Dezbateri parlamentare

Lucrările au fost conduse de domnul Valer Dorneanu, preşedintele Camerei Deputaţilor, asistat de domnii Radu Stroe şi Tudor Mohora, secretari.

Domnul Valer Dorneanu:

Stimaţi colegi,

Daţi-mi voie să începem şedinţa de astăzi, deşi nu au venit toţi colegii, cu intervenţiile domnilor deputaţi.

Îi dau cuvântul domnului Pavel Târpescu, Grupul parlamentar PDSR (Social-Democrat şi Umanist.).

Domnul Pavel Târpescu:

Domnule preşedinte,

Doamnelor şi domnilor deputaţi,

Judeţul Iaşi este unul dintre judeţele ţării cu cele mai mari probleme economice şi sociale şi se caracterizează printr-un număr extrem de ridicat de şomeri, precum şi printr-un număr mic al investiţiilor, factori ce conduc la menţinerea unui climat de nesiguranţă pentru populaţia judeţului. În ciuda eforturilor conducerii judeţului Iaşi, concretizate prin prezentarea unor documentaţii solid argumentate cu fapte şi cifre la nivelul autorităţilor centrale, a fost amânată luarea măsurilor pentru crearea unor facilităţi pentru zona judeţului Iaşi, deşi aceasta întruneşte condiţii pentru declararea ca zonă defavorizată. Exemplificăm în acest sens documentaţiile elaborate pentru zonele Paşcani, Hârlău, Târgu Frumos, Andreşeni, Vlădeni.

Disponibilizările colective efectuate în anul 2000 au condus la creşterea numărului de şomeri şi la scăderea nivelului de trai. Populaţia ocupată a scăzut de la 331 de mii persoane la 31.12.1996 la 309 de mii persoane la sfârşitul anului 1999, iar numărul de salariaţi s-a redus de la 198 de mii la 168 de mii în anul 2000, reducerea numărului de salariaţi fiind de circa 8%, aproximativ 10 mii de persoane părăsind câmpul muncii. Chiar dacă câştigurile salariale pe medie au crescut de 6,7 ori în decembrie 2000 faţă de decembrie 1996, preţurile de consum s-au majorat în acceaşi perioadă de 7 ori, puterea de cumpărare a populaţiei diminuându-se în acest interval de timp cu circa 13%.

Numărul pensionarilor a crescut de la 163 de mii în anul 1995 la 194 de mii de persoane în trimestrul III 2000, veniturile medii din pensii ale acestei categorii de populaţie fiind situate în acest interval de timp sub nivelul mediu de 40%, faţă de câştigurile salariale medii nete.

Numărul şomerilor înregistraţi la 31.12.2000 era de 38.993 de persoane, faţă 32.543 la sfârşitul anului 1996. ponderea persoanelor sărace în totalul populaţiei a crescut numai în perioada 1996-97 de la 19,8% la 30,8% pe total ţară. Cea mai înaltă rată a sărăciei se înregistrează în regiunea de nord-est, 40,6% în 1997, faţă de media pe ţară, de 30,8%. Luând în considerare acest procent de 40,6%, putem aprecia că încă din 1996 peste 330 de mii de persoane din populaţia judeţului Iaşi erau afectate de acest fenomen, aflându-se sub pragul de 60% din cheltuielile medii de consum ale unui adult.

În acest context, ar fi de arătat că prin reglementări ca cele cuprinse în Legea nr. 198/1997 pentru modificarea Legii gospodăriei comunale nr. 4/1981, legiuitorul a stabilit obligaţia furnizorilor de servicii din domeniul gospodăriei comunale de a calcula şi prevedea în contractele pe care le încheie cu asociaţiile de proprietari şi locatari clauze privind penalităţi pentru neachitarea în termen a obligaţiilor de plată, în cuantum de 0,2% pe zi întârziere. Ca urmare, unul dintre furnizorii serviciilor publice de alimentare cu apă şi canalizare pentru consumatorii de pe raza judeţului Iaşi, respectiv Regia autonomă judeţeană apă canal Iaşi, aflată sub autoritatea consiliului judeţean, înregistrează la această dată, pentru anii 1996-2001, penalităţi în cuantum de 82 de miliarde, iar în cazul municipiului Paşcani aceste penalităţi sunt de circa 2 miliarde de lei.

Pentru aceste penalităţi, asociaţiile de locatari-proprietari au solicitat în numeroase rânduri autorităţilor administraţiei publice locale analizarea situaţiei, în vederea anulării penalităţilor. Motivele invocate de preşedinţii sau administratorii asociaţiilor de proprietari se justifică, cauzele fiind de ordin social şi economică, aşa cum au fost expuse anterior. La acestea, se adaugă scumpirile repetate de energie termică, energie electrică, apă, canal, gaz, servicii, pentru care scumpirile nu mai ţin pasul cu pensiile, cu salariile, cu şomajul şi cu ajutoarele sociale, ceea ce conduce implicit la diminuarea veniturilor reale ale populaţiei. Nu în ultimul rând s-au invocat şi situaţiile imprevizibile create prin neplata în termen a salariilor în unităţile de învăţământ, sănătate, societăţi comerciale aflate în reorganizare sau care au înregistrat convulsii sociale printr-o privatizare forţată, ca în cazurile S.C. Teopro Iaşi şi Nectar S.A. din Paşcani.

Situaţiile prevăzute au generat serioase dificultăţi în viaţa economico-socială a populaţiei judeţului Iaşi, o adevărată criză, conform datelor statistice menţionate mai sus, ceea ce reclamă necesitatea unei intervenţii eficiente din partea Guvernului, pentru adoptarea unei măsuri de anulare a penalităţilor datorate de asociaţiile de locatari, în cuantum de 82 de miliarde de lei, către furnizorul de servicii apă, canal şi Regia autonomă judeţeană Iaşi. În condiţiile în care Regia autonomă judeţeană de apă canal Iaşi, în aplicarea Hotărârii de Guvern nr. 348/1993 privind contorizarea apei şi a energiei termice la populaţie, precum şi îndeplinirea clauzelor din contractul de împrumut extern al BRD este interesată în asigurarea contorizării corecte a cantităţilor de apă livrate, adoptarea unei atare măsuri de anulare a plăţii penalităţilor pentru o perioadă în care contorizarea apei se realizează în sistem pauşal ar contribui în mod esenţial la ameliorarea situaţiei prezentate, precum şi la combaterea marginalizării sociale. Vă mulţumesc.

Domnul Valer Dorneanu:

Mulţumesc, domnule deputat.

Stimaţi colegi,

Eu vă rog să vă uitaţi din nou în regulament, o intervenţie durează 3 minute. pentru a putea toţi colegii noştri să îşi prezinte intervenţiile, să respectaţi acest termen.

Domnul Cristian Sandache.

Domnul Cristian Sandache:

Domnule preşedinte,

Doamnelor şi domnilor deputaţi,

Într-o carte fundamentală, "Istoria unirii românilor", apărută la Bucureşti în anul 1937, istoricul Ioan Lupaş, referindu-se la Răscoala din 1784 condusă de Horia, Cloşca şi Crişan observă la un moment dat: "În răscoala aceasta au perit 111 unguri, pe urma cărora au rămas 28 de văduve şi 77 de orfani, iar dintre răsculaţii români au fost ucişi 349, rămânând 243 de văduve şi 580 de orfani". Aflăm ulterior că la pregătirea răscoalei un rol însemnat l-a avut un ofiţer, emisar al domnului Moldovei din acea vreme, susţinut în taină de un conte maghiar, Gyulai, din Zalău. La 26 februarie 1785, Horia şi Cloşca au fost condamnaţi la moarte, prin frângerea cu roata.

Ne întrebăm astăzi, adesea, ce rol joacă trecutul în clarificarea actelor prezentului. Unguri şi români, loviţi de un eveniment dureros, vieţi secerate, familii îndoliate, ura care naşte ură.

Nimic nu se poate, însă, construi pe ură, nu putem păşi în viitor ducând după noi fantomele prejudecăţilor şi stigmatele învrâjbirii. Patriotismul autentic este umanist şi raţional, fără ca prin aceasta să se înţeleagă că el echivalează cu abandonarea specificului naţional, cu abandonarea apărării interesului naţiunii.

În faţa sărăciei, a morţii, a disperării, în faţa greutăţilor cotidiene, oamenii se regăsesc în datele lor esenţiale, ca indivizi, cetăţeni ai aceleiaşi patrii. Ion, Ianoş, Johan, se întâlnesc pe aceeaşi uliţă colbuită, ciocnesc adesea câte un pahar de vin la cârciuma din sat, ascultând vechi melodii româneşti sau ungureşti, interpretate adesea magistral de lăutari ţigani. Diferenţele aproape nu se mai simt, cupola lui Dumnezeu - cerul ţării, arcuindu-se asupra tuturor deopotrivă.

Cred într-o România a echilibrului, a toleranţei şi civilizaţiei. Putem fi demni şi patrioţi, fără să ne ucidem, fără să ne insultăm, fără să ne exhibăm vechi frustrări. Putem fi europeni, respectându-se identitatea specifică, muncind inteligent împreună pe "un pământ numit România", spre a-l parafraza pe Nichita Stănescu.

Actualul Executiv a înţeles semnele timpului şi a lansat un mesaj clar către Europa şi către noi înşine, pentru a ne ucide demonii ce sălăşluiesc în subconştientul fiecăruia dintre noi, demoni care se numesc ignoranţă, prejudecată, ură, orgolii deşarte. Va fi teribil de greu, dar calea sunt sigur că nu poate fi decât aceasta. Nimeni nu deţine monopolul patriotismului absolut, iar dragostea de ţară nu cred că poate fi separată de sentimentul divin al dragostei de oameni. Vă mulţumesc.

Domnul Valer Dorneanu:

Mulţumesc, domnule coleg. Poate remiteţi o copie de pe această declaraţie frumoasă şi UDMR-ului, PRM-ului şi celorlalte grupuri parlamentare.

Domnul Boc Emil.

Domnul Emil Boc:

Domnule preşedinte,

Doamnelor şi domnilor deputaţi,

Încă de la început, vreau să menţionez că intervenţia noastră are drept obiectiv o anumită critică adresată Guvernului, prin urmare, am solicita ca această precizare să fie trimisă, prin intermediul stenogramei, Guvernului.

Voi porni de la un fapt real, care mi s-a întâmplat ieri. În calitate de reprezentant al Circumscripţiei electorale Cluj, am avut două solicitări, de la doi cetăţeni, pentru a fi primiţi în audienţă la ministrul agriculturii.

Nimic mai simplu! Am ajuns la Bucureşti, am dat telefon la Ministerul Agriculturii şi am solicitat înscrierea pe o listă de audienţă la domnul ministru. La care mi se răspunde: "Ştiţi, noi nu avem audienţe aici, la minister, dar, dacă doriţi, puteţi să vă înscrieţi la sediul PDSR, în stada Kiseleff nr. 10, cred".

Bun, atunci nu m-am gândit la nimic. Iau numărul de telefon, sun acolo, mi se spune să revin mâine şi să mă programez în audienţă, că nu este acolo doamna care face înscrierile. Le dau telefon cetăţenilor de la Cluj care m-au rugat să fac aceste înscrieri în audienţă şi le spun: "Uitaţi, mâine se rezolvă, pe Kiseleff nr. 10, la sediul PDSR-ului". La care, şi atunci m-am trezit, primesc o replică de bun simţ a cetăţeanului: "Dar trebuie să ne înscriem în PDSR?"

În acest moment mi-am dat seama că "ceva este putred în Danemarca", vorba lui Hamlet. Şi atunci m-am dus la art. 47 din Constituţie, unde se consacră dreptul de petiţionare al cetăţeanului şi am început să-l studiez: "Cetăţenii au dreptul să se adreseze cu petiţii autorităţilor publice". Deci, prin urmare, doamnelor şi domnilor, un cetăţean se adresează autorităţilor publice, şi nu partidului. Suntem într-un stat de drept, trăim într-un stat democratic şi nu trebuie să nu confundăm cele două structuri: statul şi partidul.

Solicităm expres ca toţi miniştrii, indiferent dacă au sau nu audienţe pentru membrii de partid sau pentru alte persoane la sediul partidului de guvernământ, să aibă programate audienţe la sediul ministerului pe care îl conduc, în calitate de reprezentanţi ai statului, pentru că, în virtutea art. 82 din Constituţie, când au jurat în calitate de miniştri, au jurat în calitate de reprezentanţi ai statutului român să servească interesele acestui stat şi nu interesele unui partid.

Aşadar, în mod expres, repet, solicităm ca acest program de audienţe pentru cetăţeni să existe şi la sediul ministerelor. Paralel, dacă se poate şi la sediul partidului, nu avem nimic împotrivă. Dar, în principiu, această obligaţie trebuie să existe.

Şi, în al doilea rând, am observat printr-o ordonanţă pusă la căsuţă că acest Guvern deja a ajuns la numărul fatidic 36 de ordonanţe de urgenţă, în mai puţin de 2 luni de guvernare şi având în vedere faptul că luna ianuarie a fost una semi-guvernabilă, în sensul că a fost vacanţă parlamentară şi nu s-au prea putut adopta ordonanţe de urgenţă. Dacă se continuă în acest ritm, cred că va avea toate şansele să bată orice record, stabilit chiar de Guvernele anterioare.

Şi o notă pe care am putut-o observa, într-o ordonanţă de urgenţă, într-o formulă finală, se menţiona în felul următor: "Prezenta ordonanţă de urgenţă intră în vigoare la 15 zile după publicarea în Monitorul Oficial." Şi atunci, pe bună drptate, ne punem întrebarea: unde este caracterul de urgenţă al acestei ordonanţe, dacă ea intră în vigoare după 15 zile de la publicarea în Monitorul Oficial?

Pe bună dreptate, Consiliul Legislativ a observat această inconsecvenţă şi a solicitat Guvernului să înlăture din text acest lucru, dar problema de fond rămâne. Şi în prezent, ordonanţele de urgenţă nu sunt adoptate în situaţii excepţionale. Şi dacă, atunci când preşedinte al Consiliului Legislativ era domnul profesor Dorneanu, aproape în fiecare ordonanţă de urgenţă se atrăgea atenţia Guvernului că nu există situaţie excepţională şi că trebuie invocat acest caz, actualul Consiliu Legislativ nu mai urmează această practică şi nu mai atrage atenţia Guvernului cu privire la faptul că ordonanţele de orgenţă, totuşi, trebuie să fie adoptate în situaţii excepţionale.

Vă mulţumim şi solicităm ca aceste date să fie transmise Guvernului, pentru a fi luate în vedere. Vă mulţumesc.

Domnul Valer Dorneanu:

Mulţumesc, domnule deputat. Vor fi înaintate, aşa cum aţi cerut dumneavoastră şi cum ne obligă şi regulamentul, de altfel.

Urmează domnul Gheorghe Valeriu, din partea Grupului parlamentar al PNL.

Domnul Valeriu Gheorghe:

Domnule preşedinte,

Doamnelor şi domnilor deputaţi,

Parchetul General de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a dat următorul comunicat, pe data de 8 martie 2001: "La propunerera procurorului general de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, prin ordinul ministrului justiţiei, s-a dispus eliberarea la cerere din funcţia de procuror-şef al Secţiei judiciare a Curţii Supreme de Justiţie a doamnei Silvia Cerbu". Doamna Silvia Cerbu şi-a depus demisia în urmă cu câteva zile, pentru a nu fi obligată să promoveze recursul în anulare în cazul dosarului Revoluţiei de la Timişoara.

Are acest proces miză politică? În iulie 1999, condamnarea generalilor Stănculescu şi Chiţac la câte 15 ani închisoare a fost considerată un etalon la care se vor raporta toţi magistraţii care vor judeca dosarele Revoluţiei din 1999. La vremea respectivă, reprezendanţii PD şi PDSR au reacţionat violent, iar armata, prin cuvântul ministrului şi al generalilor Degeratu şi Bădălan, a considerat periculoasă această soluţie în "cazul Stănculescu-Chiţac", deoarece va constitui un precedent judiciar pentru toţi cei responsabili de reprimarea sângeroasă a evenimentelor din decembrie 1989, în principalele oraşe ale ţării şi, mai ales, în Bucureşti. Preşedintele în exerciţiu la acea dată, Emil Constantinescu, le-a cerut celor care au susţinut teza presiunilor politice să vină cu probe.

Preşedintele României are obligaţia constituţională de a apăra principiile statului de drept, dintre care cel mai important este principiul separării puterilor în stat. Independenţa justiţiei, consolidată în timp, trebuie să fie respectată de orice cetăţean al României, cu atât mai mult de şeful statului.

Mă scuzaţi, dar nu mai pot vorbi?

(Domnul deputat Valeriu Gheorghe se retrage din şedinţă, acuzând o stare de rău şi oboseală. Textul intervenţiei, în continuare, s-a consemnat după materialul scris, depus la secretariatul de şedinţă.)

În martie 2001, în prima sa conferinţă de presă de la instalarea sa ca Preşedinte al României, Ion Iliescu a făcut aprecieri la actul de justiţie în România: "Cred că este o greşeală gravă să fie culpabilizată armata pentru nenorocirile de la Revoluţia română. Dacă nu ar fi abandonat poziţia de atunci, am fi avut pierderi mult mai mari, haos şi anarhie."

Paradoxal este că şeful statutului s-a făcut vinovat de implicare în actul justiţiei, la numai o zi după ce participase la şedinţa de bilanţ a instanţelor judecătoreşti şi al Ministerului Justiţiei. În cadrul acestei şedinţe, preşedintele Ion Iliescu a reclamat "nemulţumirea şi sentimentul de frustrare" pe care îl au cetăţenii în faţa actului de justiţie: "Toate acestea au trei cauze: caracterul neunitar al practicii judiciare, corupţia şi neînţelegerea de către unii magistraţi a ceea ce reprezintă inamovibilitatea şi independenţa judecătorilor ori stabilitatea procurorilor." Din acest motiv şi-a înaintat demisia doamna Silvia Cerbu, procuror-şef al Secţiei judiciare a Curţii Supreme de Justiţie? Pentru că domnul preşedinte Ion Iliescu a recomandat Executivului să reanalizeze Statutul Curţii Supreme de Justiţie, care s-a "transformat într-o instanţă ordinară în România?"

De altfel, la aceeaşi şedinţă a bilanţului Parchetului General, premierul Adrian Năstase şi-a motivat prezenţa pentru a-i asigura pe procurori "că nu vor exista presiuni politice din partea Guvernului în activitatea lor". În privinţa suspendării sentineţi prin care generalii (r) Victor Athanasie Stănculescu şi Mihai Chiţac au fost condamnaţi la câte 15 ani de închisoare pentru evenimentele din decembrie 1989 de la Timişoara, de către Procurorul General al României, Joiţa Tănase, la data de 9 februarie 2001, suspendare dispusă până la 9 mai 2001, premierul a declarat că această suspendare nu este presiune politică pentru că, după părerea sa, "sub o anumită componentă, a fost un proces politic".

Judecătorii Curţii Supreme de Justiţie s-au declarat surprinşi de decizia Procurorului General (surse Mediafax). Decizia Procurorului General implică suspendarea tuturor procedurilor declanşate în acest dosar, respectiv cererea de extrădare din Marea Britanie a generalului Stănculescu. Celălalt general, Mihai Chiţac, se află şi el în libertate, beneficiind de o întrerupere a pedepsei pe motive medicale.

Declaraţiile Preşedintelui României conduc la următoarea concluzie: Nu se cunoaşte sau nu se aplică principiul separaţiei puterilor în stat, în schimb, se foloseşte influenţa politică pentru a face presiuni în derularea actelor de justiţie.

Domnul Valer Dorneanu:

Domnule Mândroviceanu, vă rog să luaţi dumneavoastră cuvântul.

Domnul Vasile Mândroviceanu:

Mulţumesc, domnule preşedinte.

În absenţa reformei unei societăţi trezite din coşmar, în care sechelele vechii orânduiri agresează cu violenţă sistemului imunitar al principiilor eticii şi moralei, agenţi patogeni reactivaţi în efervescenţa tranziţiei eludează stabilitatea instituţiilor fundamentale ale statului. În aceste condiţii, lichelismul, în special cel politic, s-a dezvoltat într-un mediu propice, proliferând în proporţiile unei epidemii.

Sub pretextul libertăţii de expresie, indivizi care până mai ieri făceau parte din casta privilegiaţilor, care sugrumau orice încercare de exprimare a unor opinii sau opţiuni contrare, dezlănţuie campanii deşănţate împotriva celor care luptă din greu pentru readucerea ţării la normalitate, după o jumătate de secol în care a fost condusă de criminali, psihopaţi sau aventurieri politici. Lichelele politice, întâlnite în mod obişnuit în toate partidele, simt cu uşurinţă din ce direcţie bate vântul puterii şi schimbă subit tonul şi culoarea politică, trecând în tabăra celor puternici sau creând în propriile partide grupuri de presiune pentru schimbarea orientării acestora şi transformarea lor în simple remorci ale partidelor câştigătoare în alegeri.

Cunoscutul viitorolog Elwin Toffler remarca următoarele: "Indiferent cât de multe partide se întrec în cursa electorală şi indiferent cine deţine cele mai multe voturi, un singur partid învinge întotdeauna: partidul invizibil al birocraţiei." Şi al lichelelor politice, se poate adăuga, în actualele condiţii ale ţării noastre.

Partidul invizibil al birocraţiei şi lichelelor politice adoptă ideologia la putere, dar utilizează puterea de decizie pe care o capătă în scopul dezvoltării propriilor afaceri. El este responsabil de starea actuală a economiei româneşti şi de imaginea de stagnare socială şi economică a ţării, orice victorie a sa afectând grav viitorul nostru, al tuturor.

Vă mulţumesc pentru atenţie şi vă rog să îmi permiteţi să fac un anunţ foarte scurt. Anunţ pe această cale conducera şi plenul Camerei Deputaţilor, în conformitate cu art. 19 din Regulamentul Camerei, că începând de azi, 13 martie 2001, mă retrag din Grupul parlamentar PNL şi îmi voi continua activitatea ca deputat independent. (Aplauze sporadice.)

Domnul Valer Dorneanu:

Domnul Napoleon Pop.

Domnul Napoleon Pop:

Domnule preşedinte,

Stimaţi colegi,

După mai bine de 10 ani de tranziţie, foarte multă energie a Executivului continuă să fie consumată pe susţinerea sectorului de stat, a cărui privatizare şi restructurare defectuoasă creează nu numai pierderi financiare considerabile, dar şi tensiuni şi presiuni sociale, practic, fără soluţii definitive, aşezate pe o bază economică solidă. Foarte multă legislaţie are ca singură preocupare modalităţi de prelungire a agoniei unor societăţi comerciale cu capital majoritar de stat, prin încrâncenarea păstrării obiectului lor de activitate, care se dovedeşte fie ineficient în raport cu competiţia pe piaţă, fie lipsit de piaţă.

În acelaşi timp, legiferarea în domeniul dezvoltării economico-sociale generale, a stimulării alternativei reprezentate de sectorul privat rămână fără vlagă şi mai ales fără efectele absorbante şi de amortizare a problemelor sociale generate de decăderea managerială a ceea ce a mai rămas din sectorul de stat. Printr-o astfel de politică, Executivul demonstrează următoarele: lipsa de neutralitate în administrarea economiei, perturbând şansele egale care trebuie asigurate tuturor agenţilor economici, indiferent de forma de proprietate şi organizare; preferenţialitate faţă de problemele economice şi sociale ale unor societăţi cu capital majoritar de stat, facilităţile fiind acordate în cele mai multe cazuri fie sub presiunea evenimentelor sociale, fie sub alte forme de presiune; extinderea discriminatorie şi fără justă cauză a ajutorului de stat, prin măsuri pasive, care costă bugetul naţional, pentru a observa în final o diminuare a resurselor pentru simple paleative, problemele de fond ale agenţilor economici cu capital majoritar de stat reapărând în forme de manifestare chiar mai acute; acordarea sprijinului de stat unor agenţi economici se face în lipsa unor strategii sectoriale, uneori fără transparenţa necesară, efortul financiar nefinalizându-se într-o creştere economică reală în domeniul de intervenţie; legiferarea la nivelul Parlamentului, practic, a unor afaceri iniţiate de managerii şi sindicatele din sectorul de stat, care se dovedesc în final a fi perdante pentru toţi cetăţenii acestei ţări.

Aş propune colegilor parlamentari aflaţi prin comisiile de specialitate ale Camerei să fie mai aspri în a aproba facilităţi cu adresă exactă - orice societate comercială cu capital de stat şi nu numai - întrucât, faţă de datoria noastră de a legiferat egal şi uniform în interesul tuturor cetăţenilor, acceptarea aprobarea unor astfel de facilităţi este imorală şi costisitoare.

Cred că, dacă avem reguli şi mecanisme egale pentru toţi, este absolut anormal ca numai unora să li se acorde suplimentar facilităţi speciale, constând în exonerări de t.v.a. pentru investiţii din import cu garanţia statutului sau credite cu garanţii de la Autoritatea de privatizare pentru producţie şi investiţii, exceptări de taxe vamale la un contract de importuri şi multe alte asemenea. Intervenţia administrativă în procese pur comerciale, prin care contracte între doi parteneri ajung să fie girate prin legi date special pentru aceştia este deja foarte mult pentru o ţară cu aşa de multe probleme, încă nesoluţionate, la nivelul tuturor cetăţenilor. Vă mulţumesc pentru atenţie.

Domnul Valer Dorneanu:

Şi eu vă mulţumesc.

Domnul Lucian Augustin Bolcaş:

Domnule preşedinte,

Vă solicit, în numele Grupului parlamentar al PRM, să verificaţi respectarea prevederilor art. 177 din regulament, în ceea ce priveşte împărţirea timpului şi alternanţa. Am fost sesizat de către colegii mei că s-a dat cuvântul în mod masiv reprezentanţilor majorităţii parlamentare, în condiţiile în care nu s-a respectat alternanţa acestor intervenţii.

Vă rog să verificaţi şi să aplicaţi litera regulamentului întocmai. Vă mulţumesc.

Domnul Valer Dorneanu:

Stimate coleg, am aplicat alternanţa până acum, dând succesiv grupurilor parlamentare cuvântul. De atâtea ori până acum am început cu Grupul parlamentar al PRM, acum, am început cu Grupul parlamentar al PDSR.

Domnul Lucian Augustin Bolcaş (din sală):

Nu am nimic împotrivă cu privire la început, ci cu privire la conţinut.

Domnul Valer Dorneanu:

Dumneavoastră spuneţi că alternanţă înseamnă unul de altul? De unde "unul de altul", "unul", din ce parte?

Domnul Lucian Augustin Bolcaş (din sală):

Regulamentul nu spune "unii de alţii", dar permite această alternanţă, pentru susţinerea tuturor poziţiilor.

Domnul Valer Dorneanu:

Tocmai în virtutea acestei alternanţe, după ce zile şi săptămâni în şir am început cu PRM, acum am început cu colegii de la PDSR. pentru că grupul dumneavoastră are 8 parlamentari, vă întreb dacă în rândul celor 8 să intervin şi cu alţii, ca să respect alternanţa.

Domnul Lucian Augustin Bolcaş (din sală):

Nu, numai acei 8 care s-au înscris.

Domnul Valer Dorneanu:

Nu, cu alţii, de la alte grupuri parlamentare! Vreţi să fac o asemenea alternanţă? Să înţeleg că acesta a fos sensul intervenţiei dumneavoastră?

Domnul Lucian Augustin Bolcaş (din sală):

Nu, v-am solicitat numai să verificaţi, dacă consideraţi că este corect, eu nu am obiecţii. Vă mulţumesc.

Domnul Valer Dorneanu:

Rugămintea ar fi să încercăm să ia toţi cuvântul de la grupul dumneavoastră.

Domnul Damian Brudaşca.

Domnul Damian Brudaşca:

Domnule preşedinte,

Doamnelor şi domnilor colegi,

Semnalam de la această tribună efectuarea, în pofida respectării legi, dar mai ales a numeroaselor critici virulente, a procesului de epurare pe criterii exclusiv ideologice a sute şi sute de funcţionari publici din administraţia centrală şi locală. Acest lucru continuă şi în prezent. Faţă de acest proces sălbatic de pedeserizare s-au pronunţat total defavorabil şi reprezentanţi ai Parlamentului European, punând nu o dată oficialii români în situaţii de-a dreptul delicate.

Arătam că înlocuirea funcţionarilor publici români - căci cei maghiari se bucură de privilegii şi un statut cu totul special, fiind menţinuţi în continuare pe posturile deţinute, atunci când nu sunt chiar promovaţi - evidenţiază şi cazuri hilare, având în vedere că adesea, în afara loialităţii oarbe faţă de PDSR, noii veniţi sunt mult inferiori ca pregătire şi experienţă. Constatăm astfel că criteriul de bază, de cele mai multe ori singurul, este susţinerea politicii şi intereselor partidului de guvernământ, iar adeseori pe cele personale ale unor lideri ai acestor grupări politice în teritoriu.

În atari condiţii, noii potentaţi trec cu vederea, ba chiar intervin pentru ca legea să nu-şi producă efectele, când avem de a face cu grave încălcări şi abuzuri. Un asemenea caz poate fi întâlnit la Cluj Napoca. Este vorba despre inginerul Liviu Medrea, deţinător ilegal al funcţiei de director general RADP, devenit celebru pentru sustragerea steagului dualist de pe Consulatul ungar şi pentru procesiunea mortuară organizată la semnarea Tratatului cu Ungaria.

În prezent, Liviu Medrea este un la fel de fanatic pedeserist, dar şi autorul a numeroase fapte de natură penală. Având sprijinul liderilor locali ai PDSR, personal al ministrului de interne Ioan Rus, el se opune vehement, de foarte multe luni, efectuării de controale legale, financiar-contabile, comportându-se nu ca un director general, ci ca un veritabil stăpân absolut al Regiei autonome a domeniului public Cluj Napoca. Un lucrător de la Camera de Conturi Cluj declara de curând că a descoperit la RADP fraude şi delapidări de peste 2 miilarde de lei, dar i s-a dispus să înceteze imediat, în mod inexplicabil, controlul pe care îl efectua potrivit atribuţiilor sale legale.

Despre faptele de natură penală ale inginerului Liviu Medrea sunt înştiinţate de mult timp organele de poliţie şi ale parchetului, dar nici acestea nu dovedesc că doresc să aplice legea în cazul lui... sau poate n-au voie să o facă. Ce este de-a dreptul incredibil este faptul că liderii PDSR nu doar că asigură protecţie lui Liviu Medrea, ci, mai mult, la recomandarea personală a ministrului Ioan Rus, acesta este avut în vedere spre a fi numit - căci nu se poate vorbi despre o alegere democratică - vicepreşedinte al Consiliului judeţean Cluj.

Concluzia este simplă: în regimul PDSR, dacă eşti loial cauzei partidului, nu contează că încalci şi sfidezi legea, că săvârşeşti fapte ce intră sub incidenţa penală; eşti protejat şi, culmea!, chiar promovat. Cazul Medrea este mai mult decât grăitor. "Ca la noi, la nimeni!".

Mulţumesc.

Domnul Valer Dorneanu:

Domnul deputat Ştefan Baban.

Domnul Ştefan Baban:

Mulţumesc, domnule preşedinte.

Domnule preşedinte,

Doamnelor şi domnilor deputaţi,

Bugetul şi Casa Naţională a Asigurărilor de Sănătate hotărăsc salarizarea rezidenţilor. Plata salariilor medicilor rezidenţi stagiari şi cercetători a devenit problematică, o dată cu trecerea de la bugetul de stat în sarcina bugetului asigurărilor de sănătate.

Salarizarea acestor categorii de medici se făcea dintr-un fond special - al bugetului de stat, considerându-se că se află într-o perioadă de pregătire profesională până la terminarea stagiului. Astfel, la repartizarea medicilor ce câştigau concursul de intrare în rezidenţiat pe o anumită specializare, nu erau impuse şi unităţile sanitare cu care încheiau contracte de muncă pe o perioadă determinată de timp. În acest timp, au apărut nenumărate cazuri în care rezidenţii efectuau stagiul principal la un spital, dar salariul şi-l ridicau de la cel cu care încheiaseră iniţial contractul de muncă. Numai că pe data de 7 decembrie 2000 este emisă faimoasa ordonanţă nr.259/2000, în care se specifică: "Drepturile salariale ale medicilor şi farmaciştilor rezidenţi se acordă cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare de unităţile sanitare cu care au încheiat contract individual de muncă...", fără a ţine seama că acele dispoziţii legale la care se referă textul ordonanţei expirau peste câteva zile, la sfârşitul anului, fiind necesare negocieri, pentru ca această categorie profesională să-şi încaseze drepturile băneşti.

Lipsa unor reglementări clare privind statutul rezidenţilor care au contracte de muncă încheiate pe perioadă determinată de timp a făcut ca până în prezent majorările salariale prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.24/2000 privind salariaţii din sectorul bugetar să nu fie acordate tuturor rezidenţilor. Astfel, în spitalele cu mai mulţi rezidenţi, salariile acestora variază în jurul a 2.300.000 de lei brut, în timp ce în spitalele cu mai puţini rezidenţi salariile acestora se situează la un nivel de 3.900.000 de lei brut.

O mare problemă cu care se confruntă în prezent sistemul sanitar o constituie producţia de medici, prin marea de universităţi şi majorarea numărului de rezidenţi şi asistenţi de cercetare. Dacă necesarul de medici este de maximum 2500 pe an, în România ultimilor ani s-a decis acreditarea a circa 4000 de medici pe an, cu mult peste posibilităţile de absorbţie a sistemului. Numărul actual al rezidenţilor este cu mult mai mare decât al acelor care au promovat concursul de admitere în rezidenţiat; astfel, în perioada 1995 - 2000, circa 25 din numărul total au câştigat acest statul prin intermediul mai multor manevre care permiteau ocolirea concursului. În plus, cei care nu au promovat nici un concurs au avut posibilitatea să-şi aleagă ce specialitate şi-au dorit şi li se asigură şi post în clinica în care şi-au efectuat rezidenţiatul.

Problema este că toate aceste defecţiuni ale sistemului sunt suportate de contribuabil.

Pregătirea medicilor care vor deveni şomeri imediat după terminarea facultăţii sau, şi mai grav, după ce au încheiat stagiul de 5 - 7 ani de rezidenţiat reprezintă sume importante cheltuite fără rost, care sunt suportate din bugetul de stat sau din cel al asigurărilor sociale de sănătate şi la care se adaugă şi plata ajutoarelor de şomaj.

Reconversia profesională pentru aceşti şomeri de lux va fi deosebit de greu de făcut şi va necesita la rândul ei alţi bani.

Vă mulţumesc.

Domnul Valer Dorneanu:

Mulţumesc.

Doamna Popa Constanţa.

Doamna Constanţa Popa:

Domnule preşedinte,

Doamnelor şi domnilor deputaţi,

În martie 1989, în comuna Baldovineşti, judeţul Olt, ofiţerul de miliţie Alexandru Cazacu, tată a doi copii, a fost împuşcat mortal în timp ce aresta un fabricant şi deţinător de arme de foc artizanale.

Viaţa unui om şi a unui bun profesionist ar fi putut fi salvată dacă legile care existau i-ar fi permis să acţioneze în timp util pentru a-şi apăra viaţa, pentru că infractorii nu aşteaptă toate somaţiile - ei acţionează rapid. A trebuit să moară un om pentru ca autorităţile de atunci să accepte că în România fabricarea şi deţinerea ilegală de arme de foc constituia o realitate care lua amploare.

După 12 ani, în martie 2001, în Timişoara, subofiţerul de poliţie Saşa Disici a fost împuşcat mortal în timp ce încerca să prindă un hoţ de maşini. A trebuit să moară un om pentru ca autorităţile de acum să constate precaritatea dotării poliţiei române, mai ales pentru protecţia poliţiştilor, necesitatea unui cadru legislativ adecvat, dar şi amploarea fenomenului deţinerii de arme de foc de către populaţie.

Sunt doar două din cazurile în care poliştii au plătit cu preţul vieţii pentru profesia pe care şi-au ales-o - de apărare a ordinii şi siguranţei cetăţeanului.

Cele două vieţi au putut fi răpuse în principal datorită deţinirii fără autorizaţie, de multe ori, a armelor de foc de către populaţie. Avem nevoie de evenimente ca cele din Statele Unite ale Americii, când vieţile unor oameni nevinovaţi, de multe ori copii, au fost secerate de către deţinători de arme de foc, uneori fără permis şi cu grave probleme psihice?!

Nu trebuie să aşteptăm ca şi alţi poliţişti care îşi fac cu credinţă meseria de apărător al ordinii şi liniştii publice să mai moară, pentru a adopta două legi extrem de importante - Statutul poliţistului şi Regimul deţinerii armelor şi muniţiei de către cetăţeni.

Este nevoie de un cadru legislativ adecvat noilor condiţii din România care să ofere poliţiştilor protecţie, iar cetăţenilor siguranţă.

Vă mulţumesc.

Domnul Valer Dorneanu:

Şi eu vă mulţumesc.

Domnul deputat Marian Ionescu.

Vă reiterez rugămintea de a fi cât mai succint, pentru a da posibilitatea tuturor colegilor dumneavoastră să ia cuvântul.

Domnul Costel Marian Ionescu:

Domnule preşedinte,

Doamnelor şi domnilor deputaţi,

Împotrivirea populaţiei româneşti faţă de prevederile referitoare la composesorate, menţionate în Legea nr.1/2000.

Consider că prevederea referitoare la composesorate, stipulată în Legea nr.1/2000, trebuie exclusă cu desăvârşire din cuprinsul acestei legi.

Motivele constestării prevederii referitoare la composesorate sunt:

Legea nr.1/2000 privitoare la reconstituirea dreptului de proprietate al foştilor proprietari asupra pădurilor, lege în care sunt menţionate şi composesoratele, a fost propusă de fostul deputat PNŢCD Vasile Lupu. Autorul acestei legi a fost susţinut şi de unii confraţi ai săi din partidul din care face parte, dar presat şi sprijinit mai cu seamă de către parlamentarii din UDMR.

Prevederile acestei legi cu privire la composesorate au fost contestate încă din faza de început chiar de membrii PNŢCD, între care un potrivnic înverşunat a fost domnul Romică Tomescu, fostul ministru al Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului, fără a mai vorbi de parlamentarii Opoziţiei de atunci.

Legea nr.1/2000, prevederile ei în ansamblu, trebuie să facă obiectul dezbaterii de către întreg poporul român şi mai cu seamă de către ţărani şi foşti proprietari ai suprafeţelor de terenuri împădurite, având în vedere importanţa acestei legi, implicaţiile şi consecinţele foarte grave ce vor decurge din aplicarea lor.

Prevederea referitoare la composesorate menţionată în Legea nr.1/2000 va crea mai devreme sau mai târziu tensiuni interetnice în Ardeal şi zonele limitrofe. Menţinerea şi aplicarea acestei prevederi va duce la mari neplăceri şi confruntări, la grave probleme impuse în special autorităţilor locale privind ceea ce a fost pe timpul când s-au creat composesoratele şi ceea ce există astăzi.

La constituirea composesoratelor (1761-1764), Transilvania era subjugată de Imperiul Habsburgic, populaţia maghiară locuitoare în Ardeal era mult mai mică în comparaţie cu populaţia română, majoritară şi fără drepturi, iar suprafeţele terenurilor împădurite de români în decursul secolelor existenţei lor ca naţiune autohtonă erau atunci îndeajuns de mari şi multe, pentru ca imperialii să aibă de unde să dea după bunul lor plac, că doar nu dădeau din trupul ţării lor. Or, restituirea acestor composesorate ar însemna tocmai revernire la situaţia din vremea imperiului, adică o adevărată restaurare a ceea ce a fost amendat de istorie. Atunci, Transilvania, pământ milenar românesc, se afla sub jurisdicţia Imperiului Habsburgic, şi apoi Austro-Ungar. Acum, ea se află în componenţa patriei mamă, România, iar situaţia este mult prea diferită de ceea ce a fost atunci.

Este foarte bine de ştiut că aceste composesorate au fost înfiinţate ca o formă de folosinţă comună a pajiştilor, fâneţelor şi pădurilor de către membrii regimentelor secuieşti de graniţă, create de împărăteasa Maria Teresa. Proprietar al acestor terenuri rămânea în continuare statul. Dreptul de folosinţă comună a fost transformat în drept de proprietate individuală cu 100 de ani mai târziu, când au fost înfiinţate noi composesorate, după constituirea dualismului austro-ungar. Românii nu au fost primiţi în aceste composesorate decât într-un număr foarte mic, ca să nu se spună că au fost nedreptăţiţi.

Actualmente, multe dintre aceste composesorate se constituie sub prevederile Legii nr.1/2000 şi pe baza Regulamentelor de funcţionare a vechilor composesorate, având ca bază reforma agrară din 1921. Dar de ce trebuie mers aşa de mult în urmă, când de regulă reconstituirile generale privesc perioada măsurilor comuniste de expropriere după 1945!

Ba, mai mult, după cum se prezintă situaţia, se are în vedere ca şi maghiarii care trăiesc în străinătate să beneficieze de prevederile privind composesoratele. Pentru a veni în sprijinul acestora, s-a deschis un birou special la Budapesta, unde sunt invitate să se prezinte persoanele care susţin că sunt urmaşi ai titularilor composesoratelor.

Ambiguităţile Legii nr.1/2000 pun organele locale în imposibilitatea de a o aplica, născând o mare îngrijorare în rândul populaţiei româneşti, deoarece pretenţiile urmaşilor membrilor acestor composesorate şi ale UDMR-ului se ridică la atribuirea a peste 600 de hectare de pădure fiecărui individ, acordate conform unor legi ale fostului Imperiu Austro-Ungar.

În mod ciudat, s-a prevăzut în lege acordarea de terenuri împădurite composesoratelor în localităţi care n-au aparţinut niciodată acestora, cum sunt cazurile celor din zonele Întorsura Buzăului, Sita Buzăului, Bărcani, Dobârlău, Valea Mare, în care populaţia este aproape exclusiv românească şi unde aceasta este foarte îngrijorată că pe teritoriile ei vor ajunge stăpâni alţii. Un caz concret îl reprezintă comuna Zăbala, judeţul Covasna, unde, din ele 1500 de hectare ale fostului composesorat, 1400 hectare au fost date maghiarilor şi numai 100 de hectare românilor, deşi aceştia din urmă reprezintă 40% din totalul populaţiei. Aplicarea Legii nr.1/2000 (art.26, art.27) fără discernământ va aduce mari complicaţii pe termen lung, va afecta elemente care ţin de siguranţa naţională, liniştea, pacea etnică şi socială din zonă, şi chiar din întreaga ţară.

Nemulţumit de politica PDSR în domeniul retrocedării pădurilor, UDMR-ul ameninţă cu retragerea susţinerii parlamentare acordate PDSR-ului, în cazul în care foştii proprietari nu vor primi până în luna iunie 2001 titlurile de proprietate asupra pădurilor. Dacă ar fi să acceptăm composesoratele ca element inclus în prevederile Legii nr.1/2000, ar fi o mare greşeală pentru noi, românii, o dovadă a ştirbirii autorităţii statului român, acceptând un jaf asupra bogăţiilor noastre funciare.

Mulţi cetăţeni ai României de azi nu ştiu şi nici măcar nu au auzit despre composesorate; nu ştiu, pentru că noţiunea de composesorat ne este şi ne-a fost străină nouă, românilor, deoarece aceste foste organisme comunitare au servit puterii străine în perioade demult apuse pentru noi şi despre care nu am dori şi nici nu mai dorim să le reînviem.

Făcând apel la istorie, trebuie să spunem cu toată fermitatea că fostele composesorate au murit demult, odată cu grandiasa zi de 1 Decembrie 1918, când Transilvania, pământ milenar românesc, s-a reunit cu propria sa mamă, România, iar Tratatul de pace de la Trianon le-a declarat nule şi neavenite, deoarece acele composesorate fuseseră create de un imperiu care, practic, a dispărut ca cenuşa împrăştiată de vânt.

Vă mulţumesc.

Domnul Valer Dorneanu:

Are cuvântul domnul deputat Anghel Stanciu.

Domnul Anghel Stanciu:

Domnule preşedinte,

Onorat prezidiu,

Stimaţi colegi,

Vă rog să îmi permiteţi ca, în calitatea mea de preşedinte al Comisiei pentru învăţământ, ştiinţă, tineret şi sport, de la această înaltă tribună a Parlamentului României, să adresez următoarea scrisoare deschisă domnului profesor universitar doctor Adrian Năstase, prim-ministru al Guvernului României:

Excelenţă,

Comisia pentru învăţământ, ştiinţă, tineret şi sport a iniţiat audieri preliminare privind fundamentarea bugetului de stat - secţiunile "Învăţământ", "Cercetare ştiinţifică", "Tineret şi sport" - prin prisma prevederilor stipulate în Legea învăţământului nr.84/1995, Legea nr.128/1997 privind statutul personalului didactic, legea nr.95/1998 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr.8/1997 privind stimularea cercetării, dezvoltării şi inovării.

La audieri au participat miniştri de resort, preşedintele Academiei Române, reprezentantul Ministerului Finanţelor şi reprezentanţii Consiliului Naţional al Rectorilor, precum şi preşedinţii sindicatelor din învăţământ.

Participanţii au subliniat faptul că, deşi constituie priorităţi naţionale statuate prin legi organice, învăţământul şi cercetarea au fost sectoare vitregite timp îndelungat. Astfel, alocaţiile acordate învăţământului din bugetul de stat între anii 1996 - 2000 au fost de supravieţuire a sistemului (3,31% din p.i.b. în 1996; 3% din p.i.b. în 2000), iar pentru cercetarea ştiinţifică au scăzut dramatic (0,34% din p.i.b. în 1996, 0,13% din p.i.b. în 2000).

În aceste condiţii, membrii comisiei şi personalităţile invitate au solicitat printr-o scrisoare respectarea prevederilor legale privind dimensionarea bugetului de stat - secţiunea "Învăţământ, cercetare ştiinţifică şi sport", conform prevederilor art.170 din Legea învăţământului nr.84/1995 republicată, şi anume: finanţarea învăţământului de stat se face de la bugetul de stat, în limitele a cel puţin 4% din p.i.b., fără a include veniturile extrabugetare obţinute din activităţile unităţilor şi instituţiilor de învăţământ, precum şi alocaţiile de la bugetele locale, respectiv 0,8% din p.i.b. pentru cercetarea ştiinţifică.

Faţă de aceste solicitări legale, există în prezent semnale că, prin proiectul Legii bugetului de stat pe anul 2001, aflat în finalizare la Guvern, aceste prevederi vor fi abrogate. Totodată, salarizarea personalului didactic din învăţământul preuniversitar se va face de la bugetele locale, încălcându-se art.170 din Legea organică a învăţământului.

În actual stadiu, apreciem că bugetele locale se dovedesc a fi insuficiente asigurării surselor de finanţare pentru funcţionarea în bune condiţiuni a sistemului de învăţământ.

Ca atare, vă rugăm, domnule prim-ministru, profesor universitar doctor Adrian Năstase, să rămână plata salariilor, conform legii, la nivelul Ministerului Educaţiei Naţionale şi să se analizeze în perspectivă posibilitatea trecerii acestora la consiliile locale, respectiv judeţene.

Descentralizarea plăţii salariilor nu trebuie să producă haos. Aceasta mai poate fi amânată până când condiţiile economice vor fi de natură a permite o descentralizare reală, lipsită de sincope.

Cu încrederea că veţi asigura 4% din p.i.b. pentru învăţământ, respectiv 0,8% pentru cercetare, potrivit legii, vă asigurăm, domnule profesor universitar doctor Adrian Năstase, de alesele noastre sentimente.

Semnează preşedintele Comisiei pentru învăţământ, ştiinţă, tineret şi sport, Anghel Stanciu.

Domnul Valer Dorneanu:

Şi eu vă mulţumesc.

Stimaţi colegi,

Doamna deputat Leonida Lari, apreciind că nu se va putea încadra în cele 3 minute, mi-a comunicat că va depune intervenţia la secretariat, şi îi mulţumesc pentru acest gest, care permite celorlalţi colegi să ia cuvântul, dar îi rog insistent să aibă în vedere că am depăşit deja demult ora intevenţiilor; urmează voturile finale şi, în consecinţă, îi rog să fie cât mai succinţi; să încerce să iasă din textul pe care şi l-au scris.

Domnul Ifrim Mircea.

Domnul Mircea Ifrim:

Stimate domnule preşedinte,

Stimaţi deputaţi şi deputate,

Relaţia cu UNESCO este esenţială în politica externă şi în integrarea europeană. Ţara noastră este reprezentată la UNESCO de academician doctor Dan Hăulică, personalitate ce nu trebuie prezentată.

În ultima vreme, presa redă afirmaţii ale unor personalităţi politice care anunţă iminenta schimbare a distinsului ambasador şi, în acelaşi timp, calomniază personalitatea academicianului Dan Hăulică, incriminându-l că a fost ambasador înainte de 1989, fapt absolut inexact, dânsul fiind unul din cei care au semnat memoriul intelectualilor împotriva lui Nicolae Ceauşescu.

Aceste fapte au stârnit reacţia internaţională şi asistăm la protestele unor personalităţi, precum Robert Silman, preşedintele Consiliului Mondial al Audio-vizualului, Mohammed Sahnoun consilier special al secretarului general ONU, Federico Mayor, Director General UNESCO 1990-2000 şi alte 41 de personalităţi de notorietate universală.

Ambasadorul Dan Hăulică este ales pentru următorii 4 ani în Biroul executiv UNESCO, este ales preşedinte al Comisiei pentru Organizaţii Nonguvernamentale al UNESCO, este ales în Consiliul de administraţie şi Comitetul executiv al Fondului Internaţional Pentru Promovarea Culturii, este Preşedinte Executiv al Academiei Latine Internaţionale.

Schimbarea domnului ambasador Dan Hăulică ar reprezenta o mare eroare şi ar pune sub semnul întrebării ierarhia valorică ce există în ţara noastră. În acest sens, interpelarea mea vrea să atragă atenţia organelor în drept asupra acestei posibile erori, care ar pune România în mare dificultate pe plan internaţional. Cu atât mai mult cu cât ambasadorul Dan Hăulică are realizări deosebite şi în domeniul integrării în structurile europene a ţării noastre

Vă mulţumesc.

Domnul Valer Dorneanu:

Domnul Corneliu Ciontu. Se pregăteşte domnul Becsek-Garda Dezideriu.

Domnul Corneliu Ciontu:

Doamnelor şi domnilor deputaţi,

Am început să înţelegem în ultimii ani cât de puţine ştiam în 1989 despre democraţie şi cât de multe am avut cu toţii de învăţat, pentru a ne însuşi adevărata natură a acesteia. Am învăţat din propriile greşeli şi am căzut de acord asupra faptului că o adevărată reformă socială şi politică trebuie să înceapă cu clasa politică. Nu este însă mai puţin adevărat că o astfel de reformă trebuie să fie însoţită de înnoirea echivalentă a instituţiilor care condiţionează în bună măsură viaţa politică; mă refer la societatea civilă şi cu precădere la presă.

În timp ce ideea de societate civilă a fost deturnată în scopuri politice, presa şi-a însuşit misiunea, care prin definiţie îi revine, amendând de multe ori erorile clasei politice. Din nefericire, există însă reprezentanţi ai celei de-a patra puteri în stat care, neînţelegând imperativul deontologic esenţial al informării obiective a publicului, nu fac decât să întârzie amintita reformă morală a societăţii româneşti.

Deşi mi-aş fi dorit să vorbesc astăzi despre problemele acute ale societăţii româneşti, sunt nevoit să răspund unor astfel de reprezentanţi ai presei scrise, încercând pentru ultima dată să explic câteva chestiuni elementare a căror înţelegere ţine, în fond, doar de rea-voinţă.

În campania electorală, a fost vehiculată ideea că Partidul România Mare este o formaţiune de orientare extremistă. În ultimă instanţă, ne-am resemnat atunci cu gândul că, odată ce anumite interese politice vor fi împlinite, şi campania denigratoare se va încheia, această aberaţie ideatică va fi abandonată. Nu este aşa. Din acest motiv, mă simt nevoit să repet că o formaţiune politică poate fi numită extremistă numai atunci când prin documentele sale programatice şi prin ideologia sa propagă idei violente, ţintind în special discriminarea anumitor categorii sociale sau etnice.

Vă pot asigura că nu există în documentele programatice ale Partidului România Mare nici cea mai mică referire sau aluzie la astfel de idei, şi cu atât mai puţin în acţiunile sale politice.

Pretenţia de a vedea legile respectate şi justiţia aplicată nu poate fi catalogată ca extremistă nici măcar într-o ţară din lumea a treia.

Din acest motiv, având în sprijin chiar o decizie a Uniunii Europene, am hotărât să acţionăm în justiţie pe cei care ne acuză în mod absurd de extremism, cerându-le să facă proba acestei grave acuzaţii. Este, în ultimă instanţă, o datorie de onoare faţă de cele trei milioane de votanţi ai Partidului România Mare.

În acest context apare întrebarea logică cui îi este teamă de Partidul România Mare şi ce se urmăreşte prin atacurile nefondate la adresa formaţiunii noastre politice.

Mă limitez doar la aceste două explicaţii, dând timp acuzatorilor noştri să le înţeleagă şi să le interiorizeze, şi închei, ca să nu mai fiu semnalizat. Până atunci, doresc să vă amintesc că, persistând în a fi divizaţi fără motiv, România nu va reuşi să atingă nici unul din obiectivele pe care şi le-a propus.

Vă mulţumesc.

(Aplauze din partea Grupului parlamentar al PRM.)

Domnul Valer Dorneanu:

Mulţumesc şi eu.

Domnul Becsek-Garda Dezideriu.

Domnul Becsek-Garda Dezideriu Coloman:

Domnule preşedinte,

Doamnelor şi domnilor deputaţi,

Joi, în ziua de 15 martie, vom sărbători începutul Revoluţiei maghiare, sărbătoarea naţională a maghiarilor de pretutindeni.

În ziua de joi vom sărbători revoluţia care, prin programele sale, viza democratizarea societăţii, prin acordarea drepturilor şi libertăţilor civice.

Evenimentul pe care îl sărbătorim are o imporanţă majoră nu numai în istoria poporului maghiar, dar şi pentru naţiunile română, sârbă, croată şi slovacă, şi reprezintă un pas hotărâtor în lupta lor pentru emanciparea socială, naţională şi a iniţierilor spre progresul general.

Ca parte integrantă a primăverii europene, Revoluţia maghiară deschidea largi posibilităţi în lupta pentru progres şi libertate a popoarelor din centrul şi răsăritul Europei.

Din păcate, momentele istorice legate de evenimentele paşoptiste în manualele noastre de istorie de multe ori sunt greşit sau tendenţios interpretate - unul dintre acestea ar fi teza formulată de unii politicieni sau pseudoistorici care afirmă că în timpul revoluţiei, în luptele cu revoluţionarii maghiari, şi-au pierdut viaţa peste 40 de mii de români. După datele oficiale ale armatei austriece, pierderile umane ale românilor se ridicau la 4425 de persoane, iar ale saşilor la 244 de suflete.

Contemporanul evenimentelor, Gheorghe Bariţiu, unul dintre conducătorii de seamă ai Revoluţiei Române, a estimat aceste pierderi la circa 6000 de oameni.

După analiza componenţei etnice a diferitelor unităţi ale armatei revoluţionare maghiare, românii au luptat într-un număr de aproape 30000 în armata revoluţionară ungară, în timp ce oastea lui Avram Iancu din munţii Apuseni se ridica la 30000 - 40000 de oameni. Cum se explică acest fapt - masele de ţărani români care au devenit honvezi au ştiut că s-au eliberat din iobăgie datorită Revoluţiei ungare şi au recunoscut faptul că revoluţia înseamnă apărarea reformelor economice şi politice de care depindea progresul lor general.

Prin urmare, evenimentele din anii 1848 - 1849 prezintă numeroase exemple care permit reconcilierea dintre cele două naţiuni, şi nu duşmănia faţă de Revoluţia maghiară, cum se întâmplă, din păcate, şi în zilele noastre.

Vă mulţumesc pentru atenţie.

Domnul Valer Dorneanu:

Domnul Ovidiu Drăgănescu are o intervenţie de un singur minut, şi după aceea trecem la şedinţa de vot.

Domnul Ovidiu-Virgil Drăgănescu:

Mulţumesc mult, domnule preşedinte.

Doamnelor şi domnilor deputaţi,

Într-un singur minut doresc să aduc atenţiei dumneavoastră memoria unui erou al Timişoarei şi, în egală măsură, erou al Poliţiei române - este vorba de sublocotenentul post-mortem Saşa Disici.

Aş fi dorit să rostesc aceste cuvinte săptămâna trecută, exact când era condus pe ultimul drum fostul subofiţer al Poliţiei române, dar, din păcate, programul Camerei Deputaţilor a fost schimbat.

Aş dori doar să menţionez astăzi că jertfa pe care Saşa Disici a făcut-o pentru dreptate, pentru impunerea legii, cu credinţa că binele învinge răul, va trebui să fie un ultim semnal de alarmă atât pentru Poliţia română, cât şi pentru întregul sistem de apărare din România.

De asemenea, trebuie să fie un semnal de alarmă pentru Parlamentul României care, trebuie să recunoaştem, nu a dat întotdeauna o dreaptă măsură cererilor venite dinspre Poliţia română, dinspre Ministerul de Interne.

În memoria unui martir al Timişoarei, a eroului post-mortem Saşa Disici, v-aş ruga, stimaţi colegi, să păstrăm un minut de reculegere.

(S-a păstrat un moment de reculegere.)

Vă mulţumesc.

Doamna Leonida Lari Iorga:

Alegeri într-o colonie a Rusiei - Basarabia.

Toţi românii de bună-credinţă din România sunt cuprinşi de o mare îngrijorare în urma alegerilor parlamentare din Basarabia. Ani de zile după 1989, liderii Mişcării de Eliberare şi Reîntregire Naţională de acolo s-au adresat clasei politice de la Bucureşti să apropie cele câteva judeţe de Ţara - mamă şi ani de zile s-au aplicat doar nişte farduri ieftine pe obrazul plâns al Basarabiei. Oamenii care au văzut moartea cu ochii pentru idealurile naţionale, precum Vieru, Ilaşcu, Matcovschi, Dabija, Druc, Hadîrcă şi alţii au făcut drum bătut între Preşedinţie şi Guvern în toate regimurile, dar sulemeneala superficială peste lacrimile concrete ale unei populaţii hăituite şi înfometate nu a fost schimbată prea mult. De la podurile de flori trebuia să se treacă la podurile de fier, la aceleaşi şine de cale ferată pe întreg cuprinsul Ţării Româneşti, trebuia să se stabilească un sistem energetic unic, să se formeze firme mixte moldo-române, să se colaboreze, în special, cu societăţi de creaţie şi formaţiuni politice unioniste, să se creeze o mentalitate şi o atitudine faţă de românii basarabeni şi judeţele lor, la fel ca pentru românii şi judeţele din interiorul Ţării.

Neîndoielnic, toate aceste măsuri despre care am vorbit puteau fi incluse într-un program coerent, întocmit temeinic şi la nivel guvernamental. Or, la luările mele de cuvânt de 8 ani la rând în Parlament, la plenare, congrese, în privinţa situaţiei disperate a românilor basarabeni, nu o dată mi s-a reproşat că mă ocup prea des de acest subiect, că altele sunt imperativele vremii. Ba ziare ca "Evenimentul zilei", "Monitorul de Suceava", "Libertatea", "Naţional" m-au denigrat în fel şi chip pe mine şi pe colegii mei de luptă, făcându-se a uita serviciile reale aduse de către noi României şi faptul că am ţinut piept puhoaielor străine, apărându-ne "sărăcia, şi nevoile, şi neamul", precum spunea marele Eminescu.

Dar cine a pledat şi a obţinut victoriile din 1989 în Basarabia? - limba română, limbă de stat, grafia latină, istoria românilor, însemnele naţionale? O mînă de intelectuali basarabeni sau aceşti scuipători de otravă şi noroi care au stat la călduţ, alde C. Nistorescu (deunăzi s-a luat şi de noi, cei de la P.R.M.), I.Cristoiu, T. Avram, Gr. Gricurcu şi alţii.

Se întreabă, însă, cât să reziste nişte oameni vânaţi, striviţi, arestaţi, ameninţaţi cu moartea, în faţa unui colos imperial rus, cu Armata a 14-a de ocupaţie în coastă şi fără un sprijin serios din partea Ţării - mamă.

Clasa politică de la conducerea României, în tot acest timp de la 1989 încoace, nu a privit problema Basarabiei ca pe o prioritate, ci s-a ocupat de interese de mâna a doua, de înavuţiri rapide şi ascensiuni uluitoare peste noapte, cu iz de parvenitism. Iar presa din România era preocupată mai cu seamă de scandaluri cu vip-uri, de poze obscene, jigniri şi umiliri aduse românilor basarabeni şi bucovineni, iar nu de necazurile, de strigătul lor de ajutor, cu gura strâmbată de baionetă şi auzul zdrumicat de şenilele tancurilor.

Singurele ziare care au publicat număr de număr articole, interviuri, versuri, radiografiind situaţia reală din aceste teritorii ocupate sau într-o independenţă precară, trebuie să recunoaştem, la Bucureşti, au fost "România Mare" a domnului C.V.Tudor, "Totuşi iubirea" a domnului Păunescu, ce nu mai apare, "Românul" (care nu mai apare), la Chişinău - "Literatura şi Arta", "Glasul Naţiunii", iar la Cernăuţi - "Plai Românesc" şi "Arcaşul", care apar când şi cum.

Şi acum, într-un tîrziu, după ce că n-au răspuns cu nici un cuvânt de compasiune, cu nici un umăr de sprijin chinuiţilor români din Basarabia şi Nordul Bucovinei, tot aceşti cameleoni politici, tot aceşti şacali ai presei se apucă cu mâinile de cap: vai, ce s-a întîmplat în Basarabia, vai, ce-au făcut românii basarabeni ?! Dar ce puteau să mai facă, doamnelor şi domnilor, lăsaţi fiind de izbelişte de către Ţara lor, istoviţi de foame, frig şi de un război cu Rusia, că acesta a fost, în fond, conflictul transnistrean în care s-au pierdut mii de vieţi omeneşti.

Oricum o fi, puţini câţi sunt acolo, au făcut, totuşi ceva mai mult, dacă e să comparăm cele câteva milioane care s-au confruntat cu hidra imperială rusă pe lângă cele 24 milioane din Ţară, care au privit această confruntare.

Care va fi situaţia de mai departe în această colonie a Rusiei - Basarabia? Câştigătorul scrutinului din 25 februarie 2001, Vl. Voronin, deja a făcut nişte declaraţii antiromâneşti, pentru că el şi acoliţii săi sunt antiromâni şi încă legaţi cu mafia rusă, deţinătoare de gaze, petrol, tutun, energie electrică. Dar mai trist ca orice este că se urmăreşte aruncarea peste bord a muncii şi a luptei noastre de zeci de ani: victoriile spirituale pentru păstrarea identităţii românilor basarabeni. O foamete cruntă, aş zice, provocată, ca cea din 1946-1947, după al doilea război mondial, o dorinţă de supravieţuire pe acele pământuri, o ştrangulare a suflării, ca între ciocan şi nicovală, o lipsă de informare din cauza întunericului din sate a determinat pierderea alegerilor în Basarabia de către unionişti. Fireşte, un anume rol l-a avut şi faptul că forţele naţionale unioniste nu s-au coagulat într-un bloc comun, dar acesta, totuşi, n-a fost un factor determinant alături de vagoanele de ajutoare şi bani pompate de la Moscova. De acum încolo va începe vânătoarea liderilor Mişcării de Eliberare, atacul asupra spiritualităţii româneşti, exact ca în timpul ocupaţiei din 1940, exact ca în timpul războiului din Transnistria, din 1992.

S-ar mai putea ca atunci când Voronin şi clica sa va întinde prea tare coarda, să aibă loc tulburări sociale, chiar şi vărsări de sânge. Dar atunci i-aş cere o socoteală lui Voronin, şi anume, să-şi amintească momentul pe când era ministru de Interne şi au fost arestaţi câţiva adolescenţi care cântau cântece patriotice. Arestarea lor a declanşat furia oamenilor care s-au adunat cu sutele în faţa clădirii Ministerului de Interne. Să-şi mai amintească tov. Voronin că a apelat la noi, scriitorii (G.Vieru, N.Dabija, eu şi preotul Buburuz), pentru a domoli mulţimile şi a evita masacrul preconizat de generali ruşi, căci pe noi ne ascultau aceste mulţimi, şi nu pe el.

Iată, aşadar, că sumbrele mele previziuni despre care am preîntâmpinat nu o dată societatea românească prind să ia contur. Şi mai cutează unii fraţi să spună, de ce, adicătelea, anumite personalităţi marcante din Basarabia n-au rămas acolo? Ei bine, fraţilor, dar ce Dumnezeu vreţi, ca toţi liderii naţionali basarabeni să stea prin puşcării ca Ilie Ilaşcu şi grupul său, să fie zdrobiţi de autocare ca Dumitru Matcovschi, să zacă în morminte ca Lida Istrati, Ion Vatamanu, Doina şi Ion Aldea Teodorovici? Da, acestea sunt consecinţele după recunoaşterea unui stat în stat de către Ţara - mamă, cumplite, fatale. Dar, de fapt, dacă ne gîndim bine, a fost recunoscut statutul de colonie basarabeană a Rusiei şi statutul de colonie bucovineană a Ucrainei pe pămînturile strămoşeşti ale României. Iar în colonii, alegerile, oricât de corecte ar fi în aparenţă, nu sunt, totuşi, ca în ţările libere, ci supuse regimului şi controlului colonial. Ar fi cazul ca democraţiile occidentale să înregistreze în analele lor că fenomenul colonialismului, împotriva căruia ele luptă cu atâta îndârjire pe tot mapamondul, se mai menţine alături de ele, în inima Europei, şi anume în România, pe teritoriile ei răpite de străini. Şi să mai consemneze aceste democraţii occidentale că au primit o lecţie dură în aceste alegeri pentru indiferenţa şi lipsa lor de vigilenţă.

Însă viaţa merge înainte, reunificarea va avea loc, asta o spun profeţii, chiar şi cei ruşi. În Ţara Românească, cu toate durerile ei, există o formaţiune politică pentru care Reîntregirea este o prioritate - Partidul România Mare. De altfel, e unicul partid în programul căruia e scris clar şi răspicat despre necesitatea Reîntregirii, întru bunăstarea întregului popor român. De ce anume acest partid, şi nu altele, a pus problema teritoriilor ocupate şi semiocupate? Pentru că Partidul România Mare pune miza pe interesul naţional şi nu pe tranzacţiile efemere, pentru că n-a cedat pământuri strămoşeşti prin tratate mizerabile, pentru că n-a admis o a doua limbă oficială în stat - limba maghiară, creând astfel un precedent pentru oficializarea limbii ruse în Basarabia, pentru că n-a distrus Armata şi Securitatea Română, pentru că n-a pus la pământ economia naţională, lăsând fără siguranţa zilei de mâine românii din Ţară şi pe cei din afara actualelor ei hotare, pentru că PRM e unicul partid care a făcut ceva concret pentru eliberarea eroului naţional Ilie Ilaşcu, acordându-i cetăţenia română şi calitatea de senator al României. Tocmai din aceste considerente, anume de acest stâlp susţinător de neam, Partidul România Mare, condus de senatorul Corneliu Vadim Tudor, s-au rezemat, cu toată încrederea, cu toată speranţa patrioţii români din Basarabia şi Bucovina.

Trăiască România Mare!

Domnul Valer Dorneanu:

Stimaţi colegi,

Cu aceasta, şedinţa destinată intervenţiilor a luat sfârşit.