DECIZIE nr.316 din 14 iunie 2005
referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 9 lit. b) şi d) din Legea nr. 156/2000 privind protecţia cetăţenilor români care lucrează în străinătate
Textul actului publicat în M.Of. nr. 741/15 aug. 2005

Nicolae Cochinescu - judecător
Aspazia Cojocaru - judecător
Constantin Doldur - judecător
Kozsokár Gábor - judecător
Acsinte Gaspar - judecător
Petre Ninosu - judecător
Ion Predescu - judecător
Şerban Viorel Stănoiu - judecător
Aurelia Rusu - procuror
Valentina Bărbăţeanu - magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 9 lit. b) şi d) din Legea nr. 156/2000 privind protecţia cetăţenilor români care lucrează în străinătate, astfel cum a fost modificată prin Ordonanţa Guvernului nr.43/2002, excepţie ridicată de Societatea Comercială "Nadosim M" - S.R.L. din Bucureşti în Dosarul nr. 11.292/2004 al Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti.
La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.
Cauza aflându-se în stare de judecată, Curtea acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public. Acesta pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate. Consideră că prevederile art. 9 lit. b) din Legea nr. 156/2000 sunt conforme prevederilor constituţionale ale art. 16 şi ale art. 41 alin. (1), întrucât alegerea liberă a profesiei şi a locului de muncă presupune şi îndeplinirea unor condiţii de competenţă şi experienţă specifice. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 9 lit. d) din Legea nr. 156/2000, arată că acestea dau expresie prevederilor art. 135 alin. (2) lit. a) din Constituţie. Astfel, contractele încheiate de agenţii de ocupare a forţei de muncă cu persoane fizice şi organizaţii patronale din străinătate este necesar să cuprindă oferte ferme de locuri de muncă, deoarece aceste clauze contractuale urmează să fie incluse în contractele individuale de muncă încheiate între cetăţenii români şi angajatorii străini. În lipsa acestora, contractele individuale de muncă ar fi lipsite de elementele lor esenţiale.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin Încheierea din 20 decembrie 2004, pronunţată în Dosarul nr. 11.292/2004, Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 9 lit. b) şi d) din Legea nr. 156/2000 privind protecţia cetăţenilor români care lucrează în străinătate, astfel cum a fost modificată prin Ordonanţa Guvernului nr.43/2002.
Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de contestatoarea Societatea Comercială "Nadosim M" S.R.L. din Bucureşti într-o cauză civilă având ca obiect anularea procesului-verbal de constatare a unei contravenţii, întocmit de un inspector din cadrul Inspectoratului Teritorial de Muncă Bucureşti.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că art. 9 lit. b) din Legea nr. 156/2000, astfel cum a fost modificată prin Ordonanţa Guvernului nr.43/2002, încalcă principiul egalităţii în drepturi a cetăţenilor, statuat de art. 16 din Constituţie, întrucât creează o discriminare - în ceea ce priveşte angajarea între persoanele care au experienţă în domeniul forţei de muncă şi cele care nu au o astfel de experienţă. Textul de lege criticat "blochează accesul la angajare pe considerentul experienţei" şi "pune angajatorul în situaţia de a încălca dreptul constituţional al persoanei constând în libertatea alegerii locului de muncă", fiind astfel contrar art.
41 alin. (1) din Constituţie. Referitor la art. 9 lit. d) din Legea nr. 156/2000, astfel cum a fost modificată prin Ordonanţa Guvernului nr.43/2002, susţine că încalcă dispoziţiile art. 135 alin. (2) lit. a) din Constituţie, care impune statului obligaţia de a asigura libertatea comerţului şi crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie, deoarece "blochează accesul la activitatea de mediere de preexistenţa unor contracte".
Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a art. 9 lit. b) din Legea nr. 156/2000, astfel cum a fost modificată prin Ordonanţa Guvernului nr.43/2002, este întemeiată, întrucât acest text este contrar prevederilor art. 16 şi art. 41 alin. (1) din Constituţie. Prin textul criticat "se creează o discriminare între persoanele care au experienţă în domeniul forţei de muncă şi cele care nu au experienţă în acest domeniu şi se blochează accesul la angajare pe considerentul experienţei"; "legiuitorul nu a stabilit ce se înţelege prin personal cu experienţă în domeniul forţei de muncă, astfel încât măsura restrângerii alegerii locului de muncă poate fi aplicată în mod discriminatoriu". Exprimându-şi opinia asupra excepţiei de neconstituţionalitate a art. 9 lit. d) din Legea nr. 156/2000, instanţa consideră că aceasta este neîntemeiată, dispoziţiile de lege criticate fiind conforme cu prevederile art. 135 alin. (2) lit. a) din Constituţie. Textul de lege ce face obiectul excepţiei de neconstituţionalitate "nu contravine principiilor economiei de piaţă şi nici obligaţiilor statului în acest domeniu, prin aceste dispoziţii urmărindu-se protecţia socială a muncii"; "dacă nu ar exista contracte care să conţină oferte ferme de locuri de muncă, agentul de ocupare a forţei de muncă nu ar putea asigura includerea elementelor cu caracter minimal în contractul individual de muncă încheiat între angajatorul străin şi angajatul cetăţean român".
Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.
Preşedintele Camerei Deputaţilor consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În susţinerea acestei opinii, arată că art. 9 lit. b) din Legea nr. 156/2000 nu creează discriminare între persoanele care au experienţă şi cele care nu au experienţă în domeniul forţei de muncă, "întrucât principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii nu presupune uniformitate, ci faptul că la situaţii diferite trebuie aplicat un tratament juridic diferenţiat, care, în speţă, este fundamentat pe desfăşurarea, de către agenţii de ocupare a forţei de muncă, a activităţii de mediere a angajării cetăţenilor români în străinătate". Textul nu este contrar nici prevederilor art. 41 alin. (1) din Constituţie, "întrucât dreptul la muncă nu este îngrădit în situaţia în care specificul activităţii desfăşurate impune obligativitatea experienţei, astfel cum a fost statuată de legiuitor în virtutea atribuţiilor sale". În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a art. 9 lit. d) din Legea nr. 156/2000, apreciază că nici aceasta nu este întemeiată.
Textul de lege criticat "vizează protecţia socială a muncii, necontravenind principiilor economiei de piaţă şi nici obligaţiilor pe care statul le are în acest domeniu", iar inexistenţa unor contracte care să conţină oferte ferme de locuri de muncă "ar conduce la imposibilitatea agentului de ocupare a forţei de muncă de a include în contract elementele prevăzute de legiuitor la art. 10 din Legea nr. 156/2000".
Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 9 lit. b) şi d) din Legea nr. 156/2000 privind protecţia cetăţenilor români care lucrează în străinătate este neîntemeiată. Legea nr. 156/2000 a fost adoptată "pentru a oferi o protecţie socială corespunzătoare cetăţenilor români care lucrează în străinătate şi pentru a reglementa activitatea agenţilor de ocupare a forţei de muncă". În cuprinsul legii s-au stabilit anumite condiţii pe care trebuie să le îndeplinească agenţii de ocupare a forţei de muncă pentru a putea media angajarea cetăţenilor români în străinătate, condiţii ce "nu contravin principiilor economiei de piaţă şi nici obligaţiilor statului în acest domeniu, prin acest act normativ urmărindu-se protecţia socială a muncii". Guvernul susţine că, "dacă nu ar exista contracte care să conţină oferte ferme de locuri de muncă, agentul de ocupare a forţei de muncă nu ar putea asigura includerea elementelor cu caracter minimal în contractul individual de muncă încheiat între angajatorul străin şi angajatul cetăţean român". fiinând seama de complexitatea activităţii pe care o desfăşoară cei ce se ocupă de plasarea forţei de muncă, cerinţa referitoare la existenţa experienţei în domeniul forţei de muncă este justificată, astfel încât nu se încalcă nici principiul egalităţii în drepturi a cetăţenilor şi nici dreptul la muncă al acestora. Prin adoptarea Ordonanţei Guvernului nr.43/2002 pentru modificarea Legii nr. 156/2000 privind protecţia cetăţenilor români care lucrează în străinătate "a fost asigurată o mai bună conştientizare şi responsabilizare a agenţilor de ocupare a forţei de muncă în stăinătate pentru ca serviciile de mediere pe care le desfăşoară să fie realizate în mod eficient şi operativ".
Avocatul Poporului şi-a exprimat opinia în sensul respingerii excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. Dispoziţiile art. 9 lit. b) din Legea nr. 156/2000, astfel cum a fost modificată prin Ordonanţa Guvernului nr.43/2002, "prin condiţionarea încadrării unei persoane într-o anumită muncă, de o anumită experienţă profesională" nu îngrădesc dreptul la muncă. Precizează că prevederile art. 41 alin. (1) din Constituţie "nu pot fi interpretate în sensul că orice persoană, oricând, poate opta pentru exercitarea unei profesii ori a unei meserii sau pentru alegerea oricărui loc de muncă, fără a avea pregătirea şi calificarea corespunzătoare". În punctul de vedere se arată că nu poate fi reţinută nici critica de neconstituţionalitate a art. 9 lit. b) din Legea nr. 156/2000 prin raportare la art. 16 din Constituţie, deoarece "exigenţa experienţei profesionale în vederea încadrării în muncă nu este de natură discriminatorie între cetăţeni, întrucât principiul egalităţii şi nediscriminării nu are semnificaţia instituirii unei uniformităţi, ci permite ca în situaţii diferite să se aplice un tratament juridic diferit când acesta se justifică în mod raţional şi obiectiv". În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a art. 9 lit. d) din lege, aceasta nu este întemeiată, întrucât "condiţionarea prin textul legal criticat a preexistenţei unor contracte care conţin oferte ferme pentru locuri de muncă pentru desfăşurarea activităţii de mediere a angajării cetăţenilor români în stăinătate nu este de natură să contravină libertăţii comerţului, ci asigură protecţia concurenţei loiale şi creează cadrul favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie".
Preşedintele Senatului nu a comunicat punctul său de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale preşedintelui Camerei Deputaţilor, Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 9 lit. b) şi d) din Legea nr. 156/2000 privind protecţia cetăţenilor români care lucrează în străinătate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.364 din 4 august 2000, astfel cu a fost modificată prin Ordonanţa Guvernului nr.43/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.578 din 5 august 2002, aprobată şi modificată prin Legea nr. 592/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.808 din 7 noiembrie 2002. Cuprinsul textelor de lege criticate este următorul:
- Art. 9 lit. b) şi d): "Agenţii de ocupare a forţei de muncă pot desfăşura activitatea de mediere a angajării cetăţenilor români în străinătate dacă îndeplinesc următoarele condiţii: (...)
b) au încadrat în muncă personal cu experienţă în domeniul forţei de muncă; (...)
d) au încheiat cu persoane juridice, persoane fizice şi organizaţii patronale din străinătate, după caz, contracte care conţin oferte ferme de locuri de muncă;".
În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, textele de lege criticate contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 16, ale art. 41 alin. (1) şi ale art. 135 alin. (2) lit. a). Din motivarea excepţiei însă, în ceea ce priveşte art. 16 din Constituţie, rezultă că autorul acesteia îşi raportează critica doar la prevederile alin. (1) al acestui articol. Cuprinsul textelor constituţionale invocate este următorul:
- Art. 16 alin. (1): "Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.";
- Art. 41 alin. (1): "Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit.
Alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei, precum şi a locului de muncă este liberă.";
- Art. 135 alin. (2) lit. a): "Statul trebuie să asigure:
a) libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie;".
Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea reţine următoarele:
Legea nr. 156/2000 privind protecţia cetăţenilor români care lucrează în străinătate impune agenţilor de ocupare a forţei de muncă îndeplinirea condiţiilor prevăzute la art. 9, necesare pentru desfăşurarea activităţii de mediere a angajării cetăţenilor români în străinătate. Potrivit susţinerilor autorului excepţiei, condiţia stabilită la art. 9 lit. b) privind încadrarea de personal cu experienţă în domeniul forţei de muncă este neconstituţională prin aceea că, pe de o parte, creează o discriminare la angajare între cetăţenii care au experienţa cerută şi cei care nu au dobândit o asemenea experienţă, iar pe de altă parte, îngrădeşte libertatea alegerii locului de muncă. Curtea constată că, în realitate, dispoziţia de lege criticată nu instituie nici privilegii, nici discriminări între cetăţeni, astfel încât nu se poate susţine că ar încălca principiul constituţional al egalităţii în drepturi a cetăţenilor, consacrat prin art. 16 alin. (1) din Constituţie, tratamentul egal impunându-se doar pentru cetăţenii aflaţi în situaţii identice.
Sub acest aspect Curtea Constituţională a reţinut în mod constant că principiul egalităţii nu înseamnă uniformitate, aşa încât, dacă la situaţii egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situaţii diferite tratamentul juridic nu poate fi decât diferit. În plus, aşa după cum Curtea Constituţională a statuat, de exemplu în Decizia nr.233 din 25 mai 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.603 din 5 iulie 2004, "Libertatea alegerii profesiei, a meseriei şi a locului de muncă nu înseamnă că orice persoană, oricând şi în orice condiţii, poate exercita profesia sau meseria pe care o doreşte. Alegerea profesiei şi a meseriei presupune, înainte de toate, pregătirea şi calificarea corespunzătoare în vederea exercitării acestora". Din această perspectivă, nici prin raportare la prevederile art. 41 alin. (1) din Constituţie nu se poate susţine că este neconstituţională condiţionarea instituită prin dispoziţiile art. 9 lit. b) din Legea nr. 156/2000.
În legătură cu neconstituţionalitatea art. 9 lit. d) din Legea nr. 156/2000 Curtea constată că obligaţia agenţilor de ocupare a forţei de muncă de a încheia cu persoane juridice, persoane fizice şi organizaţii patronale din străinătate contracte care conţin oferte ferme de locuri de muncă se justifică prin scopul însuşi al Legii nr. 156/2000, acela de a asigura protecţia cetăţenilor români care lucrează în străinătate.
Aşa fiind, nu pot fi reţinute susţinerile autorului excepţiei în sensul cărora aceste prevederi sunt contrare art. 135 alin. (2) lit. a) din Constituţie. Curtea observă că textul de lege criticat dispune chiar în sensul prevederii constituţionale invocate, dând astfel expresie preocupării statului privind asigurarea protecţiei concurenţei loiale şi crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 9 lit. b) şi d) din Legea nr. 156/2000 privind protecţia cetăţenilor români care lucrează în străinătate, excepţie ridicată de Societatea Comercială "Nadosim M" - S.R.L. din Bucureşti în Dosarul nr. 11.292/2004 al Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti.
Definitivă şi general obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 14 iunie 2005.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. IOAN VIDA

Magistrat-asistent,
Valentina Bărbăţeanu

Miercuri, 23 septembrie 2026, 15:10

Declinare de raspundere: Informaţiile publicate în aceasta rubrică, precum şi textele actelor normative nu au caracter oficial.