DECIZIE nr.503 din 4 octombrie 2005
la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 16 alin. (7) din Ordonanţa Guvernului nr. 102/2000 privind statutul şi regimul refugiaţilor în România
Textul actului publicat în M.Of. nr. 986/7 noi. 2005

Ioan Vida - preşedinte
Nicolae Cochinescu - judecător
Aspazia Cojocaru - judecător
Constantin Doldur - judecător
Acsinte Gaspar - judecător
Kozsokár Gábor - judecător
Ion Predescu - judecător
Şerban Viorel Stănoiu - judecător
Ion Tiucă - procuror
Claudia Margareta Niţă - magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor "art. 15 alin. (7) din Ordonanţa Guvernului nr.102/2000 privind statutul şi regimul refugiaţilor în România, modificată prin Ordonanţa Guvernului nr.43/2004", excepţie ridicată de cetăţeanul chinez Zhao Li în Dosarul nr. 7.248/RF/2004 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ şi fiscal.
La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.
Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, deoarece textul de lege criticat nu contravine normelor constituţionale şi internaţionale referitoare la dreptul părţilor la un proces echitabil.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:
Prin Încheierea din 18 noiembrie 2004, pronunţată în Dosarul nr. 7.248/RF/2004, Tribunalul Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor "art. 15 alin. (7) din Ordonanţa Guvernului nr.102/2000 privind statutul şi regimul refugaţilor în România, modificată prin Ordonanţa Guvernului nr.43/2004". Excepţia a fost ridicată de recurenta Zhao Li, cetăţean chinez, într-o cauză civilă având ca obiect soluţionarea recursului formulat împotriva sentinţei prin care Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a respins plângerea împotriva hotărârii Oficiului Naţional pentru Refugiaţi privind cererea de acordare a statutului de refugiat.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, se arată că dispoziţiile art. 15 alin. (7) din Ordonanţa Guvernului nr.102/2000, astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 12 din Ordonanţa Guvernului nr.43/2004, încalcă prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţie, referitoare la dreptul părţilor la un proces echitabil, precum şi dispoziţiile art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât "înfrâng dreptul petentului la calea de acces a recursului, cale prevăzută de lege, în situaţia în care nu a fost prezent, din motive ce nu-i sunt imputabile, la termenul la care a avut loc judecata pe fond a cauzei sale şi a fost pronunţată hotărârea atacabilă prin recurs, ceea ce înfrânge dreptul la un proces echitabil".
În acelaşi sens, se mai precizează că atât în doctrina de specialitate, cât şi în jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, s-a statuat că "dreptul la un proces echitabil depinde de natura procedurilor, care trebuie să satisfacă o serie de criterii, între care şi dreptul la apărare".
Dispoziţiile de lege criticate, care instituie obligaţia părţilor de a declara recurs în termenul de 5 zile de la pronunţare împotriva hotărârii instanţei de fond, blochează accesul la această cale de atac a părţilor care, din diferite motive, nu au avut posibilitatea să participe la judecarea în fond a cauzei lor, fără nici o justificare şi împiedicând, totodată, buna desfăşurare a procesului.
Faţă de situaţia de fapt, se precizează că reclamanta nu a fost prezentă, din motive neimputabile ei, la judecarea pe fond a plângerii sale împotriva hotărârii Oficiului Naţional pentru Refugiaţi, prin care i s-a respins cererea de acordare a statutului de refugiat şi, în consecinţă, nu a avut cunoştinţă despre faptul că a fost pronunţată o hotărâre la acelaşi termen şi nici despre conţinutul acesteia. Or, imposibilitatea declarării recursului are, în situaţia sa, implicaţii cu atât mai grave, cu cât statele contractante ale Convenţiei de la Geneva au obligaţia de a asigura investigarea pe fond, cel puţin o dată, a cererii de protecţie a unui cetăţean străin, în mod efectiv şi nu formal, aşa cum este cazul de faţă.
Tribunalul Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ şi fiscal apreciază că dispoziţiile art. 15 alin. (7) din Ordonanţa Guvernului nr.102/2000, devenite art. 16 alin. (7) după republicarea acesteia, încalcă prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţie şi ale art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare la dreptul la un proces echitabil.
Se precizează, mai întâi, că dispoziţiile art. 15 alin. (7) din ordonanţă prevedeau, până la modificarea lor prin Ordonanţa Guvernului nr.43/2003, că soluţia instanţei de fond asupra plângerii formulate de solicitantul statutului de refugiat sau a unei forme de protecţie umanitară putea fi atacată cu recurs "în termen de 5 zile de la pronunţare pentru cei prezenţi sau de la comunicare pentru cei lipsă".
Modificările intervenite şi pretinse a fi neconstituţionale stabilesc ca termenul de declarare a recursului să curgă exclusiv după pronunţarea hotărârii, indiferent de prezenţa contestatorului la pronunţare.
Noua reglementare restrânge dreptul la recurs, încălcându-se astfel dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Totodată, trebuie avute în vedere şi regulile privitoare la modul de abordare a cererii solicitantului statutului de refugiat, adoptate în baza Convenţiei din 1951 şi a Protocolului din 1967 privind statutul refugiaţilor, aşa cum sunt stabilite în Manualul referitor la proceduri şi criterii de determinare a statutului de refugiat, reeditat la Geneva în ianuarie 1992 de Biroul Înaltului Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi. Aceste reguli impun statelor respectarea unor condiţii minimale în ceea ce priveşte determinarea statutului şi regimului refugiaţilor, în considerarea situaţiei speciale în care aceştia se găsesc pe teritoriul unui stat străin.
În sensul argumentării opiniei potrivit căreia textul de lege criticat încalcă art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, sunt invocate şi exemple din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv decizii de speţă privind consecinţele judecării în lipsă asupra respectării dreptului la un proces echitabil (cauza Colozza împotriva Italiei, 1985, cauza F.C.B. împotriva Italiei, 1991, cauza T. împotriva Italiei, 1992).
Regulile procedurale speciale referitoare la termenul legal de exercitare a căii de atac a recursului de către solicitantul statutului de refugiat sunt în defavoarea acestuia, cu atât mai mult cu cât termenul general de recurs prevăzut de art. 301 din Codul de procedură civilă dreptul comun în materie - este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, solicitanţii sunt persoane care nu cunosc, de cele mai multe ori, procedura de judecată a fondului sau a căilor de atac, şi, nu în ultimul rând, recursul este singura cale de atac ce poate fi exercitată împotriva hotărârii instanţei de fond. Prin urmare, lipsa solicitantului la momentul pronunţării hotărârii instanţei de fond, chiar dacă o cauză obiectivă, neimputabilă lui, îl împiedică să folosească singura cale de atac prevăzută de lege, are ca efect refuzul de a avea acces la o instanţă de judecată care să decidă asupra temeiniciei cererii sale, astfel fiindu-i pusă în pericol însăşi siguranţa vieţii.
Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate ridicată.
Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 15 alin. (7) din Oronanţa Guvernului nr. 102/2000 este întemeiată, în raport cu prevederile art. 21 din Constituţie.
"Manualul privind procedurile şi criteriile de determinare a statutului de refugiat" (1975, reeditat în 1992) precizează că statele au o marjă largă de apreciere a procedurilor celor mai adecvate pentru determinarea statutului de refugiat, dar totodată recomandă respectarea unui minim de garanţii: dacă solicitantului nu îi este recunoscut statutul de refugiat, acestuia trebuie să i se acorde un termen în care să se plângă împotriva hotărârii iniţiale prin care se respinsese cererea, la aceeaşi sau la altă autoritate, administrativă sau judiciară, iar pe perioada procedurii de examinare a plângerii de către autoritatea competentă, solicitantului trebuie să i se permită să rămână pe teritoriul statului căruia îi solicită statutul de refugiat. În mod similar, nici alte reglementări comunitare în materie (de exemplu, Directiva 2003/9/CE a Consiliului din 27 ianuarie 2003 privind normele minimale ale procedurilor de examinare a cererilor de acordare a statutului de refugiat) nu impun statelor membre ale Uniunii Europene un anumit tip de procedură de examinare a cererilor de refugiat, ci doar garanţiile de natură procedurală ce trebuie acordate solicitanţilor.
Potrivit prevederilor Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, dar şi jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, "statele nu sunt obligate să creeze căi de atac pentru toate situaţiile, dar, dacă totuşi o fac, au obligaţia, în temeiul art. 6 din Convenţie, de a asigura respectarea exigenţelor unui proces echitabil în exercitarea căilor de atac astfel create".
Or, din această perspectivă, textul de lege criticat limitează, în forma sa actuală, posibilitatea formulării recursului numai la cazurile în care persoanele în cauză sunt prezente la pronunţare. Susţinându-se punctul de vedere al instanţei de judecată în faţa căreia a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate, se arată că limitarea este de natură a afecta dreptul de acces la instanţă în însăşi substanţa sa, încălcându-se art. 6 din Convenţie.
În final, se menţionează că, în sensul constituţionalităţii textului de lege criticat, Curtea Constituţională s-a mai pronunţat, de exemplu prin Decizia nr.231 din 25 mai 2004, însă examenul de constituţionalitate nu a vizat prevederile art. 21 din Legea fundamentală, ci alte norme ale acesteia, apreciate în decizia amintită a fi respectate.
Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile art. 16 alin. (7) din Ordonanţa Guvernului nr.102/2000 privind statutul şi regimul refugiaţilor în România sunt constituţionale. Astfel, se arată că dispoziţiile criticate "nu conţin norme contrare dreptului părţilor interesate de a se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor lor legitime, de a beneficia de un proces echitabil, precum şi de judecarea cauzei lor într-un termen rezonabil. Procedura pentru acordarea statutului de refugiat reprezintă o situaţie juridică specifică, care nu se poate confunda cu procedura legală pentru soluţionarea altor categorii de cereri, iar legiuitorul poate institui, în considerarea acestei situaţii, o procedură aparte." În acest sens, sunt invocate deciziile Curţii Constituţionale nr. 231/2004 şi nr. 417/2004.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate ridicată.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului şi dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2) şi ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, potrivit încheierii de sesizare, îl constituie dispoziţiile art. 15 alin. (7) din Ordonanţa Guvernului nr.102/2000 privind statutul şi regimul refugiaţilor în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.436 din 3 septembrie 2000, aprobată cu modificări prin Legea nr. 323/2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.342 din 27 iunie 2001, modificată prin art. I pct. 12 din Ordonanţa Guvernului nr.43/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.92 din 31 ianuarie 2004. Ulterior sesizării Curţii Constituţionale, Ordonanţa Guvernului nr.102/2000 a fost republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.1.136 din 1 decembrie 2004, astfel că, urmare a renumerotării textelor, obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 16 alin. (7) din ordonanţa menţionată, care au următorul cuprins:
- Art. 16 alin. (7): "Împotriva hotărârii instanţei, contestatarul sau Oficiul Naţional pentru Refugiaţi poate declara recurs în termen de 5 zile de la pronunţare. Declararea recursului în termen suspendă executarea dispoziţiei de părăsire a teritoriului." Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţie, care au următorul cuprins:
- Art. 21 alin. (3): "Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil." De asemenea, sunt invocate şi prevederile art. 6 paragraful 1 teza întâi din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.135 din 31 mai 1994.
Aceste dispoziţii prevăd următoarele:
"1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. (...)." Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională reţine următoarele:
Dispoziţiile art. 16 alin. (7) din Ordonanţa Guvernului nr.102/2000 instituie un termen de 5 zile de la pronunţare, înăuntrul căruia contestatarul sau Oficiul Naţional pentru Refugiaţi poate declara recurs împotriva hotărârii instanţei ce soluţionează plângerea împotriva hotărârii Oficiului Naţional de Refugiaţi de admitere sau de respingere a cererii de acordare a statutului de refugiat.
Autorul excepţiei de neconstituţionalitate consideră că textul de lege criticat îngrădeşte dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 21 alin. (3) din Constituţie şi de art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, prin aceea că persoana care, din motive neimputabile, nu este prezentă la pronunţarea în şedinţă publică a hotărârii instanţei, şi, în consecinţă, nu cunoaşte soluţia pronunţată, nu mai are posibilitatea de a o ataca, termenul legal de recurs fiind de 5 zile de la pronunţare.
Curtea observă că dispoziţiile de lege atacate au fost modificate prin art. I pct. 12 din Ordonanţa Guvernului nr.43/2004, în sensul eliminării posibilităţii declarării recursului în termen de 5 zile de la comunicare, pentru cei lipsă. Totodată, recursul poate fi declarat şi de către Oficiul Naţional al Refugiaţilor (înlocuind procurorul în calitatea sa procesuală activă) şi are ca efect suspendarea executării dispoziţiei de părăsire a teritoriului.
Potrivit notei de fundamentare a Ordonanţei Guvernului nr.43/2004 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr.102/2000, dar şi din economia dispoziţiilor modificatoare, în ansamblul lor, rezultă că procedura de acordare a statutului de refugiat a fost adaptată cerinţelor de celeritate şi eficienţă impuse de specificul domeniului de reglementare, precum şi de legislaţia europeană în domeniu, în sensul simplificării procedurilor pentru rezolvarea de îndată a cererilor privind acordarea unei forme de protecţie umanitară, urmărindu-se totodată respectarea minimului de garanţii procedurale prevăzute de actele juridice internaţionale în materie de refugiaţi.
Curtea constată că măsura suprimării posibilităţii de declarare a recursului şi de către cei absenţi în termenul de 5 zile de la comunicare nu este de natură a afecta dreptul părţilor la un proces echitabil sau dreptul acestora la apărare,
având în vedere specificul de reglementare al regimului refugiaţilor în România. În acest sens, Curtea observă că, potrivit art. 301 din Codul de pocedură civilă, "termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel". Or, procedura de acordare a statutului de refugiat are caracter special, derogatoriu de la normele dreptului comun, având în vedere categoria de persoane vizate, precum şi cerinţele de celeritate şi eficienţă proprii domeniului de reglementare.
Caracterul special al procedurii este justificat, de asemenea, şi prin echilibrul pe care legiuitorul trebuie să-l menţină între interesul general de a asigura securitatea naţională şi ordinea publică, pe de o parte, şi respectarea unui minim de garanţii al exerciţiului drepturilor individuale, pe de altă parte. Totodată, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, legiuitorul are competenţa ca, în considerarea unor situaţii deosebite, să reglementeze reguli de procedură speciale, evident cu respectarea tuturor drepturilor garantate constituţional, fără ca prin aceasta să se poată susţine că sunt încălcate drepturile şi libertăţile fundamentale.
În acest context, Curtea consideră că limitarea exercitării dreptului de recurs înăuntrul unui termen de 5 zile ce decurge doar de la momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti, indiferent dacă şi din ce motive partea a fost sau nu prezentă, este justificată prin specificul cauzelor respective, care se soluţionează în cadrul unei proceduri speciale, ce nu afectează dreputul la un proces echitabil.
Persoanele aflate în procedura de acordare a statutului de refugiat trebuie să dea dovadă de diligenţă în exercitarea drepturilor lor, iar absenţa lor în momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti, chiar din motive neimputabile acestora, nu împiedică în mod obiectiv continuarea procedurii prin declararea recursului în termenul legal.
Accesul liber la justiţie şi dreptul la apărare - aspecte esenţiale ale dreptului la un proces echitabil - sunt asigurate prin respectarea cerinţelor procedurale specifice (citarea părţilor, publicitatea şedinţelor de judecată etc.), precum şi prin reglementarea căii de atac a recursului, care, însă, conform art. 129 din Constituţie, se exercită în condiţiile legii.
Curtea constată, totodată, că în urma modificării art. 16 alin. (7) din Ordonanţa Guvernului nr.102/2000 prin art. I pct. 12 din Ordonanţa Guvernului nr.43/2004, recursul formulat în termen a dobândit efect suspensiv. În aceste condiţii, interesul solicitantului de a urmări soluţia instanţei de judecată şi de a o ataca, dacă este nemulţumit, este cu atât mai evident şi justificat, de vreme ce declararea recursului în termenul legal suspendă executarea dispoziţiei de părăsire a teritoriului.
În ceea ce priveşte susţinerile autoarei excepţiei referitoare la obligaţiile statelor contractante ale Convenţiei din 28 iulie 1951 privind statutul refugiaţilor de a asigura judecarea în fond, cel puţin o dată, în mod concret şi nu formal, a cererii de acordare a unei forme de protecţie condiţionată, Curtea observă că şi acestea sunt neîntemeiate. Potrivit prevederilor art. 32 din Convenţia privind statutul refugiaţilor, ratificată prin Legea nr. 46/1991, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.148 din 17 iulie 1991, "1. Statele contractante nu vor expulza un refugiat care se găseşte în mod legal pe teritoriul lor decât pentru raţiuni de securitate naţională sau de ordine publică.

2. Expulzarea unui asemenea refugiat nu va avea loc decât în executarea unei hotărâri adoptate conform procedurii prevăzute de lege. Refugiatului va trebui să i se permită, în afara cazului în care raţiuni imperioase privind securitatea naţională se opun, să prezinte probe în apărarea sa, să poată face recurs şi să poată fi reprezentat în acest scop, în faţa unei autorităţi competente sau în faţa uneia sau mai multor persoane special desemnate de autoritatea competentă.

3. Statele contractante vor acorda unui asemenea refugiat un termen rezonabil pentru a-i permite să încerce să fie admis legal într-o altă ţară. Statele contractante pot aplica, în cadrul acestui termen, măsurile de ordine internă pe care le vor considera oportune." Curtea constată că atât prevederile Ordonanţei Guvernului nr.102/2000, în ansamblul său, cât şi textul de lege criticat, în special, nu conţin norme contrare prevederilor convenţionale menţionate. Împotriva hotărârii Oficiului Naţional pentru Refugiaţi de respingere a cererii de acordare a statutului de refugiat solicitantul poate formula plângere în faţa instanţei de judecată, în termen de 10 zile de la data primirii dovezii de comunicare a acesteia, iar hotărârea instanţei poate fi atacată, la rândul ei, cu recurs, în condiţiile prevăzute de art. 16 alin. (7). Pe de altă parte, solicitantul nu este supus riscului de a fi expulzat şi returnat până la încheierea procedurii în mod definitiv şi irevocabil, deoarece recursul este suspensiv de executare a dispoziţiei de părăsire a teritoriului. Astfel, Curtea observă că atât drepturile procedurale ale solicitantului, cât şi principiul nereturnării sunt garantate şi nu contravin prevederilor Convenţiei din 28 iulie 1951 privind statutul refugiaţilor şi nici altor documente juridice internaţionale în materie de refugiaţi, referitoare la minimul de garanţii procedurale pe care România, în calitate de stat parte, are obligaţia să le asigure.

În ceea ce priveşte susţinerile autoarei excepţiei referitoare la doctrina de specialitate, precum şi soluţiile de speţă din jurisprundenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil, indicate de instanţa de judecată în faţa căreia a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate, Curtea apreciază că aceste susţineri nu au relevanţă. Aspectele particulare cauzelor menţionate vizează judecarea şi condamnarea în lipsă a reclamantului, fără ca procedura de citare a acestuia să fie legal şi efectiv îndeplinită, în vreme ce situaţia solicitantului statutului de refugiat din prezenta cauză este diferită.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 16 alin. (7) din Ordonanţa Guvernului nr.102/2000 privind statutul şi regimul refugiaţilor în România, excepţie ridicată de cetăţeanul chinez Zhao Li în Dosarul nr. 7.248/RF/2004 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ şi fiscal.
Definitivă şi general obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 4 octombrie 2005.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. IOAN VIDA

Magistrat-asistent,
Claudia Margareta Niţă

Joi, 24 septembrie 2026, 07:46

Declinare de raspundere: Informaţiile publicate în aceasta rubrică, precum şi textele actelor normative nu au caracter oficial.