DECIZIE nr.20 din 15 februarie 1995
privind soluţionarea recursurile declarate împotriva Deciziei Curţii Constituţionale nr. 60 din 25 mai 1994.
Textul actului publicat în M.Of. nr. 57/28 mar. 1995

Vasile Gionea - preşedinte
Mihai Constantinescu - judecător
Ion Filipescu - judecător
Antonie Iorgovan - judecător
Victor Dan Zlătescu - judecător
Ioan Griga - procuror
Florentina Geangu - magistrat-asistent

Pe rol pronunţarea asupra recursurilor declarate de Ministerul Public şi inculpatul Dobre Ilie împotriva Deciziei Curţii Constituţionale nr. 60 din 25 mai 1994.
Dezbaterile au avut loc în şedinţa din 8 februarie 1995, în prezenţa reprezentantului Ministerului Public, a apărătorului inculpatului Dobre Ilie şi a părţii civile, fiind lipsă inculpatul Rupiţă Nicolae, legal citat, şi au fost consemnate în încheierea de la acea dată, când Curtea Constituţională, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea pentru data de 15 februarie 1995.

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: Inculpaţii Rupiţă Nicolae şi Dobre Ilie au invocat în faţa Curţii de Apel Bucureşti, Dosarul nr. 57/1993, şi, respectiv, a Curţii de Apel Piteşti, Dosarul nr. 587/A/1993, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 149 ultimul alineat din Codul de procedură penală, susţinând că acestea vin în contradicţie cu prevederile art. 23 din Constituţie.
Prin Decizia nr.60 din 25 mai 1994, Curtea Constituţională a admis în parte excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 149 alineatul final din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale în măsura în care se interpretează în sensul că durata arestării dispusă de instanţă în cursul judecăţii poate depăşi 30 de zile fără a fi necesară prelungirea, în condiţiile art. 23 din Constituţie.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea Constituţională a constatat, în esenţă, următoarele:
- libertatea individuală face parte din valorile supreme garantate prin art. 1 din Constituţie;
- prezumţia de nevinovăţie, ce subzistă până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, constituie un principiu fundamental prevăzut de art. 23 alin. (8) din Constituţie;
- art. 23 alin. (4) din Constituţie stabileşte condiţiile în care se poate dispune arestarea unei persoane, fără a distinge între faza de urmărire sau de judecată a procesului penal;
- art. 149 alineatul final din Codul de procedură penală este constituţional în ceea ce priveşte posibilitatea arestării, în sensul că aceasta se poate face şi în timpul judecării cauzei, dar el devine neconstituţional dacă este interpretat în sensul că durata arestării poate depăşi 30 de zile. Pe cale de consecinţă, în cursul judecării cauzei, la expirarea termenului de 30 de zile, instanţa are obligaţia constituţională să verifice, din oficiu, dacă se impune menţinerea arestării preventive şi, în caz afirmativ, poate dispune prelungirea acesteia cu încă cel mult 30 de zile. Dacă se menţin motivele arestării, după expirarea acestui termen, instanţa are posibilitatea, în aceleaşi condiţii prevăzute de art. 23 din Constituţie, să prelungească durata arestării, dar de fiecare dată până la cel mult 30 de zile.
Împotriva deciziei sus-menţionate Ministerul Public a declarat recurs, solicitând casarea deciziei şi respingerea excepţiei ca nefondată. Motivele de recurs invocate vizează, în esenţă, următoarele aspecte: condiţiile în care poate fi dispusă măsura arestării unei persoane, astfel cum sunt ele prevăzute în art. 23 alin. (4) din Constituţie, sunt aplicabile numai în faza nepublică a procesului penal şi au ca scop înlăturarea unor eventuale erori sau abuzuri, deoarece în faza judiciară măsura arestării este permanent controlată, putând fi oricând revocată din oficiu sau la cerere.
Împotriva Deciziei Curţii Constituţionale nr. 60/1994 a formulat recurs şi inculpatul Dobre Ilie, care arată că nu este vinovat de fapta săvârşită, că încadrarea juridică a faptei nu este legală şi că a fost arestat fără să existe motive care să justifice luarea acestei măsuri.

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ,

examinând încheierea de sesizare, decizia atacată, cererile de recurs, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile orale ale recurenţilor prezentate în şedinţa publică din 8 februarie 1995 şi văzând dispoziţiile legale ce fac obiectul excepţiei, precum şi cele ale art. 23 din Constituţie şi ale art. 25 din Legea nr. 47/1992, reţine, cu privire la recursurile declarate, următoarele:
Motivul de recurs, potrivit căruia dispoziţiile art. 23 alin. (4) din Constituţie, care reglementează condiţiile în care poate fi dispusă arestarea unei persoane, sunt aplicabile numai în faza nepublică a procesului penal, este nefondat. În alin. (4) al art. 23 din legea fundamentală se prevede că: „Arestarea se face în temeiul unui mandat emis de magistrat, pentru o durată de cel mult 30 de zile. Asupra legalităţii mandatului, arestatul se poate plânge judecătorului, care este obligat să se pronunţe prin hotărâre motivată. Prelungirea arestării se aprobă numai de instanţa de judecată”. Din aceste dispoziţii rezultă că, întrucât arestarea este o excepţie de la principiul libertăţii individuale, legiuitorul constituant, în scop de protecţie a acestui principiu, a reglementat restrictiv condiţiile în care o persoană poate fi privată de libertate. De aceea textul constituţional nu distinge între fazele procesului penal. A interpreta altfel, în sensul că art. 23 alin. (4) s-ar aplica numai în faza prealabilă judecăţii, ar însemna să se limiteze câmpul său de aplicabilitate şi, pe cale de consecinţă, să se lase lipsit de protecţie un drept fundamental în faza judiciară a procesului penal, susţinere ce nu poate fi primită, fiind contrară dispoziţiei constituţionale respective.
Pe de altă parte, nici susţinerea în sensul că dispoziţiile art. 23 alin. (4) din Constituţie au ca scop înlăturarea unor eventuale erori sau abuzuri ce pot apărea în faza nepublică a procesului penal, astfel cum s-a arătat în motivele de recurs ale Ministerului Public, nu este fondată. Potrivit art. 23 alin. (6) din Constituţie, eliberarea celui arestat este obligatorie, dacă motivele ce au justificat luarea acestei măsuri au dispărut. Nici această dispoziţie constituţională nu distinge între faza prelabilă judecăţii şi faza judecăţii, astfel încât este abuzivă menţinerea măsurii arestării în lipsa existenţei, în continuare, a motivelor ce o justifică, în ambele faze ale procesului penal. Astfel încât interpretarea art. 23 alin. (4) din Constituţie, în sensul că scopul urmărit ar fi acela de a se preveni eventuale abuzuri numai în faza anterioară judecăţii, este contrară prevederilor constituţionale sus-menţionate.
Atât procurorul, cât şi judecătorul sunt obligaţi ca, din oficiu, cât şi la cerere, să asigure ca durata arestării să nu depăşească limitele determinate de motivele ce o justifică, iar art. 23 alin. (4) din Constituţie are alt scop, şi anume de a limita la cel mult 30 de zile durata arestării, cu posibilitatea prelungirii ei în vederea asigurării condiţiilor necesare bunei administrări a justiţiei.
În ce priveşte recursul inculpatului Dobre Ilie, se constată că motivele invocate privesc aplicarea legii, ceea ce este exclusiv de competenţa instanţei de judecată, şi nu probleme de constituţionalitate, motiv pentru care argumentele invocate nu pot fi reţinute.
Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 23 şi al art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c) şi al art. 25 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge recursurile declarate de Ministerul Public şi inculpatul Dobre Ilie împotriva Deciziei Curţii Constituţionale nr. 60 din 25 mai 1994.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţa publică din 15 februarie 1995.
Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. dr. VASILE GIONEA

Magistrat-asistent,
Florentina Geangu

Miercuri, 23 septembrie 2026, 13:47

Declinare de raspundere: Informaţiile publicate în aceasta rubrică, precum şi textele actelor normative nu au caracter oficial.