Dezbateri parlamentare

Domnul Varujan Vosganian:

Declaraţie politică privind comemorarea genocidului armean

Marile tragedii nu sunt doar ale popoarelor care le-au suferit, ci sunt tragedii ale întregii umanităţi. Iar genocidul îndreptat, în anul 1915, împotriva armenilor de către autorităţile Imperiului Otoman, este una dintre acestea.

Începând cu primăvara anului 1915, în numai câteva luni, o civilizaţie multimilenară, cea a armenilor, aflată în leagănul ei istoric, a fost aneantizată. Sute de mii de locuinţe, mii de biserici, de şcoli, de aşezăminte culturale, un patrimoniu cultural şi religios impresionant, au rămas pustii ori au fost pustiite. Până la sfârşitul Primului Război Mondial, din cele trei milioane de armeni locuitori ai Armeniei istorice, pe acest teritoriu nu mai existau supravieţuitori. Cei care nu fuseseră ucişi, continuau o existenţă traumatizată, în exil, în orfelinate, în haremuri ori islamizaţi cu forţa.

Acţiunea de distrugere a poporului armean a fost o acţiune premeditată şi realizată cu cruzime de autorităţile Imperiului Otoman. Bărbaţii aflaţi în armata otomană au fost dezarmaţi, duşi în batalioane de muncă forţată şi, scurt timp după aceea, împuşcaţi. Restul populaţiei, în imensa majoritate bătrâni, femei şi copii, a fost adunată la marginea localităţilor şi mânată, în convoaie, către deşerturile Mesopotamiei. Atunci când nu au murit pe drum, de osteneală sau de lăcomia bandelor înarmate care le atacau, sub privirile indiferente ale soldaţilor ori jandarmilor turci, convoaiele şi-au găsit moartea de foame, de sete, de frig ori de tifos. Morţii convoaielor nu au alt mormânt, acolo unde cadavrele nu au fost lăsate să zacă la marginea drumurilor, pradă animalelor nopţii, ori nu au fost înghiţite de apele Eufratului, decât gropile comune din nisipurile deşertului. Numeroase documente ale Guvernului Junilor Turci, rapoarte ale diplomaţilor străini, mărturii ale supravieţuitorilor, fotografii zguduitoare stau dovadă acţiunilor cinice şi premeditate ale autorităţilor turceşti de nimicire a poporului armean.

Din familia bunicului meu matern nu a supravieţuit decât bunicul şi o soră mai mică pe care bunicul a regăsit-o mult mai târziu, căutând prin orfelinate. Una dintre surorile lui şi-a găsit moartea în deşert, împreună cu fetiţa ei de patru ani. Cealaltă soră s-a sinucis, aruncându-se în apele Eufratului, pentru a nu fi violată. Iar fratele lui a fost ucis cu sabia de un soldat. Aproape că nu există familie de armeni, pe acest pământ, care să nu aibă pe cineva ucis în timpul masacrelor. Genocidul a lăsat în urma sa un milion şi jumătate de victime, un milion şi jumătate de morţi fără morminte.

Genocidul armean care, practic, a înjumătăţit cu barbarie un popor cu o civilizaţie multimilenară şi care a dat primul stat creştin din istorie, este o traumă profundă, din care poporul armean nu se poate reîntregi decât cu ajutorul solidarităţii internaţionale. Recunoaşterea genocidului armean este o atitudine nu doar morală, ci şi de luciditate a opiniei publice internaţionale. Dacă recunoaşterea sa ar fi fost făcută însă odată cu sfârşitul Primului Război Mondial, multe din ororile care i-au urmat nu s-ar fi petrecut.

În ultimii ani, atitudinile privind calificarea masacrării armenilor în Imperiul Otoman drept crimă de genocid sunt tot mai frecvente. Comunitatea armeană din România îşi exprimă respectul şi recunoştinţa pentru numeroasele Parlamente şi Guverne ale lumii, pentru organismele internaţionale, pentru liderii politici care au contribuit la restabilirea adevărului istoric. Ne manifestăm, în acelaşi timp, gratitudinea pentru oamenii politici români care au susţinut, în instituţiile europene, rezoluţii privind recunoaşterea Genocidului armean. Numai în ultimele săptămâni, o seamă de declaraţii şi rezoluţii politice au arătat limpede că respectarea valorilor europene este în concordanţă cu atitudinea de recunoaştere a suferinţelor poporului armean şi a acestui martiriu creştin.

Într-o rezoluţie a Partidului Popular European din 3 martie 2015, intitulată, semnificativ, "Genocidul armean şi valorile europene", se spune, fără echivoc: "Comemorăm cele 1,5 milioane de victime ale Genocidului armean din 1915. Condamnăm actul genocidal împotriva poporului armean, premeditat şi continuat de Imperiul Otoman şi de diferitele Guverne ale Turciei în perioada 1894-1923, expulzarea din ţinuturile natale, masacrarea şi purificarea etnică în scopul exterminării populaţiei de origine armeană, distrugerea moştenirii culturale armene, precum şi negarea genocidului, atitudinea de evitare a responsabilităţii, supunerea la uitare a crimelor comise şi a consecinţelor lor, precum şi justificarea lor ca o continuare a acestor crime şi încurajarea la comiterea unor noi genocide."

La scurt timp după aceea, Parlamentul European a adoptat o rezoluţie în care se declară explicit, că: "reiterează Rezoluţia din 18 iunie 1987 în care recunoaşte că tragicele evenimente care au avut loc în 1915-1917 împotriva armenilor în Imperiul Otoman reprezintă un genocid, aşa cum este el definit în Convenţia privind Prevenirea şi Pedepsirea Crimei de Genocid din 1948".

Un gest de o amplă rezonanţă a fost declaraţia Papei Francisc, în ziua de 12 aprilie, potrivit căreia "masacrarea armenilor în 1915 a fost primul genocid al secolului XX".

Toate aceste declaraţii, precum şi cele care vor urma, au, printre altele, ca scop să determine Turcia, moştenitoarea instituţională a Imperiului Otoman, să recunoască Genocidul armean şi să restabilească dreptul civilizaţiei armene la propria istorie şi la propriul patrimoniu cultural şi creştin. Suntem convinşi că, în contextul unei atitudini tot mai ferme, în plan internaţional, de recunoaştere a Genocidului armean, precum şi odată cu emanciparea spiritului civic şi cu evoluţia procesului de democratizare internă, Turcia îşi va reconsidera poziţia cu privire la asumarea propriei istorii.

În România există o importantă susţinere a eforturilor privind recunoaşterea Genocidului armean din partea reprezentanţilor societăţii civile. Din păcate, însă, în ciuda evoluţiilor în plan european, această temă este absentă de pe agenda internă a partidelor politice. Iar autorităţile statului român duc mai degrabă o politică de eschivă, încercând, pe cât posibil, o atitudine de distanţare, mergând, acolo unde s-ar putea bănui o anumită implicare, chiar până la obstrucţionarea unor iniţiative civice de recunoaştere a Genocidului armean. Motivul, mai mult sau mai puţin declarat, este acela de a nu irita Turcia şi de a nu tensiona relaţiile diplomatice cu acel stat. Mă întreb, însă, ce ar mai fi rămas din istoria noastră naţională şi ce am mai fi învăţat în manualele şcolare dacă marii noştri domnitori, de la Mircea cel Bătrân şi Ştefan cel Mare până la Carol I, ar fi gândit în felul acesta. Ignorarea Genocidului armean nu este, din păcate, sinonimă cu neutralitatea, ea nu face, în cele din urmă, decât să susţină acţiunile negaţioniste.

Recunoaşterea şi asumarea acestei tragedii înseamnă că omenirea a învăţat ceva din lecţia dureroasă a secolului XX. Deşi suntem în secolul XXI, în mod simbolic, secolul XX nu se va încheia decât odată cu recunoaşterea Genocidului armean.