DECIZIE nr.445 din 15 septembrie 2005
referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 21 alin. (4) lit. a) şi alin. (5) din Ordonanţa Guvernului nr. 102/2000 privind statutul şi regimul refugiaţilor în România
Textul actului publicat în M.Of. nr. 918/13 oct. 2005

Ioan Vida - preşedinte
Nicolae Cochinescu - judecător
Aspazia Cojocaru - judecător
Kozsokár Gábor - judecător
Acsinte Gaspar - judecător
Petre Ninosu - judecător
Ion Predescu - judecător
Şerban Viorel Stănoiu - judecător
Ion Tiucă - procuror
Valentina Bărbăţeanu - magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 21 alin. (4) lit. a) şi alin. (5) din Ordonanţa Guvernului nr.102/2000 privind statutul şi regimul refugiaţilor în România, excepţie ridicată de Mohamad Ibrahim Mustafa Salim Al Mahdi în Dosarul nr. 417/RF/2005 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a VIII-a pentru conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ şi fiscal.
La apelul nominal răspunde autorul excepţiei, personal, însoţit de traducător autorizat, domnul Bassam Dalati, şi asistat de avocat, doamna Eugenia Crângariu. Se constată lipsa celeilalte părţi, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.
Cauza aflându-se în stare de judecată, Curtea acordă cuvântul reprezentantului autorului excepţiei, care solicită admiterea acesteia, întrucât dispoziţiile de lege criticate contravin dreptului la un proces echitabil şi nu asigură accesul la dublul grad de jurisdicţie. De asemenea, consideră că prevederile art. 21 alin. (4) lit. a) şi alin. (5) din Ordonanţa Guvernului nr.102/2000 sunt contrare şi dispoziţiilor art. 18 din Constituţie, referitoare la protecţia cetăţenilor străini şi apatrizi, care include şi dreptul lor la apărare; or, în practică, termenul de 10 zile, stabilit de textul criticat, nu poate fi respectat.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate. Precizează că accesul liber la justiţie nu presupune existenţa mai multor grade de jurisdicţie, iar stabilirea acestora este atributul exclusiv al legiuitorului.
Apreciază că termenul de 10 zile este în concordanţă cu prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care vizează celeritatea procesului.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin Încheierea din 21 aprilie 2005, pronunţată în Dosarul nr. 417/RF/2005, Tribunalul Bucureşti - Secţia a VIII-a pentru conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 21 alin. (4) lit. a) şi alin. (5) din Ordonanţa Guvernului nr.102/2000 privind statutul şi regimul refugiaţilor în România.
Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Mohamad Ibrahim Mustafa Salim Al Mahdi într-o cauză civilă având ca obiect soluţionarea recursului formulat împotriva sentinţei prin care Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a respins plângerea împotriva hotărârii Oficiului Naţional pentru Refugiaţi de respingere a cererii de acordare a statutului de refugiat.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că textul de lege criticat îngrădeşte exercitarea dreptului de liber acces la justiţie cu privire la un al doilea grad de jurisdicţie, precum şi dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, fără a exista vreunul dintre motivele precizate în art. 53 alin. (1) şi (2) din Constituţie.
În argumentarea acestor afirmaţii arată că termenul de 10 zile, prevăzut de art. 21 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr.102/2000, nu poate fi considerat un termen rezonabil, întrucât "nu oferă timpul material minim strict necesar" realizării actului de justiţie "cu respectarea tuturor garanţiilor unui proces echitabil, inclusiv a dreptului la apărare". În acest sens arată că procedura accelerată de soluţionare a cererilor de acordare a statutului de refugiat presupune intervievarea petentului de către instanţa de judecată, cu asigurarea unui interpret, propunerea probelor şi administrarea acestora. Probele sunt reprezentate de înscrisuri care atestă, pe de o parte, statutul personal al petentului, care trebuie traduse, de regulă, într-o formă legalizată, iar pe de altă parte, relaţiile referitoare la evoluţia situaţiei din ţara de origine a acestuia, furnizate de Consiliul Naţional Român pentru Refugiaţi. De aceea, autorul excepţiei apreciază că termenul de 10 zile "contravine intervalului minim de timp rezonabil care este necesar atât apărării, cât şi instanţei de judecată pentru a soluţiona plângerea cu administrarea tuturor probelor necesare". Făcând o analogie cu tratamentul juridic de care se bucură străinii în materia procedurii privitoare la obţinerea cetăţeniei române, apreciază că în procedura de acordare a unei forme de protecţie se impune înlăturarea atât a alternativei procedurii accelerate, cât şi a restricţiei exercitării căii de atac a recursului. De asemenea, consideră că prin introducerea, în art. 19 alin. (2) lit. a)-d) din Ordonanţa Guvernului nr.102/2000, a unor criterii, enumerate în mod limitativ, de apreciere a temeiniciei cererilor se încalcă principiul independenţei justiţiei, prevăzut de art. 124 alin. (3) din Constituţie. În final, în ceea ce priveşte garantarea dublului grad de jurisdicţie, autorul excepţiei face referire şi la dispoziţiile art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 şi la cele ale art. 2821 din Codul de procedură civilă.
Tribunalul Bucureşti - Secţia a VIII-a pentru conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ şi fiscal apreciază că excepţia de neconstituţionalitate nu este întemeiată. Consideră că textul de lege criticat nu îngrădeşte accesul la justiţie, petentul având posibilitatea să sesizeze instanţa de judecată cu o plângere împotriva hotărârii date asupra cererii sale, analizată în procedura accelerată. Limitarea accesului la mai multe grade de jurisdicţie nu reprezintă o încălcare a liberului acces la justiţie, întrucât o instanţă a analizat susţinerile solicitantului statutului de refugiat, care a beneficiat de un proces echitabil, desfăşurat într-un termen rezonabil, fără încălcarea dreptului la apărare.
Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.
Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată că stabilirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti este de competenţa exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură atât în ceea ce priveşte termenele de soluţionare a cererilor, cât şi posibilitatea exercitării căilor de atac împotriva hotărârilor pronunţate. Menţionează în acest sens Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1994 şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 16/1999. Mai arată că stabilirea termenului de 10 zile pentru soluţionarea plângerii nu reprezintă un impediment în deplina exercitare a drepturilor de care pot beneficia străinii care urmează procedura de acordare a unei forme de protecţie, "acest termen fiind conceput să vină în sprijinul persoanelor care solicită acordarea statutului de refugiat şi ale căror cauze comportă o urgenţă evidentă, prin asigurarea unui proces rapid". Observă că în nici una dintre cauzele supuse judecăţii Curţii Europene a Drepturilor Omului cerinţa termenului rezonabil nu a fost interpretată în sensul obligării statelor de a asigura un proces mai lung, ci, dimpotrivă, soluţia constantă a fost aceea că "justiţia nu trebuie realizată cu întârzieri de natură să îi compromită eficacitatea şi credibilitatea". Citează hotărârile pronunţate în cauzele Moreira de Azevedo împotriva Portugaliei (1990) şi H. împotriva Franţei (1989). De asemenea, arată că nici prevederile constituţionale, nici cele ale Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu consacră expres sau implicit dreptul la dublul grad de jurisdicţie, drept ce este recunoscut doar în materie penală.
Consideră că nu este încălcat dreptul la apărare şi nici nu este restrâns exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi, petentul bucurându-se de garanţiile şi drepturile procesuale prevăzute în art. 14 din Ordonanţa Guvernului nr.102/2000.
Avocatul Poporului apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens arată că textele de lege criticate nu aduc atingere dispoziţiilor constituţionale invocate de autorul excepţiei. Precizează că prevederile art. 21 alin. (4) lit. a) şi alin. (5) din Ordonanţa Guvernului nr.102/2000 "nu îngrădesc sub nici un aspect posibilitatea părţilor de a se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor lor legitime". Petentul are posibilitatea de a formula plângere în faţa instanţelor judecătoreşti cu privire la hotărârea pronunţată de Oficiul Naţional pentru Refugiaţi şi de a beneficia pe tot parcursul acestei proceduri de toate garanţiile necesare asigurării unui proces echitabil. Menţionează în acest sens deciziile Curţii Constituţionale nr. 140/2005, nr. 389/2004 şi nr. 389/2003. Apreciază că nu este întemeiată nici critica prin raportare la dispoziţiile art. 24 din Constituţie, întrucât străinul care solicită acordarea statutului de refugiat are posibilitatea de a formula pretenţii şi apărări. Arată că art. 14 şi 53 din Constituţie nu au incidenţă în soluţionarea cauzei.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului şi al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 21 alin. (4) lit. a) şi alin. (5) din Ordonanţa Guvernului nr.102/2000 privind statutul şi regimul refugiaţilor în România, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.1.136 din 1 decembrie 2004, care au următorul conţinut:
- Art. 21 alin. (4) lit. a) şi alin. (5): "(4) Instanţa soluţionează plângerea în termen de 10 zile şi pronunţă o hotărâre motivată, prin care:
a) respinge plângerea pentru cel puţin unul dintre motivele prevăzute la art. 19 alin. (1); [...] (5) Hotărârea instanţei este definitivă şi irevocabilă." În motivarea excepţiei autorul acesteia face trimitere şi la prevederile art. 2 lit. a), b) şi c), ale art. 19 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) lit. a)-d) din Ordonanţa Guvernului nr.102/2000, însă obiectul excepţiei de neconstituţionalitate este circumscris la dispoziţiile art. 21 alin. (4) lit. a) şi alin. (5) din ordonanţă, aşa cum Tribunalul Bucureşti Secţia a VIII-a pentru conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ şi fiscal a precizat în încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale.
În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum a fost exprimată în faţa instanţei de judecată, textele de lege criticate contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 14 alin. (1), art. 21 alin. (1), (2) şi (3), art. 24 şi ale art. 53. Cât priveşte invocarea art. 14 din Constituţie, Curtea observă că, atât din motivarea excepţiei, cât şi din precizarea expresă formulată în scris şi depusă la dosarul Curţii Constituţionale în şedinţa publică din 15 septembrie 2005, rezultă că, în realitate, textele din Constituţie la care îşi raportează autorul excepţiei critica de neconstitu ţionalitate sunt art. 18 alin. (1), art. 21 alin. (1), (2) şi (3), art. 24 şi art. 53. Acestea au următorul cuprins:
- Art. 18 alin. (1): "Cetăţenii străini şi apatrizii care locuiesc în România se bucură de protecţia generală a persoanelor şi a averilor, garantată de Constituţie şi de alte legi.";
- Art. 21 alin. (1), (2) şi (3): "(1) Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime.
(2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.
(3) Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.";
- Art. 24: "(1) Dreptul la apărare este garantat.
(2) În tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu.";
- Art. 53: "(1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.
(2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii." De asemenea, autorul excepţiei invocă în susţinerea acesteia şi art. 6 - "Dreptul la un proces echitabil" paragraful 1 şi art. 14 - "Interzicerea discriminării", ambele din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine: O primă observaţie constă în aceea că în urma renumerotării şi republicării Ordonanţei Guvernului nr.102/2000 privind statutul şi regimul refugiaţilor în România, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.1.136 din 1 decembrie 2004, prevederile art. 21 alin. (4) lit. a) şi alin. (5), ce fac obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, au căpătat conţinutul fostului art. 20 alin. (4) lit. a) şi alin. (5) din ordonanţă, în redactarea anterioară republicării. Curtea constată, de asemenea, că dispoziţiile acestui din urmă articol au mai format obiectul controlului de constituţionalitate. Astfel, prin Decizia nr.389 din 30 septembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.1.077 din 19 noiembrie 2004, Curtea Constituţională, respingând excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 20 alin. (4) lit. a) şi alin. (5) din Ordonanţa Guvernului nr.102/2000 privind statutul şi regimul refugiaţilor în România, a reţinut, în esenţă, următoarele:
în legătură cu invocarea încălcării dreptului la un proces echitabil, constând în imposibilitatea de a ataca la o instanţă superioară hotărârea definitivă şi irevocabilă a instanţei de judecată care soluţionează plângerea, nici art. 21 din Constituţie, nici art. 6 pct. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu consacră expres sau implicit dreptul la dublul grad de jurisdicţie, drept ce este recunoscut doar în materie penală. De asemenea, termenul de 10 zile, impus de art. 21 alin. (4) lit. a) din Ordonanţa Guvernului nr.102/2000, pentru soluţionarea plângerii împotriva hotărârii de respingere a cererii de acordare a statutului de refugiat, "nu este de natură să impieteze asupra independenţei judecătorilor şi nu reprezintă un impediment în deplina exercitare a drepturilor de care pot beneficia străinii care urmează procedura de acordare a unei forme de protecţie din partea statului român. Această protecţie constă în dreptul străinului de a fi asistat de un avocat sau de un reprezentant al organizaţiilor neguvernamentale în domeniul drepturilor omului, de a beneficia de serviciile unui interpret, precum şi de toate celelalte garanţii procesuale care dau conţinut conceptului de proces echitabil". În plus, prin Decizia nr.140 din 10 martie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.406 din 13 mai 2005, Curtea Constituţională a constatat că termenul de 10 zile, stabilit de art. 21 alin. (4) lit. a) din ordonanţă, "se circumscrie condiţiei termenului rezonabil, aşa cum apare acesta în interpretarea Curţii Europene a Drepturilor Omului. Astfel, observă că în nici una dintre cauzele supuse judecăţii Curţii de la Strasbourg această cerinţă nu a fost interpretată în sensul obligaţiei statelor şi a autorităţilor de a asigura un proces mai lung. Din contră, soluţia constantă a fost aceea că «justiţia nu trebuie realizată cu întârzieri de natură să-i compromită eficacitatea şi credibilitatea», sens în care pot fi amintite hotărârile pronunţate în cauzele Moreira de Azevedo contra Portugaliei (1990) şi H. contra Franţei (1989)".
De altfel, în jurisprudenţa sa constantă, Curtea Constituţională a statuat, cu valoare de principiu, că stabilirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti este de competenţa exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură atât în ceea ce priveşte termenele de soluţionare a cererilor, cât şi relativ la posibilitatea exercitării căilor de atac împotriva hotărârilor pronunţate.
Cele statuate prin deciziile menţionate îşi menţin valabilitatea şi în prezenta cauză, întrucât în speţă nu au fost aduse elemente noi care să justifice schimbarea acestei jurisprudenţe a Curţii Constituţionale.
Curtea observă că nu poate fi reţinută nici critica prin raportare la prevederile art. 18 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile art. 21 alin. (4) lit. a) şi alin. 5) din Ordonanţa Guvernului nr.102/2000 neafectând în nici un fel protecţia generală a persoanelor şi a proprietăţii, garantată străinilor şi apatrizilor prin prevederile constituţionale menţionate. De asemenea, Curtea constată că textul de lege criticat nu instituie restrângeri ale exerciţiului dreptului de acces liber la justiţie, astfel încât nu se poate reţine critica referitoare la pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 53 din Constituţie.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 21 alin. (4) lit. a) şi alin. (5) din Ordonanţa Guvernului nr.102/2000 privind statutul şi regimul refugiaţilor în România, excepţie ridicată de Mohamad Ibrahim Mustafa Salim Al Mahdi în Dosarul nr. 417/RF/2005 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a VIII-a pentru conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ şi fiscal.
Definitivă şi general obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 15 septembrie 2005.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. IOAN VIDA

Magistrat-asistent,
Valentina Bărbăţeanu

Joi, 24 septembrie 2026, 08:35

Declinare de raspundere: Informaţiile publicate în aceasta rubrică, precum şi textele actelor normative nu au caracter oficial.