile publicate în aceasta rubrică, precum şi textele actelor normative nu au caracter oficial.