DECIZIE nr.407 din 16 mai 2006
referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 17 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 102/2000 privind statutul şi regimul refugiaţilor în România
Textul actului publicat în M.Of. nr. 493/7 iun. 2006

Ioan Vida - preşedinte
Nicolae Cochinescu - judecător
Aspazia Cojocaru - judecător
Acsinte Gaspar - judecător
Kozsokár Gábor - judecător
Petre Ninosu - judecător
Ion Predescu - judecător
Ion Tiucă - procuror
Claudia Margareta Niţă - magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 17 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr.102/2000 privind statutul şi regimul refugiaţilor în România, excepţie ridicată de Abdul Majid Al Battah Samir în Dosarul nr. 8.658/RF/2005 (45.548/3/2005) al Tribunalului Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ şi fiscal.
La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. Se prezintă interpretul autorizat de limbă arabă, domnul Dalati Bassam, desemnat pentru a asigura traducerea în cauză.
Magistratul-asistent referă Curţii faptul că partea Oficiul Naţional pentru Refugiaţi a transmis la dosarul cauzei note scrise prin care solicită respingerea excepţiei ca neîntemeiată, arătând, în esenţă, că dispoziţiile de lege criticate nu contravin prevederilor constituţionale şi convenţionale pretins a fi încălcate.
Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:
Prin Încheierea din 9 februarie 2006, pronunţată în Dosarul nr. 8.658/RF/2005 (45.548/3/2005), Tribunalul Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 17 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr.102/2000 privind statutul şi regimul refugiaţilor în România. Excepţia a fost ridicată de Abdul Majid Al Battah Samir într-o cauză având ca obiect soluţionarea recursului împotriva sentinţei civile prin care Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a respins plângerea acestuia împotriva hotărârii Oficiului Naţional pentru Refugiaţi de respingere a cererii de acordare a statutului de refugiat.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că dispoziţiile legale criticate contravin art. 18 alin. (1), art. 21 alin. (1), art. 24 alin. (1), art. 44 alin. (1) şi alin. (2) teza întâi şi ale art. 53 din Constituţie, precum şi ale art. 13 şi 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
În esenţă, se arată că obligaţia străinului de a părăsi teritoriul României în termen de 15 zile împiedică exercitarea dreptului la un recurs efectiv şi de a folosi căile legale de atac, a dreptului la apărare şi a dreptului de a fi citat, cu atât mai mult cu cât dispoziţia de părăsire a teritoriului României, pronunţată odată cu hotărârea de respingere a cererii de acordare a statutului de refugiat, este însoţită, de cele mai multe ori în cazul refugiaţilor "sur place", de interdicţia de reîntoarcere în România pentru un anumit număr de ani. Astfel, refugiatul nu are posibilitatea de a solicita suspendarea executării dispoziţiei de părăsire a ţării în temeiul unor probe sau motive apărute ulterior pronunţării hotărârii în recurs, pe care să le expună instanţei de judecată în cadrul exercitării unei căi extraordinare de atac. Această procedură creează o discriminare între drepturile procedurale ale străinilor şi cele ale cetăţenilor statului a cărui protecţie se cere şi totodată pune în pericol viaţa şi integritatea fizică şi psihică a refugiatului, acesta fiind expus unor riscuri de persecuţii sau vătămări ale drepturilor sale fundamentale, odată cu întoarcerea în ţara sa de origine.
De asemenea, obligaţia părăsirii teritoriului României în termen de 15 zile afectează situaţia materială a străinului, încălcându-se astfel art. 18 alin. (1) şi art. 44 alin. (1) şi (2) teza întâi din Constituţie. Acesta este obligat ca, în timp foarte scurt, să dispună asupra tuturor bunurilor obţinute în perioada şederii în România, ignorându-se aşadar interesul său patrimonial, în scopul obţinerii unei "celerităţi excesive pretinse de lege".
Tribunalul Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ şi fiscal opinează în sensul respingerii excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, "deoarece argumentele invocate se referă la posibilitatea unei interpretări restrictive a art. 5 din Ordonanţa Guvernului nr.102/2000, fără a releva un real conflict între textul de lege criticat şi art. 22 din Constituţie." Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.
Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Prin stabilirea termenului de 15 zile în care străinul, a cărui cerere de acordare a statutului de refugiat a fost respinsă printr-o hotărâre executorie, este obligat să părăsească teritoriul României nu se îngrădeşte dreptul la protecţia generală a persoanelor şi averilor, a cetăţenilor străini şi apatrizi care locuiesc în România, consacrat de art. 18 din Constituţie, întrucât acest termen, precum şi obligaţia părăsirii teritoriului ţării intervin ca o consecinţă firească a neacordării statutului de refugiat de către statul român. Pentru aceleaşi raţiuni se apreciază că textul legal criticat nu contravine art. 53 din Constituţie, referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. De asemenea, nu se poate reţine nicio contradicţie între dispoziţiile legale atacate şi prevederile art. 21 şi ale art. 24 din Legea fundamentală, referitoare la accesul liber la justiţie şi la dreptul la apărare, întrucât, potrivit normelor Ordonanţei Guvernului nr.102/2000, persoanele interesate se pot adresa instanţelor judecătoreşti şi pot folosi toate garanţiile procesuale care condiţionează într-o societate democratică procesul echitabil. Totodată, se susţine că textul legal criticat nu este contrar prevederilor art. 44 din Constituţie, care consacră dreptul de proprietate, şi nu are legătură cu acestea.
În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate, raportată la art. 20 din Legea fundamentală, analizat în lumina art. 13 şi 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare la dreptul la un recurs efectiv, respectiv la interzicerea discriminării, se apreciază că nu este întemeiată, deoarece dispoziţiile art. 17 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr.102/2000 nu opresc părţile interesate de a apela la instanţele judecătoreşti şi de a se prevala de toate garanţiile procesuale.
Avocatul Poporului apreciază că textul legal criticat este constituţional. Potrivit prevederilor ordonanţei criticate, dacă din motive obiective străinul nu poate părăsi teritoriul României în termenul prevăzut de lege, Ministerul Administraţiei şi Internelor îi acordă acestuia dreptul de şedere în ţară, în condiţiile prevăzute de reglementările legale privind regimul străinilor în România. De asemenea, străinul are posibilitatea de a formula, în condiţiile legii, o nouă cerere de acordare a statutului de refugiat, iar hotărârea prin care se acordă accesul la soluţionarea unei astfel de cereri are ca efect şi anularea dispoziţiei de a părăsi teritoriul României, prevăzută în hotărârea anterioară.
Aşadar, persoanele interesate nu sunt împiedicate să se adreseze instanţelor judecătoreşti şi să folosească toate garanţiile procesuale care condiţionează într-o societate democratică procesul echitabil şi dreptul la apărare. Prin urmare, dispoziţiile art. 17 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr.102/2000 nu contravin prevederilor art. 18 din Constituţie şi, de asemenea, nici ale art. 21, 24, 53, 11 şi 20 din aceasta, raportate la art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate faţă de prevederile art. 14 din Convenţie, se apreciază că textul legal atacat se aplică în mod egal tuturor persoanelor vizate de ipoteza normei, fără discriminări pe considerente arbitrare. Referitor la pretinsa contrarietate faţă de dispoziţiile art. 44 din Constituţie, se susţine că acestea nu au incidenţă în cauza de faţă.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului şi dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 17 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr.102/2000 privind statutul şi regimul refugiaţilor în România, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.1.136 din 1 decembrie 2004, cu următorul cuprins: "Străinul este obligat să părăsească teritoriul României în termen de 15 zile de la data la care dispoziţia de părăsire a teritoriului, pronunţată în hotărârea de respingere a cererii sale de acordare a statutului de refugiat, a devenit executorie." Autorul excepţiei consideră că acest text legal încalcă prevederile constituţionale ale art. 18 alin. (1) privind străinii şi apatrizii care locuiesc în România, ale art. 44 alin. (1) şi alin. (2) teza întâi referitoare la protecţia proprietăţii private, ale art. 21 alin. (1) privind accesul liber la justiţie, ale art. 24 alin. (1) prin care se garantează dreptul la apărare şi ale art. 53 referitoare la restrângerea prin lege a exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi.
De asemenea, acesta mai invocă şi nerespectarea art. 13 - "Dreptul la un recurs efectiv" şi a art. 14 "Interzicerea discriminării" din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Examinând textul legal criticat, raportat la prevederile din Legea fundamentală şi din instrumentele juridice internaţionale pretins a fi încălcate, Curtea Constituţională constată următoarele:
Din analiza dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr.102/2000 reiese că procedura de acordare a unei forme de protecţie umanitară, respectiv a statutului de refugiat, îndeplineşte exigenţele dreptului de acces la instanţă, ale dreptului la apărare sau ale dreptului la un recurs efectiv. Astfel, chiar dacă, potrivit art. 15 alin. (5) din ordonanţă, dispoziţia de părăsire a teritoriului României se emite odată cu hotărârea de respingere a cererii de acordare a statutului de refugiat, împotriva acesteia din urmă (deci şi împotriva dispoziţiei de părăsire) se poate face plângere în termen de 10 zile, exercitarea acestei căi de atac având, potrivit art. 16 alin. (1), efect suspensiv asupra dispoziţiei de părăsire a teritoriului. Împotriva hotărârii instanţei de judecată se poate declara recurs în termen de 5 zile de la pronunţare, iar până când hotărârea în recurs devine irevocabilă şi executorie, dispoziţia de părăsire este, de asemenea, suspendată. Totodată, străinul poate depune o nouă solicitare de acordare a statutului de refugiat, în cazurile prevăzute de art. 17 alin. (3), printre acestea fiind şi apariţia unor elemente noi, care din motive neimputabile solicitantului nu au putut fi prezentate instanţei, sau a unor transformări de ordin politic, legislativ, social sau militar în ţara de origine, în măsură a contribui la îndeplinirea condiţiilor de acordare a formei de protecţie solicitate. Hotărârea prin care Oficiul Naţional pentru Refugiaţi va acorda accesul la soluţionarea unei noi cereri de acordare a statutului de refugiat are ca efect şi anularea dispoziţiei de părăsire a teritoriului României, iar o hotărâre nefavorabilă solicitantului va putea fi atacată în faţa instanţei, urmând aceeaşi procedură ca şi în cazul contestării primei hotărâri, în urma căreia s-a dispus şi părăsirea teritoriului României.
Prin urmare, Curtea Constituţională constată că întreaga procedură specifică soluţionării cererilor privind acordarea unei forme de protecţie umanitară nu numai că respectă pe deplin drepturile şi garanţiile procesuale în ansamblul lor, dar dă expresie şi principiului nereturnării, protejând astfel valori fundamentale cum sunt dreptul persoanei la viaţă, la integritate fizică şi psihică. Mai mult, art. 17 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr.102/2000 prevede pentru străinul care, din motive obiective, nu poate părăsi teritoriul în termen de 15 zile posibilitatea de a i se acorda dreptul de şedere în ţară, în condiţiile prevăzute de reglementările legale privind regimul străinilor în România.
Criticile referitoare la dificultatea unei pregătiri temeinice datorită termenului prea scurt de 15 zile, acordat până la părăsirea teritoriului ţării, nu pot fi, de asemenea, reţinute, deoarece, aşa cum s-a arătat, solicitantul are atât posibilitatea folosirii căilor de atac, cât şi a depunerii unei noi solicitări, proceduri judiciare pe parcursul cărora îşi poate pregăti şi susţine în mod temeinic şi eficient apărarea. Pe de altă parte, nu se poate pretinde ca aceste proceduri speciale să se supună normelor de drept comun, întrucât în cauzele privind refugiaţii celeritatea soluţionării cererilor nu este o cerinţă "excesivă", cum susţine autorul excepţiei, ci, dimpotrivă, dat fiind specificul de reglementare al ordonanţei criticate, reprezintă o necesitate.
Totodată, referitor la criticile privind încălcarea dreptului de proprietate privată, Curtea Constituţională reţine că, potrivit art. 44 alin. (2) din Constituţie, conţinutul şi limitele sale sunt stabilite de lege, acesta nefiind, deci, un drept absolut. Or, în temeiul art. 53 din Legea fundamentală, în situaţii justificate de raţiuni de protecţie a ordinii publice şi a securităţii naţionale, exercitarea unor drepturi şi libertăţi individuale poate fi restrânsă prin lege, fără a se pune, însă, în pericol existenţa dreptului însuşi. În cazul de faţă, obligaţia de a părăsi teritoriul României dispusă asupra străinului nu echivalează cu interdicţia exercitării de către acesta a dreptului de proprietate; dreptul de proprietate asupra bunurilor obţinute pe perioada şederii în România nu este afectat în existenţa sa, iar străinul poate să continue să-şi gestioneze patrimoniul, eventual prin exercitarea dreptului de dispoziţie sau indirect, prin intermediul altor persoane.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 17 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr.102/2000 privind statutul şi regimul refugiaţilor în România, excepţie ridicată de Abdul Majid Al Battah Samir în Dosarul nr. 8.658/RF/2005 (45.548/3/2005) al Tribunalului Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ şi fiscal.
Definitivă şi general obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 16 mai 2006.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. IOAN VIDA

Magistrat-asistent,
Claudia Margareta Niţă

Joi, 24 septembrie 2026, 17:12

Declinare de raspundere: Informaţiile publicate în aceasta rubrică, precum şi textele actelor normative nu au caracter oficial.