DECIZIE nr.530 din 13 octombrie 2005
referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 655, art. 657 şi art. 658 din Codul civil, precum şi a celor ale art. 111, art. 118 alin. 1 şi 2 şi ale art. 156 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură civilă
Textul actului publicat în M.Of. nr. 1040/23 noi. 2005

Ioan Vida - preşedinte
Nicolae Cochinescu - judecător
Aspazia Cojocaru - judecător
Constantin Doldur - judecător
Acsinte Gaspar - judecător
Kozsokár Gábor - judecător
Petre Ninosu - judecător
Ion Predescu - judecător
Şerban Viorel Stănoiu - judecător
Florentina Baltă - procuror
Ingrid Alina Tudora - magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 655, art. 657 şi art. 658 din Codul civil, precum şi a celor ale art. 111, art. 118 alin. 1 şi 2 şi ale art. 156 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Marian Petrişor Volintiru în Dosarul nr. 7.209/civ/2004 al Curţii de Apel Craiova - Secţia civilă.
La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.
Cauza este în stare de judecată.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată.
În acest sens, arată că dispoziţiile art. 655 pct. 2 şi 3 din Codul civil nu au legătură cu soluţionarea cauzei, iar în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 118 alin. 2 din Codul de procedură civilă, acestea au fost abrogate, astfel încât excepţia de neconstituţionalitate a acestor dispoziţii este inadmisibilă. Referitor la critica de neconstituţionalitate a celorlalte dispoziţii legale, Ministerul Public consideră că acestea nu contravin prevederilor constituţionale invocate.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin Încheierea nr. 10 din 9 martie 2005, pronunţată în Dosarul nr. 7.209/civ/2004, Curtea de Apel Craiova Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 655, art. 657 şi art. 658 din Codul civil, precum şi ale art. 111, art. 118 alin. 1 şi 2 şi ale art. 156 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Marian Petrişor Volintiru într-o cauză civilă ce are ca obiect o acţiune în constatare.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine că dispoziţiile legale criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 16, art. 20 raportat la art. 17 pct. 2 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 21 raportat la art. 7, 8 şi 10 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 24 alin. (1) şi (2), art. 44 alin. (1) şi (2), art. 46, art. 53 alin. (1) şi (2), art. 124, precum şi art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În acest sens arată că dispoziţiile art. 655 din Codul civil, potrivit cărora sunt nedemni de a succede şi, prin urmare, sunt excluşi de la succesiune, între alţii, condamnatul "care a omorât pe defunct", instituie o discriminare arbitrară între subiecţii de drept participanţi la raporturile juridice civile succesorale, subiecţi care, în ipoteza moştenirii legale, ar trebui să se afle într-o poziţie de egalitate juridică generată de vocaţia succesorală concretă. Aşa fiind, arată că art. 655 din Codul civil, restrângând exerciţiul unui drept garantat constituţional, şi anume dreptul la moştenire, într-un mod lipsit de orice necesitate într-o societate democratică, în afara ipotezelor prevăzute de art. 53 alin. (1) din Constituţie, înlătură, practic, această garanţie constituţională.
De asemenea, susţine că dispoziţiile art. 657 şi 658 din Codul civil sunt neconstituţionale, întrucât instituie acelaşi regim de discriminare arbitrară şi operează o restrângere străină unei ordini de drept democratice şi garanţiei constituţionale a dreptului la moştenire, creând astfel o situaţie vădită de inegalitate în faţa legii. Referitor la art. 111 din Codul de procedură civilă, care consacră inadmisibilitatea unei cereri în constatare dacă partea poate cere realizarea dreptului, autorul excepţiei susţine că aceste dispoziţii legale încalcă prevederile constituţionale ale art. 21, raportate la art. 7, 8 şi 10 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, întrucât orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a inteserelor sale legitime, iar principiul disponibilităţii permite persoanei să aleagă acţiunea pe care o consideră potrivită în acest scop, fără a i se impune o anume cale şi a-i interzice o alta. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 118 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură civilă, autorul excepţiei susţine că acestea sunt neconstituţionale, întrucât contravin prevederilor art. 16, art. 21 alin. (1), (2) şi (3), art. 24 alin. (1), art. 53 alin. (1) şi (2) din Constituţie, precum şi ale art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 8 şi 10 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. În acest sens, arată că instituirea obligativităţii formulării întâmpinării sub sancţiunea decăderii pârâtului din dreptul de a mai propune probe şi de a invoca excepţii, în afară de cele de ordine publică, încalcă garanţiile constituţionale ale dreptului la apărare, accesului la justiţie în cadrul unui proces echitabil şi instituie o restrângere a exerciţiului dreptului la apărare, nejustificată de ipotezele prevăzute de art. 53 alin. (1) din Constituţie. Totodată, apreciază că limitările abuzive instituite prin art. 118 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură civilă sunt de natură a instaura "un formalism excesiv şi păgubos", care aduce restrângeri exercitării dreptului la apărare, nejustificate într-o societate democratică. De altfel, aceste dispoziţii procedurale creează discriminări şi inegalitate între justiţiabili, cărora ar trebui să li se aplice în mod egal. Pe de altă parte, sancţiunea decăderii care operează conform alin. 2 al art. 118 din acelaşi cod este foarte împovărătoare, de natură a crea o discriminare gravă în defavoarea pârâtului în proces, astfel încât dreptul de apărare devine practic lipsit de conţinut, drastic restrâns, iar aflarea adevărului în cauză este periclitată în considerarea unor exigenţe formale. În sfârşit, autorul excepţiei susţine că, întrucât art. 156 alin. 1 din Codul de procedură civilă prevede că instanţa poate acorda doar un singur termen pentru lipsă de apărare, temeinic motivată, dreptul constituţional la apărare al pârâtului, "aflat într-o situaţie de privare de libertate", este încălcat, el neputând beneficia, prin ipoteză, de asistenţa apărătorului său chiar dacă acesta lipseşte motivat la al doilea termen, operând astfel o restrângere nepermisă a dreptului la apărare. În opinia autorului excepţiei, nici prevederile alin. 2 al art. 156 din acelaşi cod nu asigură garantarea constituţională a dreptului la apărare, deoarece, pe de o parte, acesta se referă doar la ipoteza refuzului acordării chiar şi unicei amânări posibile pentru lipsa de apărare temeinic motivată, iar pe de altă parte, încalcă atât normele constituţionale ale art. 24 alin. (1) şi (2), cât şi pe cele ale art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Astfel, chiar dacă art. 124 din Constituţie prevede că judecătorul se supune doar legii, legea nu poate îngădui opţiunea magistratului spre o ipoteză de încălcare a unei garanţii constituţionale, întrucât pentru realizarea dreptului la apărare este necesară garantarea efectivă şi reală a unei protecţii în cazul lipsei de apărare temeinic justificate, astfel încât soluţionarea legală şi temeinică a cauzei să nu fie afectată.
Curtea de Apel Craiova - Secţia civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate invocată este neîntemeiată.
În acest sens, arată că, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 655, 657 şi 658 din Codul civil, prin raportare la art. 46 din Constituţie, trebuie avut în vedere că, pentru a moşteni, în temeiul legii, persoana în cauză trebuie să îndeplinească o serie de condiţii, şi anume să aibă capacitate succesorală, vocaţie succesorală şi să nu fie nedemnă de a moşteni. Persoana care nu îndeplineşte aceste condiţii nu se poate prevala de calitatea de moştenitor şi, ca atare, nu poate beneficia de dreptul de moştenire. Or, prin prevederile art. 46, Constituţia garantează un drept de moştenire existent, adică dreptul pe care îl au persoanele ce îndeplinesc calitatea de moştenitor. Cu privire la art. 111, art. 118 alin. 1 şi 2 şi art. 156 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură civilă, aceste prevederi procedurale reglementează modul de desfăşurare a procesului civil, conform principiilor egalităţii părţilor şi dreptului de apărare, inclusiv posibilitatea pe care o are orice persoană de a se adresa instanţei pentru recunoaşterea unui drept al său.
Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.
Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens, în ceea ce priveşte contrarietatea art. 118 alin. 2 din Codul de procedură civilă cu prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie, arată că obligativitatea depunerii întâmpinării este impusă de nevoia firească ca părţile să cunoască încă de la început pretenţiile şi apărările lor reciproce, precum şi mijloacele de dovadă, iar despre aceasta să fie informat şi judecătorul, chiar înainte de începerea dezbaterilor, asigurându-se astfel egalitatea de mijloace, de "arme" între reclamant şi pârât.
Sancţiunea decăderii intervine însă dacă întâmpinarea nu a fost depusă în termenul prevăzut de art. 1141 alin. 2 din Codul de procedură civilă, adică cu 5 zile înainte de termenul fixat pentru judecată, astfel încât instanţa nu este îndreptăţită să acorde un termen pentru depunerea întâmpinării. Instituirea unui termen procedural este pe deplin justificată de asigurarea unei durate rezonabile a procesului dedus judecăţii, sancţiunea decăderii nefiind de natură a vătăma în vreun fel drepturile constituţionale ale pârâtului. Aşa fiind, prin reglementarea cuprinsă în art. 118 alin. 2 din Codul de procedură civilă, legiuitorul nu a instituit un tratament discriminatoriu, ci un regim legal diferit, impus de existenţa unor situaţii procesuale diferite.
Cât priveşte critica de neconstituţionalitate a art. 118 alin. 2 din Codul de procedură civilă, în raport cu prevederile art. 21 din Constituţie, arată că textul criticat nu reprezintă o îngrădire a accesului la justiţie, ci, dimpotrivă, reprezintă o garanţie a aplicării principiilor fundamentale ale procesului civil, a respectării drepturilor şi obligaţiilor procesuale ale părţilor. De asemenea, Guvernul apreciază că nu poate fi primită nici susţinerea privind înfrângerea art. 53 din Constituţie, întrucât reglementarea de către legiuitor a condiţiilor de exercitare a unui drept, subiectiv sau procesual, inclusiv prin instituirea unor termene, nu constituie o restrângere a exerciţiului acestuia. Referitor la susţinerea privind înfrângerea dispoziţiilor art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, raportate la prevederile art. 20 din Constituţie, arată că dispoziţiile textului legal menţionat nu le aduc atingere, ci, dimpotrivă, stabilesc cadrul juridic pentru valorificarea legitimă a accesului liber la justiţie.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin numeroase hotărâri, că dreptul de acces la o instanţă nu este absolut, putând fi supus limitărilor, astfel încât nu poate fi primită critica potrivit căreia instituţia întâmpinării contravine dreptului la un proces echitabil. În sfârşit, în ceea ce priveşte constituţionalitatea art. 156 alin. 2 din Codul de procedură civilă, Guvernul invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale, şi anume Decizia nr.38/2002.
Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile art. 655, 657 şi 658 din Codul civil, precum şi cele ale art. 111, art. 118 alin. 1 şi 2 şi art. 156 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură civilă sunt constituţionale.
În acest sens, arată că nu poate fi reţinută critica de neconstituţionalitate a art. 111, art. 118 alin. 1 şi 2 şi a art. 156 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură civilă faţă de art. 21 din Constituţie, întrucât, instituind obligativitatea întâmpinării, textele de lege criticate asigură echilibrul procesual al părţilor în litigiu şi contribuie la urgentarea soluţionării cauzei şi la prevenirea exercitării abuzive sau cu întârziere a drepturilor procesuale, fără a îngrădi accesul la justiţie. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a aceloraşi dispoziţii legale din Codul de procedură civilă faţă de art. 24 din Constituţie, arată că aceste dispoziţii legale nu aduc atingere prevederilor constituţionale privind dreptul la apărare, ci oferă suficiente garanţii care să asigure exercitarea acestuia. De asemenea, apreciază că nu poate fi reţinută nici critica de neconstituţionalitate a art. 655, art. 657 şi art. 658 din Codul civil faţă de art. 46 şi 53 din Constituţie, întrucât aceste dispoziţii legale, care stabilesc condiţiile în care o persoană poate veni la moştenire, aduc o restrângere a exerciţiului dreptului la moştenire, în deplină concordanţă cu art. 53 din Constituţie. În plus, exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, care dau expresie ordinii de drept.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit în cauză de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:
Curtea Constituţională este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate cu care a fost sesizată.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 655, art. 657 şi art. 658 din Codul civil, precum şi ale art. 111, art. 118 alin. 1 şi 2 şi ale art. 156 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură civilă.
Dispoziţiile legale criticate din Codul civil au următorul conţinut: Art. 655: "Sunt nedemni de a succede şi prin urmare excluşi de la succesiune:

1. Condamnatul pentru că a omorât sau a încercat să omoare pe defunct.

2. Acela care a făcut în contra defunctului o acuzaţie capitală, declarată de judecată calomnioasă.

3. Moştenitorul major care, având cunoştinţă de omorul defunctului, nu a denunţat aceasta justiţiei."; Art. 657: "Moştenitorul depărtat de la succesiune ca nedemn este obligat a întoarce toate fructele şi veniturile a căror folosinţă a avut-o de la deschiderea succesiunii."; Art. 658: "Copiii nedemnului viind la succesiune, în virtutea dreptului lor propriu, fără ajutorul reprezentării, nu sînt depărtaţi pentru greşeala tatălui lor; acesta însă nu poate nici într-un caz reclama uzufructul bunurilor succesiunii, pe care legea îl acordă taţilor şi mamelor asupra bunurilor copiilor lor."; Dispoziţiile legale criticate din Codul de procedură civilă au următorul conţinut: Art. 111: "Partea care are interes poate să facă cerere pentru constatarea existenţei sau neexistenţei unui drept.

Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului."; Art. 118 alin. 1 şi 2: "Întâmpinarea este obligatorie, afară de cazurile în care legea prevede în mod expres altfel.
Nedepunerea întâmpinării în termenul prevăzut de lege atrage decăderea pârâtului din dreptul de a mai propune probe şi de a invoca excepţii, în afara celor de ordine publică."; Art. 156 alin. 1 şi 2: "Instanţa va putea da un singur termen pentru lipsă de apărare, temeinic motivată.
Când instanţa refuză amânarea judecăţii pentru acest motiv, va amâna, la cererea părţii, pronunţarea în vederea depunerii de concluzii scrise." Autorul excepţiei susţine că dispoziţiile legale criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 16, ale art. 20 raportat la art. 17 pct. 2 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, ale art. 21 raportat la art. 7, 8 şi 10 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, ale art. 24 alin. (1) şi (2), art. 44 alin. (1) şi (2), art. 46, art. 53 alin. (1) şi (2), art. 124, precum şi ale art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că, faţă de obiectul cauzei, şi anume soluţionarea unei acţiuni în constatare a nedemnităţii pârâtului, în temeiul art. 655 pct. 1 din Codul civil, constatarea calităţii de unic moştenitor a reclamantei şi compunerea masei succesorale, invocarea în acest context a neconstituţionalităţii art. 655 pct. 2 şi 3 este lipsită de relevanţă.
În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a art. 111 din Codul de procedură civilă, Curtea observă că argumentarea acesteia, din punctul de vedere şi în interesul exclusiv al reclamantei, lipseşte de interes şi, deci, de legitimare procesuală pe autorul excepţiei, care are calitatea de pârât în dosarul de fond.
De asemenea, Curtea constată că, ulterior sesizării sale, alin. 2 al art. 118 din Codul de procedură civilă a fost abrogat prin art. I pct. 22 din Legea nr. 219/2005 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.138/2000 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă, astfel încât excepţia a rămas fără obiect.
Aceeaşi concluzie se impune şi cu privire la alin. 1 al aceluiaşi articol, a cărui neconstituţionalitate este dedusă exclusiv prin prisma criticii referitoare la alin. 2, în prezent abrogat.
Aşa fiind, excepţia de neconstituţionalitate a textelor de lege mai sus menţionate este inadmisibilă, Curtea urmând a examina pe fond doar constituţionalitatea dispoziţiilor art. 655 pct. 1, ale art. 657 şi art. 658 din Codul civil, precum şi ale art. 156 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură civilă.
Cu privire la dispoziţiile art. 655 pct. 1 din Codul civil, Curtea constată că nu poate fi reţinută nici una dintre criticile formulate. În acest sens, arată că autorul unei infracţiuni de omor nu poate pretinde un statut juridic egal cu al celorlalţi cetăţeni, din rândul cărora s-a autoexclus prin fapta sa, astfel încât nedemnitatea instituită în ceea ce îl priveşte nu contravine prevederilor art. 16 şi 20 din Constituţie. De asemenea, textul legal criticat nu conţine nici o interdicţie sau restrângere în ceea ce priveşte accesul liber la justiţie şi nici dreptul la apărare şi, ca atare, nu contravine prevederilor art. 21 şi 24 din Legea fundamentală.
Dreptul la moştenire, constituind o entitate juridică distinctă de dreptul de proprietate, nu se poate susţine că anihilarea acestuia, prin reglementarea criticată, ar constitui o încălcare a prevederilor constituţionale ale art. 44 alin. (1) şi (2), aşa cum afirmă autorul excepţiei. Aceasta deoarece dreptul la moştenire implică îndeplinirea a trei condiţii, şi anume: capacitate succesorală, vocaţie succesorală şi pe aceea de a nu fi nedemn, astfel încât existenţa unei cauze de nedemnitate in personam antrenează pierderea dreptului la moştenire.
Aşa fiind, reglementarea legală dedusă controlului nu contravine prevederilor art. 46 din Constituţie, pentru simplul motiv că, în situaţia avută în vedere de norma legală, norma constituţională nu este incidentă, întrucât garanţia pe care o instituie se referă exclusiv la drepturi de moştenire legal existente. Ar fi, de altfel, profund imoral ca legea să recunoască autorului infracţiunii de omor dreptul de moştenire asupra masei succesorale a propriei sale victime. Ca atare, pentru motivele înfăţişate, Curtea apreciază că nu poate fi reţinută nici pretinsa încălcare a art. 53 şi 124 din Constituţie.
Mai mult, considerentele de mai sus demonstrează în egală măsură lipsa de temei a criticilor de neconstituţionalitate cu referire la art. 657 şi art. 658 din Codul civil, care reglementează efectele juridice ale nedemnităţii.
În ceea ce priveşte art. 156 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură civilă, Curtea constată că aceste dispoziţii au mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate. Astfel, prin decizii precum Decizia nr.38 din 6 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.173 din 13 martie 2002, şi Decizia nr.337 din 16 septembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.929 din 12 octombrie 2004, Curtea Constituţională a respins excepţia ca fiind neîntemeiată.
Cu acel prilej s-a reţinut că legitimitatea constituţională a interpretării legii de către judecător derivă din dispoziţiile art. 124 alin. (3), potrivit cărora "Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii". Organul legislativ, emitent de norme juridice, poate să fie mai restrictiv, obligându-l pe judecător să fie mai apropiat de lege.
Acelaşi legiuitor poate însă prefera, ţinând seama de diversitatea şi complexitatea relaţiilor sociale, o redactare generală a legii, fără a intra în detalii, impunând judecătorului să determine semnificaţia concretă a normei legale în raport cu datele speţei pe care o soluţionează. În consecinţă, raportându-se la această categorie de critici, Curtea a constatat că instituirea prin lege a unei modalităţi sau a alteia de reglementare a procedurii de judecată în soluţionarea cauzelor civile este o opţiune a legiuitorului, în conformitate cu dispoziţiile art. 126 alin. (2), potrivit cărora "Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege".
Întrucât nu au apărut împrejurări noi care să determine schimbarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale în această materie, atât soluţia adoptată în deciziile menţionate, cât şi considerentele pe care acestea se întemeiază îşi menţin valabilitatea şi în cauza de faţă.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, art. 11 alin. (1) lit. A.d), precum şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1. Respinge, ca fiind inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 655 pct. 2 şi 3 din Codul civil, precum şi ale art. 111 şi ale art. 118 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Marian Petrişor Volintiru în Dosarul nr. 7.209/civ/2004 al Curţii de Apel Craiova - Secţia civilă.

2. Respinge, ca fiind neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 655 pct. 1, art. 657 şi art. 658 din Codul civil, precum şi ale art. 156 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar.
Definitivă şi general obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 13 octombrie 2005.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. IOAN VIDA

Magistrat-asistent,
Ingrid Alina Tudora

Miercuri, 23 septembrie 2026, 04:49

Declinare de raspundere: Informaţiile publicate în aceasta rubrică, precum şi textele actelor normative nu au caracter oficial.