DECIZIE nr.1 din 4 ianuarie 1995
privind soluţionarea exceptiilor de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 45 din Codul de procedură civilă
Textul actului publicat în M.Of. nr. 66/11 apr. 1995

Viorel Mihai Ciobanu - preşedinte
Miklos Fazakas - judecător
Ioan Muraru - judecător
Raul Petrescu - procuror
Florentina Geangu - magistrat-asistent

Pe rol pronunţarea asupra excepţiilor de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 45 din Codul de procedură civilă, ridicate de reprezentantul Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 1.764/C/1994 al acestei instanţe şi de Curtea de Apel Constanţa în dosarele sale nr. 976, nr. 977, nr. 978, nr. 979, nr. 980, nr. 981, nr. 982, nr. 983, nr. 984, nr. 985, nr. 986, nr. 1.049, nr. 1.153, nr. 1.154, nr. 1.155 şi nr. 1.167/1994.
Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 7 decembrie 1994, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, şi au fost consemnate în încheierea de la acea dată, când Curtea Constituţională, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea pentru data de 15 decembrie 1994, apoi pentru data de 23 decembrie 1994 şi din nou pentru 4 ianuarie 1995.
La termenul din 7 decembrie 1994, Curtea Constituţională, la propunerea procurorului şi pentru o mai bună administrare a justiţiei, a dispus conexarea dosarelor nr. 92C/1994 - 103C/1994 şi nr. 110C/1994 - 113C/1994, în care s-a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 45 din Codul de procedură civilă de către Curtea de Apel Constanţa, la Dosarul nr. 62C/1994 în care a fost invocată aceeaşi excepţie de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş, urmând a se pronunţa asupra lor prin decizia de faţă.

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ,

având în vedere actele şi lucrările dosarelor, reţine următoarele: Cât priveşte Dosarul nr. 62C/1994, în timpul dezbaterilor ce au avut loc în faţa Tribunalului Timiş, în cauza ce formează obiectul Dosarului nr. 1.764/C/1994 al acestei instanţe, Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş a ridicat, la termenul de judecată din 14 iunie 1994, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă, susţinând că prin această reglementare Ministerul Public nu poate să-şi exercite atribuţiile de apărare a ordinii de drept, precum şi a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, întrucât articolul menţionat îngrădeşte participarea procurorului la judecarea tuturor pricinilor deduse judecăţii.
Instanţa, prin încheierea din aceeaşi dată, a sesizat Curtea Constituţională, exprimându-şi opinia în sensul că prevederile art. 45 din Codul de procedură civilă nu împiedică exercitarea atribuţiilor Ministerului Public, astfel cum acestea sunt reglementate în art. 130 din Constituţie.
Cât priveşte dosarele nr. 92C/1994 - 103C/1994 şi nr.
110C/1994 - 113C/1994, Curtea de Apel Constanţa a ridicat din oficiu, la termenele de judecată din 7 noiembrie 1994 şi, respectiv, 11 noiembrie 1994, în cauzele ce formează obiectul dosarelor nr. 976 - 980/1994, nr. 1.049, nr. 1.153 - 1.155 şi nr. 1.167/1994, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 45 din Codul de procedură civilă. În susţinerea excepţiei se arată că prevederile art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă contravin textului art. 130 din Constituţie, întrucât adaugă atribuţii care nu sunt incluse în conţinutul normei fundamentale, deoarece participarea procurorului la orice proces înseamnă participarea la toate etapele procesului, inclusiv la deliberare, iar "necesitatea" la care se referă textul, şi care este lăsată la aprecierea procurorului, conduce la arbitrariu. Astfel fiind, existenţa acestor texte face superfluă prevederea menţionată în art. 45 alin. 1 în legătură cu necesitatea apărării intereselor minorilor şi persoanelor puse sub interdicţie. În legătură cu art. 45 alin. 3, se arată că textul depăşeşte nu numai limitele Constituţiei, dar şi pe cele stabilite prin art. 45 alin. 1, deoarece prevede, generic, îndreptăţirea procurorului ca, în condiţiile legii, "să exercite căile de atac şi să ceară punerea în executare a hotărârilor", când, logic, ar fi trebuit să prevadă că procurorul poate exercita numai căile de atac prevăzute de lege pentru cauzele în care are obligaţia legală de a participa. Un argument comun care se aduce pentru susţinerea neconstituţionalităţii art. 45 alin. 1 şi alin. 3 constă în aceea că obligaţia şi îndreptăţirea procurorului de a participa la şedinţele de judecată şi, respectiv, de a exercita căile de atac trebuie să rezulte expres şi neechivoc din dispoziţia normativă, întrucât altfel ar fi încălcat principiul disponibilităţii în procesul civil. În sfârşit, se apreciază că art. 45 din Codul de procedură civilă contravine art. 130 din Constituţie şi prin aceea că Ministerul Public este considerat ca fiind "parte" în proces, deşi calitatea procesuală a procurorului este numai aceea de participant.
În temeiul dispoziţiilor art. 24 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 au fost solicitate, în Dosarul nr. 62C/1994, puncte de vedere celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului.
În punctul de vedere primit de la Guvern se arată că, potrivit modificării aduse textului art. 45 din Codul de procedură civilă prin Legea nr. 59/1993, procurorul poate introduce orice acţiune civilă, în afara celor strict personale, şi să participe în orice proces, în orice fază a acestuia, în primul rând în cazurile în care este necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor şi ale persoanelor puse sub interdicţie, precum şi, în al doilea rând, în alte cazuri prevăzute de lege. Deci, în materie civilă, rolul procurorului este limitat la sfera persoanelor care nu îşi pot apăra singure interesele, precum şi la cazurile în care legea prevede expres competenţa sa. Ca atare, Guvernul consideră vădit nefondată excepţia de neconstituţionalitate.
Cele două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ,

examinând încheierile de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile reprezentantului Ministerului Public prezentate în şedinţa publică din 7 decembrie 1994, precum şi dispoziţiile legale atacate ca neconstituţionale, în corelaţie cu Constituţia şi cu Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
În dreptul românesc, Ministerul Public a fost organizat încă din timpul Regulamentelor organice, exceptând perioada 1948-1992 când a fost înlocuit cu sistemul, parţial diferit, al organelor procuraturii. În ambele sisteme, partea dominantă a activităţii ţinea şi ţine de materia dreptului penal, dar atribuţii importante erau şi sunt prevăzute de lege şi în materie civilă, lato sensu. Aceste atribuţii în materie civilă, care interesează cauza de faţă, au fost în timp mai extinse sau mai restrânse, în raport cu diferite momente legislative (Codul de procedură civilă din 1865, Legea pentru atribuţiile Ministerului Public din 25 octombrie 1877, Codul de procedură civilă din 1900, Codul de procedură civilă din 1948 cu modificările aduse prin Decretul nr.38/1959, Legea nr. 6/1952 pentru înfiinţarea şi organizarea procuraturii). În prezent, art. 45 din Codul de procedură civilă, care reglementează această problemă, are următoarea redactare, dată, în ce priveşte alin. 1, prin Legea nr. 59/1993:
"Ministerul Public poate introduce orice acţiune, în afară de cele strict personale, şi să participe la orice proces, în oricare fază a acestuia, în cazurile în care este necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor şi ale persoanelor puse sub interdicţie, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege.
În cazul în care procurorul a pornit acţiunea, titularul dreptului la care se referă acţiunea va fi introdus în proces. El se va putea folosi, dacă va fi cazul, de dispoziţiile prevăzute în art. 246 şi următoarele şi art. 271 şi următoarele din prezentul cod.
Procurorul poate, în condiţiile legii, să exercite căile de atac şi să ceară punerea în executare a hotărârii."
Această dispoziţie legală este deja interpretată în mod diferit în doctrină şi în practica judiciară, dar, în cadrul excepţiilor de faţă, Curtea Constituţională nu este chemată să stabilească care dintre aceste interpretări ar fi corectă, ci să verifice dacă textul atacat este sau nu în concordanţă cu Constituţia, legea fundamentală cu forţă juridică supremă.
Instituţia Ministerului Public este reglementată în Constituţia din anul 1991 în titlul III "Autorităţile publice", cap. VI "Autoritatea judecătorească". În art. 130 alin. (1) se precizează că "În activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor". Examinarea constituţionalităţii textului atacat trebuie să se facă şi în raport cu art. 128 din Constituţie, care prevede că "Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii".
Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş, invocând neconstituţionalitatea art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă, susţine că textul atacat îngrădeşte participarea procurorului la judecarea tuturor pricinilor deduse judecăţii, ceea ce este contrar dispoziţiilor art. 130 alin. (1) din Constituţie, care stabileşte că Ministerul Public, în activitatea judiciară, apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor.
Dimpotrivă, Curtea de Apel Constanţa consideră că art. 45 alin. 1 contravine art. 130 deoarece adaugă atribuţii care nu sunt incluse în conţinutul normei fundamentale, respectiv participarea la orice proces, ceea ce înseamnă "participarea la toate etapele procesuale, inclusiv la deliberare", încălcându-se atât prevederile art. 123 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia "Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii", cât şi ale art. 126 din Constituţie care stabileşte că numai şedinţele de judecată sunt publice. Pe de altă parte, necesitatea, la care se referă art. 45 alin. 1, este lăsată la aprecierea procurorului, ceea ce virtual poate conduce la orice arbitrariu.
Dispoziţiile constituţionale au caracter de generalitate şi desigur pot fi concretizate, după caz, prin legi organice sau prin legi ordinare. Astfel, art. 31 alin. 1 lit. c), d), e), f) şi
h) din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească stabileşte ca principale atribuţii ale Ministerului Public în materie civilă: exercitarea acţiunii civile în cazurile prevăzute de lege; participarea, în condiţiile legii, la judecarea cauzelor de către instanţele judecătoreşti; exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, în condiţiile prevăzute de lege; supravegherea respectării legii în activitatea de punere în executare a hotărârilor judecătoreşti şi a altor titluri executorii; apărarea drepturilor şi intereselor minorilor şi ale persoanelor puse sub interdicţie. Pe de altă parte, după cum s-a arătat deja, art. 45 din Codul de procedură civilă realizează o detaliere, sub anumite aspecte, a acestor atribuţii în materie civilă. Şi, deoarece în faţa Curţii Constituţionale s-a atacat acest din urmă text ca fiind contrar art. 130 din Constituţie, urmează să se stabilească dacă ele sunt sau nu concordante.
Este de reţinut, în primul rând, că deşi art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă consacră două forme de manifestare a procurorului în procesul civil - introducerea acţiunii şi participarea la orice proces, în oricare fază a acestuia -, excepţiile de neconstituţionalitate vizează textul numai cu privire la a doua formă, astfel încât Curtea Constituţională nu este îndreptăţită, potrivit art. 23 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, să se pronunţe decât cu privire la acest aspect.
Pe fond, este de observat că art. 130 alin. (1) din Constituţie stabileşte că, în activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Este evident că legiuitorul constituant a înţeles să facă din Ministerul Public un reprezentant al interesului social, general şi public, care să vegheze la aplicarea legii şi la apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, fără a face distincţie între procesele penale şi cele civile. Una dintre formele concrete prin care Ministerul Public îşi poate realiza acest rol este aceea de a participa la judecata proceselor, în oricare fază a acestora, şi de a pune concluzii în acord cu obiectivele stabilite de Constituţie. Această formă concretă, consacrată de art. 31 alin. 1 lit. d) din Legea nr. 92/1992 şi de art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă, nu contravine art. 130 alin. (1) din Constituţie şi nici altor dispoziţii constituţionale, deoarece este evident că participarea la orice proces, în oricare fază a acestuia, nu înseamnă prezenţa procurorului în toate etapele procesuale, inclusiv la deliberare, astfel cum, în mod surprinzător şi de neînţeles, susţine Curtea de Apel Constanţa. Participarea procurorului la procesul civil în această formă, ca "parte alăturată", cum se precizează în doctrină, presupune prezenţa sa la dezbateri, posibilitatea de a invoca excepţiile de ordine publică, punerea de concluzii, cu obligaţia de a respecta regulile procesuale, ca şi celelalte părţi din proces. De altfel, art. 256 alin. 1 din Codul de procedură civilă este categoric în sensul că deliberarea se face în secret şi la ea participă numai judecătorii. Cu toate că şi Curtea de Apel Constanţa se referă la acest text, nu trage concluzia care se impune din corelarea celor două texte şi a dispoziţiilor constituţionale şi formulează o critică de neconstituţionalitate care nu poate fi primită. Nu se poate reţine nici argumentul că textul atacat ar fi neconstituţional, pentru că lasă procurorului dreptul de a aprecia dacă este sau nu necesar să participe la proces.
Dimpotrivă, art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă este, şi din acest punct de vedere, în concordanţă cu art. 130 alin. (1) din Constituţie, care stabileşte, astfel cum s-a mai arătat, că Ministerul Public reprezintă, în activitatea judiciară, interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Uneori legea înlocuieşte aprecierea procurorului şi prevede în mod expres obligativitatea concluziilor sale. În celelalte cazuri însă dreptul de apreciere aparţine Ministerului Public, deoarece el are calitatea stabilită de art. 130 alin. (1) din Constituţie şi competenţa de a acţiona pentru realizarea obiectivelor menţionate în acest text. Cenzurarea aprecierii procurorului ar fi neconformă textului constituţional. Desigur însă că poziţia procurorului, concluziile sale din proces, nu leagă judecătorii ce soluţionează cauza, deoarece aceştia sunt, potrivit art. 123 alin. (2) din Constituţie, independenţi şi se supun numai legii.
Dacă art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă nu poate fi considerat ca neconstituţional, deoarece consacră ca mijloc de manifestare a procurorului în materie civilă participarea sa la orice proces şi în oricare fază a acestuia, precum şi pentru că dă dreptul procurorului de a aprecia când este cazul să participe, nu aceeaşi concluzie se poate desprinde din formularea "apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor şi ale persoanelor puse sub interdicţie, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege".
După cum s-a arătat deja, dispoziţia art. 130 alin. (1) din Constituţie se poate concretiza prin legi organice sau ordinare, dar această concretizare nu poate să ducă la restrângerea conţinutului dispoziţiei constituţionale. Este de observat că în timp ce textul constituţional se referă la apărarea ordinii de drept, precum şi la drepturile şi libertăţile cetăţenilor, art. 45 alin. (1) din Codul de procedură civilă restrânge posibilitatea participării procurorului la cauzele privind minorii şi persoanele puse sub interdicţie, precum şi la alte cazuri prevăzute de lege. În temeiul textului actual nu este posibilă, de exemplu, participarea procurorului la procesele de contencios administrativ, deoarece Legea nr. 29/1990, anterioară Constituţiei, nu prevede acest lucru, or este fără nici o îndoială că în cadrul acestor procese există şi interese generale şi este interesată şi ordinea de drept.
Limitarea prevăzută de art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă este neconstituţională, deoarece art. 130 alin. (1) din legea fundamentală stabileşte în mod clar şi categoric sfera atribuţiilor procurorului, fără a trimite la cazuri stabilite prin altă lege. Este adevărat că în alin. (2) al art. 130 se prevede că "Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete, în condiţiile legii", dar este evident că referirea la condiţiile legii priveşte organizarea parchetelor şi nu exercitarea atribuţiilor stabilite în alin. (1). Aşa fiind, art. 45 alin. 1, introdus în Codul de procedură civilă prin Legea nr. 59/1993, ar fi trebuit redactat prin raportare la Constituţia din 1991 şi nu prin asimilarea unor reglementări anterioare, edictate în momente în care legiuitorul nu era constrâns de o dispoziţie constituţională similară celei înscrise în textul actual al art. 130 alin. (1). Legiuitorul constituant a înţeles să confere procurorului un anumit rol în reprezentarea intereselor generale ale societăţii, din moment ce a aşezat dispoziţiile referitoare la Ministerul Public în capitolul referitor la "Autoritatea judecătorească" şi nici o lege organică sau ordinară nu poate să deroge de la textele constituţionale. Rolul instanţei de a soluţiona procesul cu care este sesizată, precum şi independenţa judecătorilor şi supunerea lor numai legii nu sunt afectate prin participarea procurorului la procesul civil şi prin punerea de concluzii. Procurorul nu este adversarul instanţei şi nici al vreuneia dintre părţi, el intervine în proces pentru a veghea la respectarea legii.
Textul constituţional, referindu-se la apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, nu are în vedere transformarea procurorului într-un avocat al uneia dintre părţi, ci de a veghea la respectarea legii în procesele care pun în discuţie astfel de drepturi şi libertăţi. Deşi este vorba de un proces civil, privat, este de netăgăduit că şi în acest domeniu există interese generale care trebuie apărate, iar în activitatea judiciară Constituţia a stabilit acest rol de apărător pentru procuror.
Pe de altă parte, principiul disponibilităţii, care guvernează procesul civil, funcţionează în continuare, deoarece prin participarea procurorului la proces părţile nu sunt împiedicate să-şi manifeste, în condiţiile legii, dreptul de dispoziţie. Faţă de aceste considerente, Curtea Constituţională urmează să constate că art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă este neconstituţional în ce priveşte restrângerea dreptului procurorului de a participa la orice proces civil, în oricare fază a acestuia, şi, ca atare, în privinţa acestei atribuţii, urmează să se aplice direct dispoziţiile art. 130 alin. (1) din Constituţie.
Aşa fiind, în afara cazurilor în care procurorul este obligat să participe la procesul civil în temeiul legii, el poate participa la soluţionarea oricărui proces civil, în orice fază a acestuia, dacă apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept ori a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.
Cât priveşte art. 45 alin. 3 din Codul de procedură civilă, Curtea de Apel Constanţa apreciază că textul depăşeşte atât limitele Constituţiei, cât şi pe cele stabilite de art. 45 alin. 1, deoarece prevede, generic, îndreptăţirea procurorilor ca, în condiţiile legii, "să exercite căile de atac şi să ceară punerea în executare a hotărârii". Critica asupra posibilităţii exercitării căilor de atac, care se face în încheierea de sesizare, nu poate fi reţinută, deoarece art. 128 din Constituţie îngăduie Ministerului Public, astfel cum s-a mai arătat, să exercite, în condiţiile legii, căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, alături de părţi. Deci singura limitare se referă la exercitarea căilor de atac în condiţiile legii, iar dacă legea a înţeles să nu stabilească condiţiile restrictive de la introducerea acţiunii, o atare dispoziţie nu poate fi apreciată ca neconstituţională. Dimpotrivă, ea este în concordanţă şi cu art. 130 alin. (1) din Constituţie, care se referă în mod generic la activitatea judiciară, deci şi la căile de atac. Chiar dacă art. 21 din Constituţie, care consacră liberul acces la justiţie, ar presupune şi respectarea principiului disponibilităţii, nu se poate reţine că art. 45 alin. 3 din Codul de procedură civilă ar fi neconstituţional, deoarece părţile pot şi în căile de atac exercitate de procuror să-şi manifeste dreptul de dispoziţie, întrucât, în condiţiile legii, pot renunţa la dreptul subiectiv, pot achiesa la pretenţiile adversarului sau pot încheia o tranzacţie. Mai mult, uneori, cum este cazul recursului în anulare, dacă procurorul îşi retrage recursul, părţile din proces pot cere continuarea judecăţii (art. 3304 din Codul de procedură civilă).
În sfârşit, Curtea de Apel Constanţa apreciază că şi aşezarea textului art. 45 din Codul de procedură civilă la titlul I intitulat "Părţile" contravine dispoziţiilor art. 130 din Constituţie, deoarece Ministerul Public apare ca fiind parte în procesul civil, deşi calitatea procesuală a procurorului este numai aceea de participant. Nici această critică de neconstituţionalitate nu poate fi reţinută, deoarece art. 130 alin. (1) din Constituţie nu-şi propune să califice poziţia procurorului în proces. El este, desigur, un participant la proces, deoarece toate organele şi persoanele care participă la procesul civil - instanţă, părţi, organ de executare, procuror, avocaţi, martori, experţi, interpreţi etc. - sunt desemnate în doctrină prin noţiunea de participanţi, dar desigur rolul şi poziţia lor sunt diferite. Faptul că legiuitorul a aşezat art. 45 sub titlul referitor la părţi este în concordanţă cu poziţia pe care legea o menţionează uneori în mod expres. Astfel, art. 309 alin. 2 din Codul de procedură civilă prevede că "Procurorul vorbeşte cel din urmă, afară de cazul când este parte principală sau recurent", iar în art. 45 din Legea Curţii Supreme de Justiţie nr. 56/1993 se stabileşte că "Procurorii parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie pun concluzii la judecarea recursurilor în interesul legii, a recursurilor în anulare şi a tuturor cauzelor penale, iar în celelalte cauze, când participă ca parte principală, când legea o prevede, precum şi în cazul când consideră necesar".
Este evident că legiuitorul, prin aşezarea art. 45 sub titlul referitor la părţi, a dorit să sublinieze că poziţia procurorului este mai apropiată de aceea a părţilor, deoarece, chiar dacă nu figurează în raportul de drept substanţial dedus judecăţii, are drepturi şi obligaţii pe plan procesual asemănătoare acestora. Tocmai de aceea în doctrină se subliniază uneori că procurorul este parte numai în sens procesual. În orice caz, procurorul nu poate fi pus pe acelaşi plan cu alţi participanţi, cum ar fi martorii, experţii sau interpreţii, din moment ce art. 130 alin. (1) din Constituţie stabileşte că în activitatea judiciară Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii. Desigur, se poate discuta dacă noţiunile de parte principală şi parte alăturată consacrate în doctrină şi, uneori, astfel cum s-a arătat, folosite chiar de legiuitor sunt cele mai potrivite, dar în orice caz nu se poate aprecia că ele ar contraveni Constituţiei.
Pentru motivele arătate mai sus şi văzând şi dispoziţiile art. 13 alin. (1) lit. A.c) şi alin. (2), precum şi ale art. 25 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

cu majoritate de voturi

În numele legii

DECIDE:

1. Admite excepţia de neconstituţionalitate invocată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 1.764/C/1994 aflat pe rolul acestei instanţe şi constată că art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă este neconstituţional în ce priveşte limitarea dreptului procurorului de a participa numai la procese privind "apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor şi ale persoanelor puse sub interdicţie, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege", urmând ca în privinţa acestei atribuţii să se aplice direct art. 130 alin. (1) din Constituţie.

2. Respinge excepţiile de neconstituţionalitate vizând art. 45 din Codul de procedură civilă ridicate din oficiu de Curtea de Apel Constanţa în dosarele aflate pe rolul său cu nr. 976/1994, 977/1994, 978/1994, 979/1994, 980/1994, 1.049/1994, 1.153/1994, 1.154/1994, 1.155/1994 şi 1.167/1994.

Cu recurs în termen de 10 zile de la comunicare.
Pronunţată în şedinţa publică din 4 ianuarie 1995.

PREŞEDINTE,
prof. univ. dr. Viorel Mihai Ciobanu

Magistrat-asistent,
Florentina Geangu

OPINIE SEPARATĂ

Decizia dată cu majoritate de voturi consideră că art. 130 alin. (1) din Constituţie are aplicabilitate directă, fără a fi supus reglementării detaliate a legii.
Decizia mai arată că art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă conţine restricţii pe care art. 130 alin. (1) din Constituţie nu le are, şi de aceea art. 45 alin. 1 este declarat neconstituţional şi inaplicabil.
Rezultă de aici că, în urma eliminării art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă ca neconstituţional şi respectării art. 130 alin. (1) din Constituţie, Ministerul Public poate interveni liber în procese civile dintre persoanele private, fără a mai exista restricţiile cuprinse în art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă.
Opinia separată de faţă, fără să nege profunzimea vederilor majorităţii, este contrară celor sus arătate. Astfel, considerăm că art. 130 alin. (1) din Constituţie nu are aplicare directă. Acest text îşi găseşte aplicare prin intermediul detaliat al legii, în cazul de faţă prin art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă, care nu este în contradicţie cu nici un text al Constituţiei.
Argumentele care stau la baza acestei opinii sunt următoarele: I. Primul argument constă în aceea că, Constituţia conţine doar principii generale, însă ridicate la nivel constituţional şi, ca atare, de ordin public.
Astfel, Constituţia cuprinde 152 articole. Pe această temelie însă se bazează Codul civil cu peste 1.900 articole, Codul comercial cu peste 900 articole, Codul penal cu peste 300 articole, Codul de procedură civilă cu peste 700 articole, Codul de procedură penală cu peste 500 articole şi alte numeroase legi.
Cu alte cuvinte, cele 152 articole ale Constituţiei constituie fundamentul comun a mii de articole din legi speciale, toate menite a da viaţă prin formule detaliate ale legilor şi, în acest mod, este realizată practic Constituţia.
Rezultă de aici că nu ne putem opri şi aplica direct Constituţia, ci trebuie să respectăm consecinţele care derivă din textele Constituţiei, şi anume în forme detaliate şi raportate practic la realitatea vieţii, în cazul de faţă reglementată corect de art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă.
Prin acest mecanism se transformă Constituţia în realitatea vieţii, prin intermediul numeroaselor legi date toate în spirit constituţional, dar adaptate la cele mai minuţioase consecinţe impuse de necesitatea practică de toate zilele.
Privind art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă, prin prisma celor arătate, considerăm că acest text este bine gândit, cu un raţionament propriu bine justificat care asigură certitudine juridică în domeniul aplicat, fără să violeze nici un text al Constituţiei.
II. Al doilea argument al acestei opinii constă în respectarea dispoziţiilor art. 130 alin. (2) şi ale art. 128 din Constituţie.
Art. 130 alin. (2) din Constituţie prevede, în mod justificat, că "Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete, în condiţiile legii".
Astfel, expresia citată "în condiţiile legii" vizează în totalitate instituţia Ministerului Public, inclusiv atribuţiile acestuia.
Nici nu se putea aştepta din partea Constituţiei ca printr-o singură frază generic formulată să reglementeze în totalitate şi cu exclusivitate întregul mecanism complex şi important al unui organ de stat atât de valoros cum este Ministerul Public.
De aceea chiar art. 130 alin. (2) ne obligă a ne adresa în plus la "condiţiile legii", căreia i s-a rezervat expres a da soluţii mai amănunţite, în raport cu necesităţile impuse de practica vieţii, în cazul nostru de art. 45 alin.1 din Codul de procedură civilă.
În acest fel, dispoziţia art. 130 alin. (2) din Constituţie, care trimite la "condiţiile legii", constituie fundament al existenţei art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă, care la nivelul legii reglementează un domeniu bine determinat.
De asemenea, art. 128 din Constituţie prevede că "Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii".
Iată că din nou se repetă "în condiţiile legii", chiar şi în domeniul foarte restrâns al căii de atac, pentru că Constituţia nu putea intra în probleme de detaliu.
Cele arătate ne învederează că însăşi Constituţia trimite expres la găsirea soluţiei în cadrul legii pentru toate problemele care realmente aparţin legii şi nu principiilor generale ale Constituţiei.
Înseamnă că respectăm Constituţia atunci când aplicăm legea, în cazul de faţă art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă, şi respectăm această lege pentru că ea se bazează pe dispoziţia Constituţiei.
Iar acest text al legii, temeinic gândit, prevede că (participarea) procurorul participă în procese civile dintre persoane private numai în două cazuri: pe de o parte când în proces figurează ca părţi persoane incapabile şi, pe de altă parte, când legea prevede expres participarea procurorului la proces.
Dacă totuşi s-ar considera că, în prezent, participarea procurorului pe baza prevederilor legale ar fi insuficientă, evident legea va putea lărgi categoria proceselor dintre persoane private, la care procurorul are dreptul şi obligaţia să participe.
O asemenea lărgire însă poate fi făcută numai de legiuitor şi numai după o temeinică examinare prealabilă a acestor cazuri.
Opinia separată de faţă consideră inadmisibilă decizia dată cu majoritate de voturi ca, prin eliminarea art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă ca neconstituţională, să rămână la discreţia directă a fiecărui procuror dacă vrea să participe sau nu la proces şi în care anume procese vrea să participe sau în care procese nu.
O asemenea soluţie ar fi vătămătoare în primul rând demnităţii procurorilor, care ar rămâne dezorientaţi. Ar putea fi vătămătoare şi certitudinii procesuale, pentru că ar da liberă posibilitate procurorului să intre, după propria sa voinţă, într-un proces şi să se abţină de la alte procese similare.
De aceea menţinerea şi respectarea art. 45 alin. 1 sunt indispensabile şi strict necesare drept garanţie pentru cazurile, prealabil fixate de lege, când procurorul are dreptul şi obligaţia să fie parte în proces.
III. Al treilea argument al prezentei opinii separate este bazat pe Legea nr. 92 din 4 august 1992, lege apărută ulterior Constituţiei din 8 decembrie 1991.
Această lege arată în art. 31: "Atribuţiile Ministerului Public sunt următoarele:
".................................................................................................
c) exercitarea acţiunilor civile în cazurile prevăzute de lege;
d) participarea, în condiţiile legii, la judecarea cauzelor de către instanţele judecătoreşti;
e) exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, în condiţiile prevăzute de lege".
În toate cele trei cazuri sus-arătate, legea fixează atribuţiile Ministerului Public, fără a lăsa la libera discreţie a acestuia.
Este interesant şi important de reţinut că art. 130 alin.(2) din Constituţie face trimitere la lege, apoi ulterior Legea nr. 92/1992 din nou face trimitere, în continuare, la lege şi mai apropiată de necesităţile de toate zilele.
Ne găsim deci în faţa unei ierarhii de gândire bine justificată, prin care Constituţia ne îndrumă pe bună dreptate la lege, apoi Legea nr. 92/1992 tot în mod bine justificat ne trimite la legea ultimă, cea mai apropiată şi cea mai adecvată necesităţii practicii.
Iată pe deplin justificată, prin cele mai sus arătate, justeţea opiniei separate care astfel se identifică cu concepţia arătată în Constituţie şi legea posterioară, drept desfăşurări logice ale ideii bine gândite, atât prin Constituţie, cât şi prin Legea nr. 92/1992.
IV. Al patrulea şi, totodată, ultimul argument pe care se bazează prezenta opinie este cel mai sensibil, bazat pe art.
16 alin. (1) din Constituţie.
Acest text al Constituţiei prevede: "Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări".
Eliminarea art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă ca neconstituţional înseamnă că de libera voinţă a procurorului depinde când intervine şi când nu intervine în procesul civil dintre persoane private.
În acest fel este posibil, de exemplu, ca într-un proces de grăniţuire dintre persoane private, o parte lipsită de apărător să aibă în faţă partea opusă apărată de avocat, a cărui opinie poate fi însuşită şi de procuror.
În acest caz, partea rămasă singură va avea convingerea că partea opusă a avut doi apărători, iar ea nici unul, deci ar exista un dezechilibru care ar afecta principiul egalităţii în faţa justiţiei. Astfel, trebuie să avem în vedere şi psihologia omului necăjit.
S-ar putea întâmpla ca pe rolul aceleiaşi instanţe să figureze două procese de grăniţuire între persoane private.
Într-unul intră procurorul, iar în celălalt nu intră procurorul.
S-ar crea iarăşi suspiciuni, chiar dacă sunt lipsite de temei.
Suspiciunile nu sunt niciodată de dorit.
În fine, într-o parte a ţării participarea procurorului în procese dintre persoane private ar putea fi preponderentă, în altă parte a ţării aproape inexistentă. Ar suferi consecvenţa în cadrul aceleiaşi ţări.
Opinia separată rămâne astfel la concepţia păstrării ca strict necesară a art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă, pentru că:
- menţine egalitatea părţilor din procese civile;
- menţine demnitatea Ministerului Public faţă de insinuări;
- menţine certitudinea cine sunt părţile care pot participa în procese civile;
- menţine respectarea Constituţiei şi a legilor la care ea face trimitere pentru valorificarea chiar a principiului exprimat în Constituţie.
Aceste patru argumente au dat naştere prezentei opinii separate (care este în sensul respingerii excepţiei de neconstituţionalitate a art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă).

Judecător,
dr. Miklos Fazakas

Miercuri, 23 septembrie 2026, 13:49

Declinare de raspundere: Informaţiile publicate în aceasta rubrică, precum şi textele actelor normative nu au caracter oficial.