DECIZIE nr.9 din 7 martie 1994
asupra exceptiilor de neconstituţionalitate a prevederilor art. V alin. 7 din Legea nr.59/1993
Textul actului publicat în M.Of. nr. 326/25 noi. 1994

Mihai Constantinescu - preşedinte
Viorel Mihai Ciobanu - judecător
Antonie Iorgovan - judecător
Raul Petrescu - procuror
Gabriela Dragomirescu - magistrat-asistent

Pe rol pronunţarea asupra excepţiilor de neconstituţionalitate a prevederilor art. V alin. 7 din Legea nr. 59/1993 pentru modificarea Codului de procedură civilă, a Codului familiei, a Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990 şi a Legii nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, ridicate de intimata Luncan Carmen în Dosarul nr. 2202/1993 al Tribunalului Buzău, precum şi de Consiliul Local al Comunei Valea Salciei, judeţul Buzău, în Dosarul nr. 2490/1993 al Tribunalului Buzău.
Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 24 februarie 1994 şi sunt consemnate pe larg în încheierea de la acea dată, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea pentru 7 martie 1994.

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Tribunalul Buzău a sesizat Curtea Constituţională prin Încheierea din 18 octombrie 1993, pronunţată în Dosarul nr. 2202/1993, cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. V alin. 7 din Legea nr. 59/1993 pentru modificarea Codului de procedură civilă, a Codului familiei, a Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990 şi a Legii nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, invocate de intimata Luncan Carmen. Aceeaşi instanţă, prin Încheierea pronunţată la 5 noiembrie 1993 în Dosarul nr. 2490/1993, a sesizat Curtea cu excepţia de neconstituţionalitate a art. V alin. 6 şi 7 din Legea nr. 59/1993, invocată de intimata Consiliul Local al Comunei Valea Salciei, judeţul Buzău. În ambele dosare, opinia Tribunalului Buzău este în sensul că excepţia ridicată este admisibilă având în vedere prevederile art. 15 alin. (2) din Constituţie.
În vederea soluţionării excepţiilor, în temeiul art. 24 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate Camerei Deputaţilor, Senatului şi Guvernului, cu invitaţia de a transmite punctul lor de vedere, iar în baza art. 53 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale s-a solicitat punctul de vedere şi domnului prof. univ. dr. Gheorghe Beleiu de la Facultatea de Drept din Bucureşti. Guvernul apreciază că dispoziţiile art. V alin. 6 şi 7 din Legea nr. 59/1993, adoptate ca măsuri tranzitorii, consacră drepturi noi pentru părţile interesate, şi anume de a învesti ele direct instanţa de recurs cu controlul jurisdicţional al hotărârilor rămase definitive, hotărâri care, anterior, puteau constitui doar obiect de petiţionare către procurorul general, singurul care putea exercita recursul extraordinar.
În locul unor simple memorii, susceptibile de a fi rezolvate chiar definitiv pe cale administrativă, s-a consacrat un drept necondiţionat de a se exercita o cale de atac, putându-se obţine, când este cazul, casarea hotărârii şi reluarea judecării cauzei conform noului sistem judiciar, astfel încât se consideră că prin dispoziţiile legale atacate nu s-a adus atingere unor drepturi câştigate sau anumitor principii constituţionale, ci s-a asigurat, în condiţii corespunzătoare, accesul liber la justiţie, astfel cum statuează art. 21 alin. (1) din Constituţie. Camera Deputaţilor şi Senatul nu au comunicat puncte de vedere. În punctul de vedere al domnului prof.
univ. dr. Gheorghe Beleiu se arată, în esenţă, că dispoziţiile alin. 6 şi 7 ale art. V din Legea nr. 59/1993 consacră principiul aplicării imediate a legii noi - principiu conţinut în însuşi art. 15 alin. (2) din Constituţie - la facta pendentia, nefiind deci retroactive. Dreptul părţilor interesate de a ataca hotărârile judecătoreşti definitive menţionate de textele legale evocate, cu noul recurs, reglementat de Legea nr. 59/1993, a fost instituit prin această lege, el putând fi exercitat de la data intrării legii în vigoare (26 iulie 1993), astfel încât sub acest aspect reforma sistemului judiciar s-a realizat cu respectarea principiului neretroactivităţii, consacrat imperativ de art. 15 alin. (2) din Constituţie, dându-se satisfacţie totodată şi principiului major în materia aplicării legii în timp: tempus regit actum. Pe de altă parte, se subliniază că textele atacate ca neconstituţionale nu numai că nu sunt retroactive, dar ele dau expresie - în sistemul judiciar reformat - accesului liber la justiţie, ca drept fundamental consacrat de art. 21 din Constituţie.
La termenul din 24 februarie 1994, după cum s-a consemnat în încheierea de dezbateri de la acea dată, s-a decis, după punerea în discuţia părţilor şi a procurorului conexarea dosarelor nr. 89C/1993 şi nr. 95C/1993. De asemenea, în aceleaşi condiţii, excepţia de neconstituţionalitate invocată de Consiliul Local al Comunei Valea Salciei cu privire la dispoziţiile art. V alin. 6 din Legea nr. 59/1993 a fost respinsă ca lipsită de relevanţă,
având în vedere că, potrivit prevederilor art. 23 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl poate constitui numai o prevedere dintr-o lege sau ordonanţă de care depinde judecarea cauzei, or, este fără nici o îndoială că hotărârea definitivă atacată cu recurs în Dosarul nr. 2490/1993 al Tribunalului Buzău, chiar dacă a fost dată într-o contestaţie în anulare, este o hotărâre în materia fondului funciar şi deci judecarea cauzei depinde - sub aspectul care interesează aici - de art. V alin. 7 din Legea nr. 59/1993, care are în vedere în mod expres hotărârile pronunţate în această materie, iar nu de art. V alin. 6 din aceeaşi lege, care se aplică în cazul hotărârilor pronunţate în alte materii decât aceea a fondului funciar. În aceste condiţii, în cele două dosare conexate, judecata pe fond a vizat numai dispoziţiile art. V alin. 7 din Legea nr. 59/1993 şi urmează să se pronunţe o singură hotărâre.

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ,

examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere exprimate, raportul prezentat de judecătorul-raportor, concluziile părţilor şi ale procurorului prezentate în şedinţa publică din 24 februarie 1994, precum şi notele scrise depuse de părţi la dosar, şi văzând dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţie, ale art. 11 alin. 10 din Legea nr. 18/1991 şi cele ale art. V alin. 7 din Legea nr. 59/1993, reţine următoarele: Potrivit art. 15 alin. (2) din Constituţie „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile”.
Până la intrarea în vigoare a Constituţiei din anul 1991, principiul neretroactivităţii legii era înscris, în materie civilă, numai în art. 1 din Codul civil „Legea dispune numai pentru viitor; ea nu are putere retroactivă”, astfel încât, nefiind un principiu constituţional, doctrina şi jurisprudenţa au decis constant că el constituia o regulă de interpretare obligatorie pentru judecător, dar nu-l obliga pe legiuitor, care putea dispune şi altfel. De aceea au existat şi legi cu caracter retroactiv, atât de drept material, cât şi de drept procesual. Chiar şi în aceste condiţii, legea retroactivă respecta cauzele rezolvate prin hotărâri judecătoreşti definitive (causae finitae) şi numai o dispoziţie expresă putea duce la o altă soluţie. După intrarea în vigoare a Constituţiei din anul 1991, neretroactivitatea a devenit un principiu constituţional şi deci nici legiuitorul nu poate adopta acte cu încălcarea lui. Suntem în prezenţa unei reguli imperative de la care nu se poate deroga în materie civilă, ce interesează cauza de faţă, indiferent dacă este vorba de legi materiale sau legi procesuale. Deci, chiar şi în ipoteza în care legiuitorul ar dori în mod justificat să înlăture sau să atenueze unele situaţii nedrepte, nu poate realiza acest lucru prin intermediul unei legi care să aibă caracter retroactiv, ci trebuie să caute mijloacele adecvate care să nu vină în contradicţie cu acest principiu constituţional. Consecinţele înscrierii principiului neretroactivităţii în Constituţie sunt foarte severe şi probabil, tocmai de aceea, soluţia aceasta nu se întâlneşte în foarte multe ţări, dar în acelaşi timp ridicarea la rangul de principiu constituţional se justifică prin faptul că asigură în condiţii mai bune securitatea juridică şi încrederea cetăţenilor în sistemul de drept, precum şi datorită faptului că blochează nesocotirea separaţiei dintre puterea legislativă, pe de o parte, şi puterea judecătorească sau cea executivă, pe de altă parte, contribuind în acest fel la consolidarea statului de drept.
Art. V alin. 7 din Legea nr. 59/1993 dispune c㠄Hotărârile în materia Legii fondului funciar nr. 18/1991, rămase definitive la judecătorii anterior intrării în vigoare a prezentei legi, pot fi atacate cu recursul prevăzut de prezenta lege, de către părţile interesate, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, indiferent de data pronunţării lor”. Este vorba deci de o dispoziţie procedurală, iar legile de procedură sunt, în principiu, de imediată aplicare. Referitor însă la hotărârea judecătorească, de peste un secol, constant s-a decis în doctrină şi jurisprudenţă că ea este supusă condiţiilor de fond şi de formă stabilite de legea sub imperiul căreia a fost pronunţată, fără ca legea nouă să aibă vreo înrâurire asupra ei, deoarece ea este socotită, faţă de părţile care au participat în proces, că are valoarea unui contract încheiat în momentul pronunţării ei. Aşa fiind, şi dreptul relativ la exercitarea căilor de atac rămâne fixat de legea în vigoare în momentul pronunţării, deoarece admisibilitatea unei căi de atac constituie o calitate inerentă a hotărârii şi în aceste condiţii nici o cale de atac nouă nu poate rezulta dintr-o lege posterioară, după cum nici o cale de atac existentă contra unei hotărâri nu poate fi desfiinţată fără retroactivitate de către o lege posterioară. Cum însă, înainte vreme, neretroactivitatea nu era de ordin constituţional, fiind înscrisă doar în art. 1 din Codul civil, au existat legi retroactive care au atins principiul autorităţii lucrului judecat sau au supus o hotărâre definitivă ori irevocabilă unei căi de atac neprevăzute de legea în vigoare în momentul pronunţării ei. Doctrina de la noi sau din alte ţări, criticând aceste legi, le-a socotit atunci fie admisibile din punct de vedere juridic, dar inadmisibile din punct de vedere politic, fie le-a calificat drept monstruozităţi juridice ori legi flagrant retroactive.
În reglementarea din ţara noastră, prin Legea nr. 18 din 12 februarie 1948 s-a introdus în Codul de procedură civilă art. 724, care, în alin. 4, consacra în mod expres soluţia potrivit căreia hotărârile rămân supuse căilor de atac şi termenelor prevăzute de legea sub care au fost pronunţate. Prin art. VI al Legii nr. 59/1993 a fost abrogat art. 724 din Codul de procedură civilă, dar aceasta nu schimbă datele problemei, deoarece fundamentul regulii subzistă şi în prezent. Dacă regula s-a aplicat fără o dispoziţie expresă înainte de anul 1948, fiind dedusă din principiul neretroactivităţii, cu atât mai mult soluţia se impune astăzi, când neretroactivitatea este înscrisă în Constituţie.
Revenind la datele cauzei de faţă, se constată că art. 11 alin. 10 din Legea fondului funciar nr. 18/1991 prevede c㠄Hotărârea judecătoriei este definitivă”. Deci ea nu mai era supusă recursului, ci putea fi pusă în executare şi, eventual, atacată prin intermediul căilor extraordinare reglementate de cod: contestaţia în anulare, revizuirea şi recursul extraordinar. Prin art. V alin. 7 din Legea nr. 59/1993 s-a stabilit, astfel cum am mai arătat, că hotărârile definitive ale judecătoriilor pronunţate în această materie pot fi atacate cu recursul reglementat de această lege, indiferent de data pronunţării lor. Pe de altă parte, Legea nr. 59/1993 a desfiinţat recursul extraordinar, ce putea fi exercitat de procurorul general în termen de un an de la rămânerea definitivă a hotărârii. Aşa fiind, în raport cu soluţia potrivit căreia hotărârea este supusă căilor de atac din momentul pronunţării, Legea nr. 59/1993 apare retroactivă. Cum Legea fondului funciar nr. 18/1991 a intrat în vigoare la 20 februarie 1991, la data intrării în vigoare a Legii nr. 59/1993 (26 iulie 1993) existau două categorii de hotărâri definitive ale judecătoriilor: hotărâri care fiind pronunţate înainte de 26 iulie 1992 nu mai puteau fi atacate nici pe calea recursului extraordinar şi hotărâri pronunţate după această dată şi până la intrarea în vigoare a Legii nr. 59/1993, care erau supuse acestei căi de atac. Această distincţie trebuie avută în vedere şi la aprecierea faptului dacă dispoziţiile art. V alin. 7 din Legea nr. 59/1993 sunt sau nu retroactive:
a) în cazul hotărârilor pronunţate înainte de 26 iulie 1992, caracterul retroactiv al prevederilor art. V alin. 7 din Legea nr. 59/1993 este vădit, deoarece sunt supuse unei căi de atac noi, care nu exista la data pronunţării, hotărâri definitive care nu mai puteau fi desfiinţate nici pe calea excepţională a recursului extraordinar, cale de atac existentă la data pronunţării. În acest fel se nesocoteşte prezumţia absolută a puterii lucrului judecat, dând naştere tocmai la ceea ce această prezumţie şi principiul neretroactivităţii au urmărit să evite, adică nesiguranţă şi tulburări în circuitul civil;
b) în cazul hotărârilor pronunţate după 26 iulie 1992, deşi definitive, ele puteau fi atacate totuşi cu recurs extraordinar în termen de un an de către procurorul general. Sub acest aspect, caracterul retroactiv rezultă din privarea părţilor de posibilitatea pe care o oferea recursul extraordinar. În scopul înlăturării stării de neconstituţionalitate ce rezulta din această situaţie, recursului extraordinar i s-a substituit recursul direct la dispoziţia părţii interesate. Deci, înlăturarea recursului extraordinar ce se putea exercita la data pronunţării hotărârii, care constituie un aspect al retroactivităţii, este anihilată în cazul acestor hotărâri prin posibilitatea introducerii recursului, ceea ce este de natură să dea o mai deplină satisfacţie şi principiului accesului liber la justiţie, consacrat de art. 21 din Constituţie.
Aşa fiind, Curtea Constituţională urmează să admită în parte excepţiile de neconstituţionalitate invocate şi să constate că dispoziţiile art. V alin. 7 din Legea nr. 59/1993, care au în vedere hotârârile definitive ale judecătoriilor, indiferent de data pronunţării lor, sunt neconstituţionale în ceea ce priveşte hotărârile pronunţate înainte de 26 iulie 1992. Tribunalul Timiş, învestit prin Încheierea de strămutare nr. 74 din 12 ianuarie 1994 a Secţiei civile a Curţii Supreme de Justiţie, în Dosarul nr. 2202/1993, şi Tribunalul Buzău, în Dosarul nr. 2490/1993, urmează să verifice situaţia concretă şi să decidă asupra admisibilităţii recursurilor declarate în temeiul art. V alin. 7 din Legea nr. 59/1993, în funcţie de decizia Curţii.
Curtea constată că art. V alin. 7 din Legea nr. 59/1993 constituie o dispoziţie tranzitorie şi că la data pronunţării deciziei sale a expirat termenul de recurs prevăzut de acest text.
Pe de altă parte, potrivit art. 145 alin. (2) din Constituţie, deciziile Curţii Constituţionale au putere numai pentru viitor.
Aşa fiind, cu rezerva aplicării art. 26 alin. (1) din Legea nr. 47/1993, dacă este cazul, sau a soluţiei din decizia de faţă, în cazul în care recursul nu a fost încă rezolvat, părţilor care au invocat excepţiile de neconstituţionalitate în prezenta cauză, decizia Curţii Constituţionale nu poate afecta recursurile care au fost exercitate şi eventual chiar soluţionate, constituind, în principal, un semnal pentru legiuitor asupra necesităţii de a veghea la respectarea principiului constituţional al neretroactivităţii legilor.
Pentru considerentele expuse,
având în vedere şi dispoziţiile art. 144 lit. c) din Constituţie şi cele ale art. 13 alin. (1) lit. A.c.), art. 24 şi art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Admite în parte excepţiile de neconstituţionalitate ridicate de Luncan Carmen, în Dosarul nr. 2202/1993 al Judecătoriei Buzău şi de Consiliul Local al Comunei Valea Salciei în Dosarul nr. 2490/1993 al Tribunalului Buzău şi constată că dispoziţiile art. V alin. 7 din Legea nr. 59/1993 sunt neconstituţionale, în măsura în care acestea se aplică hotărârilor definitive pronunţate în materia Legii fondului funciar nr. 18/1991, anterior datei de 26 iulie 1992.
Cu recurs în termen de 10 zile de la comunicare.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 martie 1994.

PREŞEDINTE
Mihai Constantinescu

Magistrat-asistent,
Gabriela Dragomirescu

Joi, 24 septembrie 2026, 09:13

Declinare de raspundere: Informaţiile publicate în aceasta rubrică, precum şi textele actelor normative nu au caracter oficial.