DECIZIE nr.529 din 11 octombrie 2005
referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii
Textul actului publicat în M.Of. nr. 1025/18 noi. 2005

Ioan Vida - preşedinte
Nicolae Cochinescu - judecător
Aspazia Cojocaru - judecător
Acsinte Gaspar - judecător
Kozsokár Gábor - judecător
Petre Ninosu - judecător
Ion Predescu - judecător
Şerban Viorel Stănoiu - judecător
Ion Tiucă - procuror
Claudia Margareta Niţă - magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr.22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, excepţie ridicată de Veronica Dănăilă, Nicoleta Gabor, Liviu Vasiliu şi alţii în Dosarul nr. 3.965/2004 al Curţii de Apel Alba Iulia - Secţia civilă.
Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 15 septembrie 2005 şi au fost consemnate în încheierea din acea dată, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a dispus amânarea pronunţării la data de 22 septembrie 2005, la 4 octombrie 2005 şi apoi la data de 11 octombrie 2005.

CURTEA ,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:
Prin Încheierea din Şedinţa din Camera de Consiliu din 28 ianuarie 2005, pronunţată în Dosarul nr. 3.965/2004, Curtea de Apel Alba Iulia - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a Ordonanţei Guvernului nr.22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii. Excepţia a fost ridicată de Veronica Dănăilă, Nicoleta Gabor, Liviu Vasiliu şi alţii în dosarul cu numărul de mai sus, având ca obiect soluţionarea recursului împotriva deciziei civile de respingere a unei cereri de încuviinţare a executării silite asupra bunurilor mobile aparţinând Ministerului Justiţiei.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin că Ordonanţa Guvernului nr.22/2002 încalcă prevederile art. 16 alin. (2), art. 44 alin. (1) şi (2) teza întâi din Constituţie şi ale art. 6 paragraful 1 prima frază din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece ordonanţa "instituie o procedură specială, în considerarea calităţii de debitor a instituţiilor publice, procedură ce înlătură dreptul creditorului de a urmări silit bunurile aparţinând domeniului privat al statului, deşi acestea sunt supuse regimului de drept comun".
Astfel, se conferă statului privilegiul de a amâna aprobarea sumelor din bugetele instituţiilor publice necesare executării obligaţiilor de plată faţă de creditori, deoarece, potrivit dispoziţiilor din ordonanţa criticată, executarea silită a obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice "se poate face numai asupra resurselor băneşti ale instituţiei, dar nu şi asupra bunurilor mobile (altele decât resursele băneşti) sau imobile, proprietate privată a debitorului". În plus, includerea acestor sume în bugetul de venituri şi cheltuieli al instituţiei publice rămâne la discreţia ordonatorului principal de credite bugetare, acesta fiind singurul abilitat să întreprindă măsurile la care se referă art. 2 din ordonanţă şi să dispună efectuarea plăţii către trezorerie.
Se apreciază că, în realitate şi în pofida titlului său generic, Ordonanţa Guvernului nr.22/2002 reglementează "numai situaţia specială a executării de bună voie sau silite prin poprire a obligaţiilor stabilite prin titluri executorii, atunci când debitorul este o instituţie publică". Singurele limite pe care ordonanţa criticată le prevede constau în aceea că executarea nu se poate face asupra oricăror resurse băneşti ale instituţiei publice, ci numai asupra resurselor alocate de la buget în acest scop. Din cuprinsul dispoziţiilor cuprinse în Ordonanţa Guvernului nr.22/2002 nu rezultă interdicţia pentru creditori ca, în faza de executare silită împotriva instituţiilor publice, să poată uza de toate procedurile execuţionale prevăzute de dreptul comun, care, în lipsa unei norme exprese dintr-o lege specială, devin aplicabile. În acest sens este amintită şi interpretarea pe care Guvernul României a oferit-o în cadrul punctului de vedere solicitat de Curtea Constituţională cu prilejul soluţionării, prin Decizia nr.202 din 4 iulie 2002, a unei excepţii de neconstituţionalitate având un obiect identic cu cel al cauzei de faţă, potrivit căreia "textul ordonanţei nu conţine nici o referire la interdicţia executării asupra bunurilor din patrimoniul instituţiilor publice aparţinând domeniului privat, care rămân supuse în continuare dispoziţiilor de drept comun privind executarea silită".
În concluzie, se consideră că Ordonanţa Guvernului nr.22/2002 contravine art. 16 alin. (2) din Constituţie, deoarece singurele limite pe care aceasta le stabileşte constau în aceea că executarea nu se poate face asupra oricăror resurse băneşti ale instituţiei publice, ci numai asupra resurselor alocate de la buget în acest scop, prin grija ordonatorului principal de credite, fără a se preciza că executarea silită este interzisă şi asupra bunurilor imobile sau mobile aparţinând domeniului privat al respectivei instituţii publice.
De asemenea, interpretarea dată ordonanţei criticate, în sensul că prin acest act normativ s-ar fi derogat de la instituţia executării silite, astfel cum este aceasta reglementată de Codul de procedură civilă, încalcă prevederile art. 44 alin. (1) din Constituţie, deoarece această interpretare "nu face altceva decât să permită instituţiei statului - ca subiect de drept - să execute sau nu, după bunul plac al ordonatorului principal de credite bugetare, o obligaţie de plată." A considera că obligaţiile de plată ale instituţiilor publice nu se pot executa decât prin poprire înseamnă a transforma aceste texte de lege într-o restricţie adusă înseşi instituţiei executării silite ar însemna o limitare arbitrară a "garanţiei" creditorului, atunci când debitor este statul.
Prin înlăturarea posibilităţii de executare silită mobiliară sau imobiliară, pentru unicul motiv că debitorul obligaţiei este o instituţie publică, ar însemna că proprietatea sa privată este insesizabilă. Or, o astfel de concluzie, permisă de interpretarea textelor normative cuprinse în ordonanţa criticată, contravine dispoziţiilor art. 44 alin. (2) din Constituţie. Devenind insesizabilă, proprietatea privată a instituţiei publice nu mai are nevoie de ocrotire din partea statului, ea neputând fi afectată de un proces de executare silită, aşa cum este afectată o proprietate privată, care nu aparţine instituţiilor publice.
Totodată, se arată că "a se considera că obligaţiile de plată ale instituţiilor publice nu se pot executa decât prin poprire, prin trezoreria statului, în limita creditelor bugetare şi a destinaţiilor aprobate potrivit legii, prin operaţiunile de plăţi dispuse de operatorii de credit", este contrar şi art. 6 paragraful 1 prima frază din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în ceea ce priveşte dreptul la un proces echitabil.
În fine, lipsa unor reglementări din ordonanţă, în sensul instituirii unui termen înăuntrul căruia ordonatorii principali de credite să-şi îndeplinească obligaţia prevăzută la art. 2, precum şi a unei sancţiuni în cazul nerespectării acestei obligaţii duce la posibilitatea amânării sine die a realizării efective a dreptului de creanţă asupra instituţiei publice, contravenind astfel dreptului la un proces echitabil.
Curtea de Apel Alba Iulia - Secţia civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată.
În acest sens se arată că obligarea unui creditor de a-şi încasa creanţa în limitele menţionării respectivei creanţe în bugetul de venituri şi cheltuieli al instituţiei publice, în condiţiile în care la data aprobării bugetului nu pot fi cunoscute toate creanţele ce urmează a fi executate, reprezintă o interferenţă în respectarea principiului constituţional al egalităţii în drepturi a persoanelor fizice şi juridice.
Cele trei condiţii cumulative, necesare pentru ca o creanţă să fie urmăribilă (certă, lichidă şi exigibilă), pot să nu existe la data aprobării bugetului de venituri şi cheltuieli al instituţiei publice, astfel încât creditorul este pus în situaţia aplicării unui tratament discriminatoriu sub aspectul realizării drepturilor sale.
În final, se susţine că Legea fundamentală nu recunoaşte statului mai multe drepturi decât au cetăţenii săi, iar dispoziţiile art. 44 alin. (1) din Constituţie nu trebuie interpretate în sens limitativ şi în defavoarea cetăţenilor unui stat.
Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate ridicată.
Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, aşa cum s-a stabilit prin numeroase decizii ale Curţii Constituţionale pronunţate în cauze având ca obiect al excepţiei dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr.22/2002 (spre exemplu, Decizia nr.255/2003, Decizia nr.326/2002 şi Decizia nr.202/2002).
Se menţionează că, în deplină concordanţă cu dispoziţiile art. 136 alin. (1) din Constituţie, Legea nr. 72/1996 privind finanţele publice, cu modificările ulterioare, a stabilit reguli cu caracter general privind utilizarea de către instituţiile publice a sumelor alocate de la bugetul de stat, în vederea acoperirii cheltuielilor impuse de funcţionarea acestora.
Astfel, deşi prin textele de lege criticate se instituie anumite limite ale executării, în sensul că aceasta nu se poate face asupra oricăror resurse băneşti ale instituţiilor publice, ci numai asupra celor alocate de la buget în acest scop, aceasta nu împiedică executarea silită a obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, de vreme ce, potrivit art. 2 din Ordonanţa Guvernului nr.22/2002, este instituită obligaţia pentru ordonatorii de credite de a lua "toate măsurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, (...) pentru efectuarea plăţii sumelor stabilite prin titluri executorii".
Dispoziţiile legale criticate nu pot fi considerate ca instituind o discriminare a creditorului în favoarea statului, ci ca o normă de protecţie de interes general, fiind de neconceput ca, pe calea executării silite a unui titlu executoriu, să se ajungă la lipsirea unei instituţii publice de resursele financiare destinate acoperirii altor cheltuieli decât cele stabilite prin titlul executoriu. De altfel, o asemenea măsură de protecţie a debitorului nu este singulară în legislaţia execuţională, art. 406 din Codul de procedură civilă instituind, spre exemplu, exceptarea de la urmărirea silită a unor bunuri ale debitorului şi ale familiei acestuia.
Textele de lege criticate nu contravin nici prevederilor art. 44 din Constituţie, referitoare la ocrotirea proprietăţii, deoarece, aşa cum s-a arătat mai sus, art. 2 din Ordonanţa Guvernului nr.22/2002 impune ordonatorilor de credite obligaţia de a lua toate măsurile pentru asigurarea în bugetele proprii a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plăţii sumelor stabilite prin titluri executorii.
Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr.22/2002 sunt constituţionale.
În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate faţă de prevederile art. 16 din Constituţie, se arată că aceasta nu poate fi reţinută. Aşa cum s-a arătat şi în Decizia Curţii Constituţionale nr. 161/2003, Ordonanţa Guvernului nr.22/2002 instituie, în materia executării creanţelor faţă de instituţiile publice, un regim derogatoriu de la dreptul comun. Astfel, instituirea unor limite în executarea silită a sumelor datorate de instituţiile publice în baza unor titluri executorii nu constituie o discriminare a creditorului în favoarea statului, ci reprezintă o măsură de protecţie de interes general, menită să prevină lipsirea unei instituţii publice de resursele sale financiare destinate acoperirii altor cheltuieli decât cele stabilite prin titlul executoriu.
Dispoziţiile de lege criticate sunt în deplină concordanţă şi cu prevederile art. 44 alin. (1) din Constituţie. Articolul 2 din Ordonanţa Guvernului nr.22/2002, care prevede obligaţia ordonatorilor de credite de a lua toate măsurile ce se impun pentru a asigura, în bugetele proprii şi ale instituţiilor subordonate, creditele bugetare necesare efectuării plăţii sumelor stabilite prin titluri executorii, nu numai că nu împiedică executarea silită a obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, ci, dimpotrivă, fac posibilă această executare. Mai mult, art. 44 alin. (1) teza a doua din Constituţie consacră dreptul legiuitorului de a stabili conţinutul şi limitele dreptului de proprietate şi al creanţelor asupra statului, ceea ce dispoziţiile de lege criticate pun în practică.
În final, sunt invocate şi deciziile nr. 244/2003 şi nr. 444/2003, prin care Curtea Constituţională a reţinut că dispoziţiile de lege criticate, deşi afectează celeritatea procedurii, nu contravin Legii fundamentale, care, garantând creanţele asupra statului, nu precizează că aceasta presupune executarea lor de îndată. Urmărind găsirea resurselor necesare pentru executarea obligaţiilor, acestea nu fac decât, dimpotrivă, să dea expresie obligaţiei constituţionale a garantării creanţelor asupra statului.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţilor, concluziile procurorului şi dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr.22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.81 din 1 februarie 2002, aprobată cu modificări prin Legea nr. 288/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.344 din 23 mai 2002. Aceste dispoziţii au următorul conţinut: "Art. 1. - Executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice în temeiul titlurilor executorii se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora la titlul de cheltuieli la care se încadrează obligaţia de plată respectivă.

Art. 2. - Ordonatorii principali de credite bugetare au obligaţia să dispună toate măsurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, în condiţiile legii, pentru asigurarea în bugetele proprii şi ale instituţiilor din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plăţii sumelor stabilite prin titluri executorii.

Art. 3. - În procesul executării silite a sumelor datorate de către instituţiile publice în baza unor titluri executorii trezoreria statului poate efectua numai operaţiuni privind plăţi dispuse de către ordonatorii de credite, în limita creditelor bugetare şi a destinaţiilor aprobate potrivit legii.

Art. 4. - Persoanele care efectuează operaţiuni de plăţi prin trezoreria statului, cu încălcarea prevederilor prezentei ordonanţe, sunt pedepsite potrivit legii." Autorii susţin că prevederile legale menţionate încalcă dispoziţiile art. 16 alin. (2) şi ale art. 41 alin. (1) şi (2) teza întâi din Constituţie, acestea din urmă devenind, în urma revizuirii şi republicării Legii fundamentale, art. 44 alin. (1) şi (2) teza întâi. Prevederile constituţionale invocate au următorul cuprins:

- Art. 16 alin. (2): "(2) Nimeni nu este mai presus de lege.";
- Art. 44 alin. (1) şi (2) teza întâi: "(1) Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului, sunt garantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege.
(2) Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. (...)".
De asemenea, autorii excepţiei invocă şi încălcarea dispoziţiilor art. 6 paragraful 1 prima frază din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, al căror conţinut este următorul: "Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. (...)".
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională reţine următoarele:
Ordonanţa Guvernului nr.22/2002 a mai fost supusă controlului Curţii Constituţionale, care, prin numeroase decizii, de exemplu: deciziile nr. 48 din 12 februarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.151 din 20 februarie 2004, nr. 255 din 17 iunie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.455 din 26 iunie 2003, nr. 326 din 26 noiembrie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.156 din 11 martie 2003, şi nr. 202 din 4 iulie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.805 din 6 noiembrie 2002, a statuat că dispoziţiile acestui act normativ sunt în concordanţă cu prevederile constituţionale şi internaţionale invocate ca fiind încălcate şi în prezenta cauză.
Astfel, Curtea a constatat că "ordonanţa a cărei constituţionalitate este contestată are o evidentă finalitate de protecţie a patrimoniului instituţiilor publice, ca o premisă indispensabilă a derulării în condiţii optime a activităţii acestora şi, prin aceasta, a îndeplinirii atribuţiilor ce le revin ca parte integrantă a mecanismului statului.
Curtea reţine că ar fi disproporţionat şi inechitabil a recunoaşte creditorilor instituţiilor publice dreptul de a-şi valorifica creanţele împotriva acestora în condiţiile dreptului comun, cu consecinţa perturbării grave a activităţii care constituie însăşi raţiunea de a fi a unor asemenea instituţii".
În jurisprudenţa sa constantă, Curtea a reţinut, de asemenea, că prin dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr.22/2002 au fost reglementate condiţiile în care se realizează executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu respectarea principiilor prevăzute în Constituţie şi în Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice. Astfel, în deplină concordanţă cu art. 137 alin. (1) din Constituţie, potrivit căruia "Formarea, administrarea, întrebuinţarea şi controlul resurselor financiare ale [...] instituţiilor publice sunt reglementate prin lege", Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.597 din 13 august 2002, a stabilit reguli cu caracter general privind utilizarea de către instituţiile publice a sumelor alocate de la bugetul de stat, în vederea acoperirii cheltuielilor impuse de funcţionarea acestora. Deşi prin dispoziţiile legale criticate se instituie anumite limite ale executării, în sensul că aceasta nu se poate face asupra oricăror resurse băneşti ale instituţiilor publice, ci numai asupra celor alocate de la buget în acest scop, aceasta nu împiedică executarea silită a oblligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, de vreme ce, potrivit art. 2 din Ordonanţa Guvernului nr.22/2002, este instituită obligaţia pentru ordonatorii de credite de a lua "toate măsurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, [...] pentru efectuarea plăţii sumelor stabilite prin titluri executorii". În acest context, dispoziţiile legale criticate nu pot fi considerate ca instituind o discriminare a creditorului în favoarea statului, ci ca o normă de protecţie de interes general, fiind de neconceput ca pe calea executării silite a unui titlu executoriu să se ajungă la lipsirea unei instituţii publice de resursele financiare destinate acoperirii altor cheltuieli decât cele stabilite prin titlul executoriu. De altfel, o asemenea măsură de protecţie a debitorului nu este singulară în legislaţia execuţională, fiind amintite în acest sens prevederile art. 406 din Codul de procedură civilă, prin care se prevede exceptarea de la urmărirea silită a unor bunuri ale debitorului şi ale familiei acestuia.
Curtea a statuat, totodată, că instituirea anumitor restricţii, impuse de raţiuni evidente, în valorificarea dreptului creditorului nu înseamnă negarea posibilităţii acestuia de a şi-l realiza, tot aşa cum instituirea unor termene pentru introducerea unei acţiuni sau pentru exercitarea căilor de atac nu semnifică restrângerea accesului liber la justiţie. Atâta vreme cât prevederile art. 44 alin. (1) din Constituţie, prin care se garantează creanţele asupra statului, nu precizează că aceasta presupune executarea lor de îndată, condiţiile instituite în această materie prin ordonanţă, chiar dacă afectează celeritatea procedurii, nu contravin Constituţiei, ci, urmărind găsirea resurselor necesare pentru executarea obligaţiilor, cu respectarea exigenţelor impuse de constituirea şi executarea bugetului, nu fac decât să dea expresie obligaţiei constituţionale a garantării obligaţiilor asupra statului.
Referitor la criticile de neconstituţionalitate privind lipsa unui termen legal înăuntrul căruia ordonatorii principali de credite să fie obligaţi să-şi îndeplinească atribuţiile prevăzute de art. 2 din ordonanţă, precum şi a unei sancţiuni pentru nerespectarea acestei obligaţii, Curtea constată că nici acestea nu pot fi reţinute. Aceasta deoarece, dincolo de utilitatea evidentă a instituirii unui asemenea termen necesar pentru eficienţa procedurii de executare a obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cât şi a unor sancţiuni, acestea reprezintă omisiuni de reglementare din partea legiuitorului ce excedează competenţei Curţii Constituţionale, care, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.
În ceea ce priveşte dificultăţile create în legătură cu executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, ca şi derogarea sau neconcordanţa regulilor de executare a acestor obligaţii cu normele din dreptul comun, Curtea observă că acestea nu constituie probleme de constituţionalitate, legiuitorul fiind în drept, potrivit prevederilor art. 126 alin. (2) din Constituţie, să stabilească reguli de procedură distincte pentru situaţii speciale.
Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale în materie, atât soluţia, cât şi considerentele din deciziile amintite îşi menţin valabilitatea şi în prezenta cauză.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr.22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, excepţie ridicată de Veronica Dănăilă, Nicoleta Gabor, Liviu Vasiliu şi alţii în Dosarul nr. 3.965/2004 al Curţii de Apel Alba Iulia - Secţia civilă.
Definitivă şi general obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 11 octombrie 2005.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. IOAN VIDA

Magistrat-asistent,
Claudia Margareta Niţă

Miercuri, 23 septembrie 2026, 22:07

Declinare de raspundere: Informaţiile publicate în aceasta rubrică, precum şi textele actelor normative nu au caracter oficial.