Dezbateri parlamentare

Lucrările au fost conduse de domnul Corneliu Ciontu, vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor, domnul Valer Dorneanu, preşedintele Camerei Deputaţilor, domnul Viorel Hrebenciuc, vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor, asistaţi de domnii Constantin Niţă şi Ladislau Borbély, secretari.

Domnul Corneliu Ciontu:

Bună dimineaţa!

Începem secvenţa dedicată intervenţiilor domnilor deputaţi.

Domnul Brudaşca. Va urma domnul Iosif Armaş.

Domnul Damian Brudaşca:

Bună dimineaţa, domnule preşedinte!

Bună dimineaţa, domnilor colegi!

De mai bine de o jumătate de an, ca urmare a modului defectuos în care actuala putere înţelege să aplice legile, în special Legea nr.215/2001, este blocată activitatea Primăriei municipiului Cluj-Napoca. Vom demonstra astăzi, în cele ce urmează, că, totuşi, atunci când PSD are interes, această lege se aplică. Dar, subliniem, doar când PSD are interes.

Aduc în atenţia dumneavoastră un exemplu care demonstrează că Legea nr.215/2001 a administraţiei publice locale se aplică în România, inclusiv art.58 care reglementează situaţiile de dizolvare a consiliului local.

Printre situaţiile similare cu cea în care se află, cum spuneam, de peste 6 luni de zile, deliberativul local din municipiul Cluj-Napoca, fac referire la cazul Consiliului local al comunei Pişcold, judeţul Satu-Mare, relatat recent şi de un ziar regional.

Ca urmare a faptului că în perioada decembrie 2001-martie 2002, Consiliul local al comunei Pişcold nu a adoptat nici o hotărâre în şedinţele ordinare, primarul acestei comune, domnul Iosif Doboş, de la PSD, l-a informat în scris pe prefectul judeţului Satu-Mare, domnul Gheorghe Ciocan, tot de la PSD, asupra acestei situaţii de dizolvare în care se găseşte consiliul local, solicitându-i ca, în baza art.58 alin.2, să ia act prin ordin de această situaţie şi să propună Guvernului organizarea de alegeri anticipate pentru funcţiile de consilieri locali.

La 10 octombrie 2002, prefectul judeţului Satu-Mare a emis Ordinul nr.184 prin care a luat act de situaţia de dizolvare a Consiliului local al comunei Pişcold. Ulterior, în termenul de 10 zile prevăzut de Legea administraţiei publice locale, unul dintre consilierii locali aleşi pe listele UDMR ai comunei a atacat în instanţă Ordinul nr.184 al prefectului. Tribunalul Satu-Mare a respins acţiunea consilierului local, stabilind prin hotărâre irevocabilă că deliberativul local al comunei Pişcold este dizolvat de drept.

Astfel, instanţa a confirmat că se aplică prevederile Legii nr.215/2001, iar mandatul aleşilor locali a încetat de drept, conform acestei legi, respectiv consilierii locali ai comunei Pişcold nu rămân în funcţii în orice condiţii până în anul 2004, aşa cum netemeinic, nelegal şi total eronat a susţinut în repetate rânduri ministrul administraţiei publice, domnul Octav Cozmâncă.

Este necesar ca în baza exemplului din judeţul Satu-Mare, unde s-a dovedit că se aplică legea, şi în judeţul Cluj să se treacă la aplicarea Legii nr.215/2001, respectiv, ca prefectul judeţului Cluj să emită ordinul prin care se constată dizolvarea Consiliului local al municipiului Cluj-Napoca, drept urmare a faptului că în lunile martie, aprilie şi mai a.c., deliberativul local nu a adoptat absolut nici o hotărâre în trei şedinţe consecutive.

Existând precedentul din judeţul Satu-Mare şi fiind vorba de autoritatea lucrului judecat, solicit primului-ministru să dispună de urgenţă să se pună capăt acestei batjocoriri a Legii nr.215/2001 şi să stabilească data alegerilor locale pentru Consiliul local al municipiului Cluj-Napoca.

Solicitarea mea este motivată şi de faptul că, deşi săptămâna trecută, consiliul local s-a întrunit pentru a dezbate şi a aproba măsuri de aplicare a Legii nr.550/2002 şi pentru rectificarea bugetului local pe anul în curs, consilierii au demonstrat că nu sunt capabili de rolul pe care şi-l asumă şi au irosit timpul în confruntări sterile.

În caz că primul-ministru persistă în refuzul de a aplica legea, solicit Parchetului General şi instanţelor judecătoreşti, îndeosebi Curţii Supreme de Justiţie, să se autosesizeze şi să ia măsuri în consecinţă.

De asemenea, informăm Congresul Puterilor Regionale şi Consiliul Europei asupra modului discreţionar de folosire a legii de către Guvernul prezidat de domnul Adrian Năstase, pentru obstrucţionarea opoziţiei, nu pentru rezolvarea problemelor ţării.

Vă mulţumesc.

Domnul Corneliu Ciontu:

Îl invit la microfon pe domnul deputat Iosif Armaş. Va urma domnul Ştefan Baban.

Domnul Iosif Armaş:

Vă mulţumesc, domnule preşedinte.

Domnule preşedinte,

Doamnelor şi domnilor deputaţi,

În urmă cu două zile, la 8 decembrie, s-au împlinit 11 ani de la intrarea în vigoare, în urma adoptării prin referendum naţional a actualei Constituţii a României.

La 8 decembrie 1991, prin votul pozitiv a 77,3% dintre cetăţenii cu drept de vot, s-a încheiat o etapă extrem de importantă din istoria recentă a României.

Anterior acestei date, la 21 noiembrie 1991, un număr de 414 parlamentari au votat pentru Constituţie, iar 95 împotrivă.

Constituţia adoptată atunci a reprezentat documentul care a marcat ruptura definitivă cu trecutul totalitar şi a statornicit instituţiile fundamentale ale statului democratic.

Este unanim recunoscut astăzi faptul că Legea fundamentală a României este fidelă tradiţiilor democrate şi ale ţării noastre, dar şi expresia unei modernităţi speciale la data adoptării ei de către numeroşi oameni politici de renume din ţară şi din străinătate.

Perioada celor 11 ani de la intrarea în vigoare a Constituţiei poate fi caracterizată prin mai multe puncte de vedere.

Receptarea Constituţiei de către societate a fost pozitivă. Starea de constituţionalitate s-a consolidat treptat, supremaţia Constituţiei nu mai este astăzi contestată, iar democraţia constituţională din ţara noastră şi-a dovedit, prin proba urnelor, alternanţe succesive la putere, viabilitatea şi vigoarea.

Constituţia adoptată în 1991, fapt demn de remarcat, reface şirul constituţiilor democratice adoptate în trecut şi rupt brutal în 1948 de constituţia puterii comuniste.

Constituţia din 1991 este prima constituţie a statului român adoptată de o Adunare Constituantă special aleasă în acest scop şi este, de asemenea, prima constituţie română aprobată de popor în urma unui referendum naţional.

Legea fundamentală a statului, ca orice act normativ, nu este şi nu poate fi eternă. Mutaţiile intervenite în societatea românească din ’91 încoace, determinată în principal de dezideratul major al intrării ţării noastre în Uniunea Europeană şi în NATO, dar şi numeroasele forme pe plan politic, social şi economic, legitimitează ideea revizuirii şi schimbării unor prevederi ale Constituţiei.

Procesul de revizuire a legii fundamentale se află în primă desfăşurare. Adaptarea Constituţiei la noile realităţi, la noile sfidări ale viitorului trebuie tratată cu maximă seriozitate şi subsumată opţiunilor strategice ale României: integrarea deplină în Alianţa Nord-Atlantică şi Uniunea Europeană, imperative care întrunesc un puternic consens naţional şi faţă de care nu există alternative raţionale.

Vă mulţumesc.

Domnul Corneliu Ciontu:

Vă mulţumesc şi eu.

Îl invit pe domnul Ştefan Baban. Va urma domnul Florin Iordache.

Domnul Ştefan Baban:

Vă mulţumesc, domnule preşedinte.

Doamnelor şi domnilor deputaţi,

"Cine face ordine în România?"

Răfuieli mafiote în plină stradă şi în plină zi, trafic intens cu narcotice, ameninţarea pasagerilor unui autobuz ziua în amiaza mare, cazuri cotidiene de pedofilie şi incest - iată situaţii care nu au nimic în comun, decât indiferenţa cu care statul român tratează siguranţa cetăţeanului.

De 12 ani, România se transformă, pe zi ce trece, dintr-o ţară unde nici nu puteai sufla fără să te trezeşti cu miliţia sau, chiar mai rău, cu securitatea peste tine, într-un ţinut al nimănui, unde legea o fac fie pumnul, cuţitul, pistolul sau şpaga şi relaţiile. Nu-i de mirare că au ajuns să-l regrete pe Ceauşescu şi oameni care o duc destul de bine, nu numai şomerii şi pensionarii, din moment ce nu-ţi prea foloseşte la nimic să ai casă, maşină şi ceva economii, dacă te poţi trezi peste noapte prădat de hoţi şi chiar ucis, jefuit de bande de cartier sau bătut de indivizi care nu au nici un Dumnezeu.

Mai mult de atât, România a devenit paradisul pedofililor de toate soiurile, începând cu inşi ce racolează aurolaci din canale şi sfârşind cu renumiţi profesori de istorie aflaţi în relaţii cu serviciile secrete care-şi trimit acolitele la racolat puştoaice. Or, acest fenomen nu avea cum să nu provoace mutaţii în psihologia colectivă a românilor, din cauza cumulării a doi factori extrem de importanţi: monstruozitatea infracţiunii şi atitudinea descalificant de blândă a guvernanţilor faţă de pedofilii străini. Şi aşa a ajuns românul să stea cu frica ţiganilor, a băieţilor de cartier, a şmecherilor de tot soiul, astfel încât am devenit batjocura perverşilor de pe întreg mapamondul.

Din păcate, modul în care a fost tratat cazul Treptow demonstrează încă o dată că nici actuala putere nu ia în seamă riscul ca sentimentul de insecuritate să le provoace românilor dorinţa de a schimba regimul cu unul de mână forte în care să nu mai stai cu frică dacă nu ţi-a venit copilul acasă înainte de lăsarea întunericului, sau să nu ai nevoie de uşi blindate şi zăbrele la geam. Iar pericolul este cu atât mai mare cu cât lucrurile merg prost şi din punct de vedere economic.

N-ar fi rău ca guvernanţii acestei ţări să realizeze, măcar în ceasul al treisprezecelea, că siguranţa cetăţeanului costă foarte puţin, dar înseamnă foarte mult. O sentinţă extrem de severă pentru pedofilii străini, precum şi imagini reale din celulă, ştiind prea bine că acest gen de puşcăriaşi nu sunt bine primiţi de "confraţii" lor, condamnarea la 20-25 de ani de puşcărie a câtorva capi ai lumii interlope dublată de confiscarea averilor, ar fi câteva dintre măsurile care pot fi luate imediat şi care ar domonstra omului de rând că cei din fruntea statului se gândesc şi la el.

Rămâne însă de văzut dacă are cineva curajul să taie nodul gordian al fărădelegilor sau aşteptăm un nou dictator care să ne facă ordine.

Vă mulţumesc.

Domnul Corneliu Ciontu:

Vă mulţumesc.

Domnul deputat Iordache şi va urma domnul Gheorghe Dinu.

Domnul Florin Iordache:

Vă mulţumesc, domnule preşedinte.

Stimaţi colegi,

Doamnelor şi domnilor,

Reabilitarea tuturor categoriilor de drumuri din judeţul Olt a stat permanent în atenţia şi preocuparea autorităţilor locale şi judeţene, dar şi a senatorilor şi deputaţilor PSD din Olt, care, împreună cu sprijinul şi ajutorul Administraţiei Naţionale a Drumurilor din M.L.P.T.L., au reuşit în ultimul timp importante realizări în acest capitol deosebit de important în viaţa locuitorilor. Pot spune, pe baza constatărilor personale că, în judeţul Olt, programul de reabilitare iniţiat şi derulat de M.L.P.T.L. face ca drumurile comunale, judeţene şi naţionale să nu mai constituie o grea încercare pentru cetăţeni şi conducătorii auto, motiv de nemulţumiri şi reclamaţii adresate prefecturii, consiliului judeţean, dar şi primăriilor locale.

Se poate afirma că pe toate drumurile acestui judeţ, datorită măsurilor luate şi implicării tuturor celor abilitaţi pe timp nefavorabil, din toamnă şi până în primăvară, pe drumurile judeţului Olt se poate circula fără probleme.

Pentru o bună circulaţie, chiar şi în condiţii de iarnă, în toate localităţile judeţului s-au luat măsuri corespunzătoare în aşa fel ca circulaţia pietonală şi rutieră să nu sufere. Sprijinul permanent acordat factorilor locali de M.L.P.T.L. prin Administraţia Naţională a Drumurilor a dat roadele scontate, locuitorii din zonă fiind satisfăcuţi de realizările din acest domeniu de activitate de actualul Guvern şi putem spune, fără frica de a greşi, că în Olt, iarna e ca vara din punct de vedere al circulaţiei pe drumurile publice.

Vă mulţumesc.

Domnul Corneliu Ciontu:

Vă mulţumesc şi eu.

Domnul Gheorghe Dinu. Va urma domnul Dumitru Chiriţă.

Domnul Gheorghe Dinu:

Vă mulţumesc, domnule preşedinte.

Domnilor deputaţi,

Declaraţia mea politică se referă la privatizarea care urmează să se facă la "Tractorul" Braşov.

Opinia publică braşoveană continuă să fie preocupată de soarta industriei oraşului de la poalele Tâmpei şi, nu întâmplător, de soarta marilor uzine atârnă şi situaţia celei mai mari părţi a populaţiei municipiului, legată într-un fel sau altul de acestea. Anii tranziţiei au plasat industria judeţului Braşov sub semnul incertitudinii, al lipsei de coerenţă şi de perspectivă, sub semnul experimentelor de tot felul: modulizări, divizări, reorganizări, privatizări pe te miri ce, toate, însă, fără nici un fel de rezultate în relansarea producţiei.

Mai mult, prin divizări şi privatizări cel puţin dubioase, inventarul uzinelor s-a împuţinat, activele au fost înstrăinate, cei care au cumpărat unele foste secţii sau sectoare nu au căutat decât să mai stoarcă câte ceva, nu să investească în retehnologizare şi investiţii. Forţa de muncă ocupată în industrie s-a diminuat continuu, ceea ce a contribuit din plin la creşterea gradului de sărăcie, la pierderea unei părţi a specialiştilor.

Nevoia reformelor structurale, adânci este evidentă şi imperioasă. Este nevoie de investiţii adevărate care să determine o creştere rapidă a productivităţii muncii şi a competitivităţii produselor. În acelaşi timp, restructurarea trebuie să aibă în vedere reconversia forţei de muncă disponibilizată, crearea condiţiilor de absorbţie în alte ramuri economice a celor deveniţi excedentari la vechile locuri de muncă.

Recent, am primit semnale că urmează să fie semnat contractul pentru privatizarea S.C. "Tractorul" Braşov cu firma MYO-O (O, cred că mai degrabă zero) din Bucureşti, cea care este şi proprietara Fabricii "Semănătoarea", cea care a adus de la 8.000 de salariaţi la vreo 300, cât are acum şi în Semănătoarea mai există doar câteva fiare vechi. Se pare că această firmă este singura care a cumpărat caietul de sarcini, deci este singura ofertantă cu care în prezent se poartă negocieri de către APAPS.

Apropiata semnare a contractului de privatizare stârneşte nelinişte în rândul muncitorilor de la Tractorul, care au auzit de starea în care Compania MYO-O a adus Semănătoarea Bucureşti şi nu vor ca uzina lor să aibă aceeaşi soartă. Mai mult, se pare că MYO-O nu a găsit nici un client şi nici un contract pentru livrarea de tractoare după privatizare.

Stârneşte îngrijorare şi faptul că MYO-O nu este de acord să preia şi datoria de 4.000 de miliarde lei a Uzinei "Tractorul".

Dar cel mai mult nelinişteşte şi nemulţumeşte faptul că firma MYO-O nu este de acord cu numărul actual de angajaţi şi cere conducerii uzinei să întocmească liste privind personalul ce urmează a fi disponibilizat imediat după semnarea contractului de privatizare. Sunt informat, de asemenea, că sindicatelor din uzină li se recomandă să nu se implice şi să aştepte semnarea acestui contract pentru ca apoi să negocieze cu noii patroni.

Muncitorii de la Tractorul Braşov cer ca în contractul de privatizare să se prevadă:

• menţinerea actualului profil de fabricaţie, respectiv producţia de tractoare; suntem ţara paradoxurilor, ţara care are nevoie în agricultură de foarte multe tractoare, ţara în care în construcţii pentru tineri nu avem locuinţe sociale de nici un fel şi, totuşi, specialiştii noştri pleacă să lucreze în Israel, iar Uzina Tractorul este închisă;
• înnoirea şi diversificarea tipurilor de tractoare ce se vor produce, creşterea competitivităţii acestora, în acord cu cererile pieţei şi, în special, cu necesarul pentru piaţa românească;
• acoperirea cu comenzi a capacităţilor de producţie;
• timp de cel puţin 5 ani să nu se facă disponibilizări de personal, eventualele reduceri să se efectueze pe seama plecărilor naturale (pensionări, demisii, transferări etc.);
• celor care solicită să fie disponibilizaţi să li se asigure salarii compensatorii.

Rog domnii guvernanţi ca atât la redactarea clauzelor contractului de privatizare, cât şi în perioada post-privatizare, să aibă permanent în atenţie că dispariţia acestei embleme a industriei româneşti, care este Întreprinderea "Tractorul", unicul producător de tractoare din ţară, lasă agricultura românească fără dotarea tehnică absolut necesară.

Să vă gândiţi, de asemenea, domnilor guvernanţi, şi la consecinţele încetării producţiei de tractoare asupra legăturilor pe orizontală, la cei peste 140 de agenţi economici ce colaborează la această producţie.

Îmi exprim speranţa că domnul ministru al privatizării, Ovidiu Muşetescu, îşi va menţine promisiunile şi va lua măsurile ce se impun, iar contractul de privatizare la Tractorul Braşov va fi semnat ţinându-se seama de doleanţele muncitorilor şi în acord cu aceştia.

Este timpul ca privatizarea să aducă populaţiei din Braşov şi altceva decât griji şi amărăciune, să însemne o schimbare în bine a condiţiilor de muncă şi de viaţă.

Vă mulţumesc.

Domnul Corneliu Ciontu:

Dau cuvântul domnului Dumitru Chiriţă. Va urma domnul Costache Mircea.

Vă reamintesc că nu avem decât 10 minute peste programul normal. Deci, la 9 şi jumătate încheiem; concentrare şi vă mai reamintesc posibilitatea de depunere la secretariat a unor declaraţii.

Domnul Dumitru Chiriţă:

Vă mulţumesc, domnule preşedinte.

Stimaţi colegi,

Asumarea răspunderii Guvernului în faţa Parlamentului în legătură cu Proiectul Legii privind noul Cod al Muncii reprezintă cel mai important eveniment politic intern al anului 2002 şi garanţia că noua reglementare va reflecta întocmai înţelegerile pe care le-a avut Guvernul României, condus de domnul prim-ministru Adrian Năstase, cu reprezentanţii sindicatelor şi ai patronatelor.

Dezbaterile pe marginea proiectului Codului Muncii, înainte de a fi depus la Parlament, au fost intensificate în ultimii doi ani şi această muncă a fost încununată de succes prin finalizarea negocierilor, chiar în data de 1 decembrie 2002, Ziua Naţională a României.

Prin noul Cod al Muncii se promovează într-o manieră echilibrată interesele angajaţilor şi angajatorilor, lăsând posibilitatea autorităţilor publice să intervină pentru a sancţiona orice fel de abuz.

După 30 de ani de aplicare a vechiului Cod al Muncii, reglementarea adoptată de către fostul sistem politic existent până în decembrie ’89 şi aplicată şi în perioada celor 13 ani de tranziţie către o economie de piaţă funcţională, se impunea adoptarea unui nou Cod al Muncii. Această nouă reglementare în domeniul relaţiilor de muncă răspunde în egală măsură şi cerinţelor de armonizare a legislaţiei cu legislaţia Uniunii Europene.

În acelaşi timp, obligă Guvernul, Parlamentul şi partenerii sociali, sindicatele şi patronatele, pentru ca în perioada următoare să fie adoptate noi legi care privesc negocierea colectivă, conflictele de muncă, inspecţia muncii, legi speciale care vin să completeze noul Cod al Muncii.

O dată adoptat acest nou Cod al Muncii putem spune că România a renunţat definitiv la capitalismul de cazino promovat şi susţinut de către Partidul Democrat, partid neoliberal, autointitulat social-democrat, şi de către Partidul Naţional Liberal, în cadrul defunctei coaliţii care a guvernat România în perioada ‘96-2000.

Noua reglementare în domeniul relaţiilor de muncă oferă garanţia că în România modelul social-european va fi preluat cu succes, permiţând o dezvoltare economico-socială care să consolideze creşterea nivelului de trai.

Totodată, modul în care a fost elaborat noul Cod al Muncii reprezintă dovada că parteneriatul strategic existent între PSD şi CNSRL Frăţia este calea prin care pot fi promovate interesele salariaţilor din România.

Prin noul Cod al Muncii se reglementează prevederile referitoare la încheierea, executarea şi încetarea contractului individual de muncă, oferind garanţii salariaţilor impotriva oricăror forme de abuz din partea angajatorilor.

Totodată, se stabileşte că în România angajarea salariaţilor se poate face numai pe bază de contract individual de muncă, de regulă încheiat pe durată nedeterminată şi, prin excepţii expres prevăzute de lege, pe durată determinată.

Un element de noutate absolută îl constituie capitolul referitor la fondul de garantare pentru plata creanţelor salariale în caz de insolvabilitate a patronului.

Noul Cod al Muncii vine, de asemenea, să rezolve o serie de probleme care ţin de negocierea colectivă şi individuală, precum şi de desfăşurarea conflictelor de muncă, obligând astfel Parlamentul să revizuiască legile speciale în noul context.

În noul Cod al Muncii se regăseşte un capitol distinct referitor la norma de muncă, element de bază în stabilirea numărului de personal în funcţie de realitatea concretă din fiecare unitate, în deplin acord între organizaţiile sindicale şi angajatori.

O altă noutate pentru relaţiile de muncă din România o reprezintă capitolul referitor la protecţia salariaţilor în cazul transferului întreprinderii, al unităţii sau al unor părţi ale acesteia.

Prin aceste reglementări, salariaţii beneficiază de protecţia drepturilor lor prevăzute în contractele colective de muncă aplicabile, contractele individuale de muncă şi legislaţie.

Prin noul Cod al Muncii răspunderea disciplinară, răspunderea patrimonială, răspunderea contravenţională au fost reglementate plecând de la realitatea existentă în România şi instituie măsuri sancţionatorii pentru cei ce eludează legislaţia muncii prin folosirea muncii la negru, încadrarea în muncă a minorilor, împiedicarea sau obligarea salariaţilor să participe la grevă.

În ceea ce priveşte capitolul jurisdicţia muncii şi regulile de procedură privind soluţionarea conflictelor de muncă, se deschide calea ca în România să apară tribunalele muncii.

În încheiere, vreau să salut încă o dată faptul că Guvernul condus de primul-ministru Adrian Năstase a ales calea asumării răspunderii guvernamentale pentru promovarea noului Cod al Muncii, oferind o garanţie partenerilor sociali, că angajamentele asumate sunt şi respectate.

Domnul Corneliu Ciontu:

Vă mulţumesc.

Dau cuvântul domnului Costache Mircea. Va urma domnul deputat Mihai Baciu.

Domnul Costache Mircea:

Domnule preşedinte,

Stimaţi colegi,

Voi concentra la maximum ceea ce doream să spun astăzi. În prag de iarnă şi când populaţia se confruntă cu atâtea şi atâtea dificultăţi, constat că suntem un popor unic din foarte multe puncte de vedere. Unicitatea noastră constă şi în uşurinţa şi lejeritatea cu care acceptăm orice.

Mi-am pus, chiar şi de la acest microfon, de multe ori întrebarea dacă maniera de guvernare aplicată în România ultimilor 12-13 ani ar fi fost posibilă în alte ţări, precum Germania, să spunem. Dacă ar fi putut acolo poporul să accepte cu seninătate să i se înstrăineze flota, să i se exporte la fier vechi industria, să fie muncitorii puşi pe drumuri şi agricultura să fie adusă în starea în care se află cea din România, cercetarea, învăţământul, sănătatea şi toate celelalte domenii de activitate? Dacă ar fi fost posibilă o asemenea reformă într-o altă ţară, aplicată pe un alt popor? Răspunsul multora dintre noi este cu certitudine "nu".

Dar, pentru că acestea sunt trăsăturile noastre, nu ne putem supăra pe noi înşine şi constatăm că avem şi noi calităţile noastre, suntem un popor foarte înzestrat, din punct de vedere literar-artistic, un mare talent. Talentul nostru este atât de mare, încât este îndeobşte cunoscut că românul este născut poet. Şi, pentru că este născut poet, are şi în staful Parlamentului României oameni cu mare înzestrare artistică, atât de mare, încât cei care consemnează pe site-ul Camerei Deputaţilor rezumatele intervenţiilor noastre, pe ale mele, le-au etichetat de foarte multe ori cu deosebit talent; unele dintre ele au fost numite dizertaţii pe o temă despre o vară fierbinte, comentariu pe tema guvernării, eseu despre exportul de fier vechi în industrie şi aşa mai departe.

Dacă tot mergem pe linia asta şi se apropie sărbătorile de iarnă, mai propun, tot în manieră artistică, o sugestie muzicală celor care s-au îmbogăţit nemăsurat în aceşti ani de jaf generalizat şi se retrag acum la palatele de iarnă să admire ninsoarea prin ferestre şi brazii împodobiţi de zăpadă, în abundenţa şi în calmul hibernal şi domestic al vieţii lor de familie, le doresc să nu-i părăsească din auz nici o secundă acest colind strămoşesc: "Mai sunt bordeie fără foc şi mâine-i Moş Crăciun".

Domnul Corneliu Ciontu:

Vă mulţumesc.

Domnul Mihai Baciu. Poftiţi la microfon. Va urma domnul Puiu Haşotti.

Domnul Mihai Baciu:

Domnule preşedinte, şi la pupitru, aici, avem o ilustrare sugestivă a economiei româneşti - pahare sunt, dar apă, ioc! Uite, pahare sunt, dar apă ..., nici pomeneală de apă!

Domnul Corneliu Ciontu:

Bine, uite, a venit domnişoara cu apă. Hai, nu trage de timp, domnule deputat, că n-ai decât trei minute!

Domnul Mihai Baciu:

Nu trag de timp, domnule preşedinte, mai ales că vreau să admir încă o dată imaginaţia semantică a partidului de guvernământ, care aţi văzut că a lansat pe piaţă un concept foarte interesant şi greu de definit, dar, mă rog, trebuie să studiem capitalismul de cazinou al Partidului Democrat şi al Partidului Naţional Liberal. Vă promit că mă voi ocupa în mod serios de acest concept interesant, am să consum câteva nopţi, câteva săptămâni şi o să vedem ce înseamnă, deşi sunt convins că am să descopăr că nu înseamnă nimic; va însemna o simplă figură de stil, pentru că aşa s-au obişnuit colegii noştri, având puterea, nu mai trebuie să aibă şi atenţia încordată asupra sensului cuvintelor.

Eu vreau să vă atrag atenţia în scurta mea intervenţie, pentru că nu vreau să mănânc timpul, cum spune domnul preşedinte, asupra a trei paradoxuri care ilustrează, spun eu, într-un mod absolut sugestiv, evoluţia şi starea economiei noastre.

Primul paradox: acum câteva zile la Iaşi a avut loc Comisia de dialog social. S-au întrunit, aşa cum ştiţi şi dumneavoastră, patronatul, sindicatele, prefectura, consiliul judeţean, societatea civilă, deşi nimeni nu prea ştie ce înseamnă asta, şi am stat de vorbă. Primul paradox: toţi s-au plâns şi toţi aveau dreptate. În stânga era Guvernul, în dreapta erau ceilalţi, se plângeau şi ceilalţi, se plângea şi Guvernul şi, culmea, că toţi aveau dreptate.

Patronatul s-a plâns de mediul afacerilor ostil, i.m.m.-urile dispar mereu, vai şi amar de capul lor, impozite şi taxe bizantine, fanariote, spuneţi-le cum vreţi; birocraţie cât încape, au început să dea taxe de protecţie. Deci, patronatul se plângea şi are dreptate.

Sindicatele s-au plâns că sunt salariile foarte mici, pensii de mizerie, cresc preţurile, se înmulţesc oamenii care plâng în faţa vitrinelor că nu pot să cumpere, se uită, aşa, în vitrine. Eu propun ca de acum vitrinele să fie umplute cu mâncare de ghips, că tot nu cumpără nimeni de acolo. Deci, ei vor din acelea, de imitaţie. Nu se respectă legislaţia muncii şi aşa mai departe.

Prefectul s-a plâns că nu poate strânge impozitele şi taxele, că nu are instrumente. Economia subterană se dezvoltă fioros şi multe alte chestiuni.

Consiliul judeţean s-a plâns că nu are bani să dea la primării. Rectificarea a fost o mizerie, primarii stau cu căciula în mână la consiliul judeţean şi nu primesc un ban şi aşa mai departe.

Societatea civilă s-a plâns de toate acestea la un loc.

Aşadar, primul paradox, după cum vedeţi, toate părţile, chiar opuse, s-au plâns şi toţi aveau dreptate. Cum se poate aşa ceva?

Numai la noi, în România, este posibilă o asemenea chestiune.

Al doilea paradox: Guvernul a anunţat anul trecut o creştere de 5,2% a macroeconomiei. Asta înseamnă economia mare. Anul acesta, ne ameninţă cu o creştere tot aşa, de vreo 5%. Economia judeţului Iaşi a scăzut cu 8%. Şi nu numai a judeţului Iaşi, ci şi a multor altor judeţe. Paradoxul: cum poate să crească economia mare şi economiile pe judeţ să scadă? Oare, nu cumva, economia mare este o sumă a economiilor pe judeţe? Vă rog să meditaţi la această chestiune. Aici, ceva nu este în regulă. Ori domnul Dâncu a scăpat un pic, aşa, hăţurile din mână, ori este prea ingenios, ori cine ştie ce se întâmplă acolo, la el, pentru că, iată, a început să scoată pe piaţă chestii curioase, pe care nu le mai crede nimeni, nici măcar cei din partidul de guvernământ.

Al treilea paradox: se plâng toţi, aşadar. Mizeria a crescut, mase tot mai mari de oameni în mizerie, cum vă spuneam, pensiile scad în valoare reală, oamenii stau în faţa vitrinelor şi le curg ochii că nu pot să cumpere, iar în sondaje, PSD-ul are 50%, sau 60%, sau nu ştiu cât vreţi dumneavoastră. Eu aştept momentul emoţionant, ba chiar îl aştept cu nerăbdare, când o să aibă 120%.

Păi, ceva nu-i în regulă. Dacă toţi se plâng. Lumea trăieşte prost, sunt câţiva care trăiesc bine. Nu-i condamn. Treaba lor, să-i condamne justiţia, dacă or să fie motive întemeiate, dar, se pare că n-or să fie.

Deci, câţiva trăiesc bine, să zicem un 50%, restul, vai de mama lor. Toţi înjură Guvernul, toţi spun, sau în mare parte, că mergem pe o cale greşită, dar, când sunt întrebaţi cu cine ar vota, dacă săptămâna viitoare ne-am apuca de alegeri, spun că ar vota 50% cu PSD-ul. Spune domnul Dâncu, spune CURS-ul, IMAS-ul, nu ştiu, mă rog.

Iată un paradox, un paradox foarte mare. Aici se întâmplă ceva. Ori aceste sondaje sunt făcute cu meşteşug, dar se pare că meşteşugul acesta devine pe zi ce trece tot mai prost şi mai lipsit de profesionalism, ori suntem un popor curios, domnule, care, cu cât ne chinuie cineva mai tare, cu atât îl iubim mai mult.

Vă rog să gândim şi să medităm la aceste paradoxuri şi eu cred că ele nu pot căpăta o rezolvare cu creionul în mână, cum rezolvam la şcoală probleme de matematică, sau paradoxurile lui Zenon, dacă vă amintiţi dumneavoastră, cei care, să spunem, uneori v-aţi lovit de ele, deci, cu pixul în mână, aceste paradoxuri vor fi rezolvate eu cred că de electoratul român şi într-un an, doi, aceste paradoxuri vor arăta că, de fapt, ele au fost doar pe hârtie, şi nu în capul acestui popor.

Vă mulţumesc, domnule preşedinte, şi vă promit că o să vă cheme în continuare şi în săptămânile următoare cu asemenea intervenţii.

Domnul Corneliu Ciontu:

Vă aşteptăm şi altă dată.

Domnul deputat Puiu Haşotti. Va urma domnul Vekov Carol Ioan.

Domnul Puiu Haşotti:

Vă mulţumesc, domnule preşedinte.

Daţi-mi voie ca, înainte de toate, să-l felicit pe colegul meu, pe profesorul Baciu, pentru excelenta declaraţie politică de azi şi pentru umorul moldovenesc sănătos.

Să trec însă la declaraţia mea politică.

În afara unor activităţi tracomane şi, mai recent, daco-tracomane, care fac o propagandă jenantă pentru România, există şi insituţii ştiinţifice ce îşi urmează menirea fără publicitate în massmedia. Una dintre ele este Institutul Naţional Român de Tracologie, care are ca obiect de studiu componenta tracă a fiinţei şi spiritualităţii poporului român. Aceste instituţii se află în subordinea Ministerului Educaţiei şi Cercetării, ca o instituţie guvernamentală şi acoperă prin tematica sa întinse spaţii europene şi microasiatice.

Institutul Român de Tracologie a avut în ultimii 12-15 ani realizări de excepţie, apreciate în toate mediile ştiinţifice interne şi internaţionale. După anul 2000, actuala conducere a Ministerului Educaţiei şi Cercetării a luat măsuri care, în loc să sprijine programul de cercetare a Institutului Român de Tracologie, i-a îngreunat activitatea până la forme greu de calificat. Menţionez doar câteva: repartizările financiare pentru anul 2001 au fost eronate, iar îndreptarea lor nu se putea face decât prin rectificare bugetară. În situaţii anterioare de dereglare s-a apelat la fondul valutar aflat la dispoziţia ministrului. Aceeaşi soluţie a dat-o şi de această dată direcţia de resort din Ministerul Educaţiei şi Cercetării, numai că doamna ministru Ecaterina Andronescu a refuzat să îndrepte lucrurile. Pur şi simplu, a refuzat.

În acest fel, lucrări arheologice de o deosebită importanţă, de mare interes naţional, ştiinţific au fost practic neexecutate. În anul 2002, sub semnăturile repetate ale secretarului general al Ministerului Educaţiei şi Cercetării şi de două chiar ale doamnei ministru Ecaterina Andronescu, s-a cerut evacuarea a trei laboratoare depozite ale institutului care adăposteau bunuri de patrimoniu cultural şi ştiinţific de valoare naţională şi europeană. Directorul acestui institut, profesorul universitar doctor Petre Roman, a explicat conducerii ministerului de ce nu este posibilă executarea unei astfel de decizii. Acţiunea a fost oprită de către director, numai că a urmat o altă încercare de obţinere a spaţiilor, de această dată prin înlăturarea directorului. Astfel, prin Ordinul ministrului nr.4667 din 7.10.2002, domnul profesor universitar doctor Petre Roman a fost eliberat din funcţia de director, fără justificare şi fără asigurarea interimatului, încălcându-se toate legile din România din acest domeniu. În faţa acestui abuz, Consiliul ştiinţific al institutului, format din persoanlităţi ştiinţifice de prim rang în România şi Republica Moldova, a contestat legalitatea ordinului ministrului şi a cerut anularea acestui act şi încetarea acţiunilor dăunătoare şi de represiune la adresa institutului.

Menţionez că dosare complete ale cazului de circa 100 de pagini au fost înaintate preşedinţiei României, primului ministru şi despre informare ministrului culturii şi cultelor. De la 14 octombrie, data înregistrării, doamna ministru Andronescu nu a dat nici un răspuns, de la guvern nu a venit nici o ştire, deşi s-au făcut şi alte reveniri, iar de la Preşedinţie, în 4 decembrie 2002, se sugera o trecere a Institutului în structura Academiei Române, de fapt, o altă cale de evacuare a bunurilor de patrimoniu european la care făceam referire.

Ne-am obişnuit ca cererile venite din partea parlamentarilor, ale cetăţenilor, solicitările din partea unor instituţii de prestigiu ale României să fie tratate cu indiferenţă şi aroganţă de actualul guvern, numai că abuzurile săvârşite în cazul Institutului Român de Tracologie şi politica permanentă de subminare a activităţii acestui institut, prejudiciază prestigiul câştigat cu trudă de cercetătorii români şi implicit imaginea României peste hotare.

Cer Guvernului "Adrian Năstase" şi în special ministrului Educaţiei şi Cercetării, Ecaterina Andronescu, să stopeze abuzurile în cadrul Institutului Român de Tracologie şi să ia măsurile necesare pentru remedierea situaţiei acestui institut şi să respecte în acest fel dreptul poporului român la trecut, la patrimoniul istoric, cultural şi ştiinţific, care dăinuieşte de mii de ani şi care va dăinui cu sau fără vrerea actualilor guvernanţi.

Vă mulţumesc.

Domnul Corneliu Ciontu:

Vă mulţumesc şi eu.

Domnul Vekov Carol Ioan:

Domnule preşedinte,

Stimaţi colegi,

Doamnelor şi domnilor,

Rostul intelectualilor, inclusiv al deputaţilor, este acela de a percepe, de a surprinde şi de atrage atenţia asupra acelor fenomene pe care le consideră că ar fi semnificative pentru existenţa cetăţenilor, pentru existenţa ţării. După perceperea acelor fenomene, pe care le consideră demne de reţinut, rolul deputaţilor ar fi acela de a le interpreta şi de a găsi modalităţile de îmbunătăţire, de schimbare a stărilor de fapt. Săptămâna trecută, într-unul din marile cotidiene a apărut o ştire pe care o considerăm că este, pentru a nu ştiu câta oară, un semnal de alarmă în ceea ce priveşte statutul social al cadrelor didactice, fie ele de orice fel.

Articolul în cauză a relatat despre faptul că un profesor, pentru ca să poată trăi decent şi pentru ca să-şi poată întreţine familia, în timpul său liber transportă cu maşina pe cei care îi solicită acest lucru, adică este taximetrist. Cineva ar putea zice, poate chiar mai mulţi, ei şi, sau şi ce dacă! Aparent nu este nimic de detestat, ori de criticat în aceea că cineva mai adună nişte bani pentru familie şi, desigur, aşa este, este un ban câştigat în mod cinstit, ce dacă... Cred şi sunt convins că profesorul respectiv nu practică acea ocupaţie de plăcere, ci de nevoie. Ştiu că vina nu este a lui că trebuie să recurgă la un asemenea mijloc de a spori veniturile familiei, ci a altora. Nicidecum, nu aş vrea ca articolul în cauză sau această declaraţie politică să aibă repercusiuni negative în ceea ce priveşte statutul sau cariera acestui cetăţean, demn de tot respectul, căci sfântă este munca cinstită de zi cu zi care serveşte binele familiei sau al aproapelui sau al socieătţii.

Cred însă că ceva nu este în regulă în societatea noastră. Pentru munca prestată, acest profesor, acest cadru didactic care este asemenea multor mii şi zeci de mii de cadre didactice ar merita ca pentru munca depusă să fie răsplătit în mod corect, aşa cum s-ar cuveni, că şi el îşi face datoria, creşte generaţii de copii, îi învaţă, dar şi îi educă, inclusiv prin exemplul său, demn de tot respectul, atunci când se angajează într-o a doua slujbă.

Numai noi, societatea de azi, noi politicienii şi ceilalţi în cauză nu-şi fac, precum ar trebui, datoria, adică nu-i asigură un salariu care să-i asigure totodată o existenţă demnă, o existenţă respectată de societate, o existenţă care să-i permită să-şi facă datoria, datoria de dascăl, astfel precum trebuie. Să nu fiu înţeles greşit, o clipă nu mă îndoiesc de calitatea muncii de dascăl a acestui profesor. Cel care are simţul datoriei de a face faţă cu cinste obligaţiilor familiare care-i revin, sunt convins că este un bun profesor şi la şcoală. El este, într-adevăr, un profesor care, pe drept cuvânt, poate vorbi despre munca de zi cu zi care înnobilează. Un astfel de om, un astfel de profesor ar trebui să fie respectat şi probabil că este respectat de cei din jur, poate şi sper. Dar cum rămâne cu noi, cei care votăm bugetul? Cei care ştim cum este salarizarea cadrelor didactice de la noi? Cum rămâne cu respectul şi cui i se cuvine acesta? Până când oare îl vor mai respecta cei din jur pe acest profesor? Nu care cumva, peste puţin timp, va dispare acel respect care i se cuvine oricărui dascăl, oricărui om cinstit, cedând locul desconsiderării care vasăzică vai de el şi el îmi zice mie sau copilului meu cum trebuie să trăiască?

Îmi e teamă pentru acest coleg de breaslă, îmi e teamă pentru noi şi pentru societatea noastră care nu reuşeşte să-i plătească şi să-i răsplătească pe slujitorii de zi cu zi ai neamului. Îmi e teamă că dacă nu vom schimba această stare a lucrurilor, învăţământul va fi părăsit de aceşti slujbaşi credincioşi, căci, la un moment dat, viaţa şi familia primează.

Până când îi tot punem la încercare pe dascălii noştri? Până când se crede că pentru lefuri insuficiente se vor achita cu toţii de obligaţia ce-i revine oricărui dascăl? Se înmulţesc semnele care atrag atenţia asupra responsabilităţii noastre în ceea ce priveşte generaţiile de mâine.

De ce nu acordăm respectul cuvenit cadrelor didactice, de ce îi lăsăm să se chinuie şi să-şi facă datoria, căci o fac, în condiţii mai mult decât chinuite? De ce credem că stresaţi de nevoile de zi cu zi, ei îşi vor putea îndeplini menirea? De ce nu le dăm o retribuţie pe măsura rolului pe care şi-l asumă, pe măsura responsabilităţii uriaşe care le apasă, aceea de a creşte, aşa cum trebuie generaţiile de mâine? De ce nu încercăm să schimbăm în bine, precum a fost pe vremuri, statutul cadrelor didactice - fie ele învăţătoare, educatoare sau profesori. Fără acel statut social respectabil, ei nu vor putea fi ceea ce ar trebui să fie, precum în orice societate dezvoltată, un model de comportament, un model de existenţă exemplară?

Vă mulţumesc.

Domnul Corneliu Ciontu:

Vă mulţumesc şi eu.

Dau cuvântul domnului deputat Ion Mocioalcă şi va urma domnul Iulian Mincu.

Domnul Ion Mocioalcă:

Vă mulţumesc, domnule preşedinte.

Domnilor colegi,

Comisia pentru agricultură, silvicultură, industrie alimentară şi servicii specifice şi-a încheiat dezbaterea la Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 158/2002 privind acordarea gratuită în anul 2003 a unui ajutor constând în îngrăşăminte chimice producătorilor agricoli care au în proprietate terenuri arabile extravilan în suprafaţă totală de până la 2,5 ha. Nu aş fi făcut referire la această măsură luată de Guvernul Năstase, dacă ea nu ar fi implicat un efort financiar deosebit şi dacă nu s-ar fi încadrat într-un sistem de măsuri menite să sprijine agricultura românească. Astfel, pentru că în anul 2002 nu a fost unul dintre anii buni pentru agricultură, datorită condiţiilor climaterice, secetă excesivă în cea mai mare parte a zonelor agricole ale ţării, actualul guvern a susţinut campania agricolă de toamnă, acordând avansuri de 30% din valoarea lucrărilor agricole. În judeţele Dolj şi Mehedinţi, sămânţa şi motorina au fost gratuite pentru cei care au înfiinţat culturile de toamnă, iar în restul teritoriului ţării, sămânţa a fost subvenţionată 50%.

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 158/2002 este o măsură menită să sprijine micii producători, şi ei loviţi de calamităţile naturale din anul 2002, producători care deţin în proprietate aproximativ 2,5 milioane de ha şi care nu au avut posibilitatea în ultimii ani să execute fertilizări pe aceste suprafeţe, creîndu-se astfel un dezechilibru chimic. Această acţiune are rolul să ajute micul producător şi, de asemenea, are rolul de a corecta deficitul de substanţă minerală utilă existentă în sol, ameliorând sănătatea solului şi capacitatea de producţie a acestuia.

Se cuvine să apreciem efortul financiar deloc neglijabil al Guvernului, în valoare de aproximativ 3 mii de miliarde de lei, bani cu care se va majora bugetul Ministerului Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor, apropiindu-se în acest fel de cifra de 30 de mii de miliarde. Aproximativ 2 milioane de familii vor beneficia de un ajutor constând în îngrăşăminte în valoare de 820 de mii de lei la ha, unitatea de la care va începe distribuirea acestora fiind de 0,5 ha şi care, alături de cei un milion de lei la ha acordaţi în anul 2001, arată că PSD face o politică consecventă cu adevărat social-democrată.

Cele câteva măsuri enumerate în această scurtă intervenţie ne duc la concluzia că în Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor începând cu anul 2001 s-a aşezat o echipă extrem de serioasă, extrem de echilibrată, de profesionişti cărora nu le este indiferent viitorul agriculturii româneşti, agricultură care rămâne un capitol foarte important şi sensibil în vederea integrării cât mai rapide în Uniunea Europeană.

Domnul Corneliu Ciontu:

Vă mulţumesc.

Dau cuvântul domnului Iulian Mincu şi va urma domnul deputa Becsek-Garda Dezideriu Coloman.

Vă rog.

Domnul Iulian Mincu:

Domnule preşedinte,

Stimaţi colegi,

Declaraţia mea politică se intitulează "Institutul Ana Aslan este de vânzare?"

Institutul Naţional de Geriatrie şi Gerontologie "Ana Aslan" din Bucureşti a trecut din subordinea Ministerului Sănătăţii şi Familiei la Regia Autonomă a Administraţiei Protocolului de Stat.

Autorităţile neagă orice tentativă de înstrăinare a patrimoniului "Ana Aslan". Demersurile actuale conduc însă către ideea unei iminente vânzări, cu toată negaţia autorităţilor. Astfel, în fişa de inventar au fost trecute numai valorile neactualizate ale mijloacelor fixe şi clădirilor, valorile de inventar sunt: clădirea de la Otopeni, care a fost evaluată la 69 de milioane de lei, Policlinica din str.Spătarului, la 2 milioane de lei, cele două clădiri din str.Căldăruşani la 11 milioane de lei; sediile exterioare (Felix, Mangalia, Eforie Nord, Herculane) la 6 milioane de lei; aparatura - 11 milioane de lei. În total, valoarea bunurilor se ridică şi aşa la 12 miliarde de lei. Banca Mondială a evaluat însă numai aşezământul de la Otopeni la 26 de milioane de dolari şi a respins cifra propusă de Ministerul Sănătăţii şi Familiei, la 2,9 milioane de dolari, considerând-o sub valoarea obiectivului. De asemenea, Banca Mondială a denumit institutul "Perla Coroanei" spitalelor din România, fiind unicat în lume. În realitatea, valoarea întregului institut de geriatrie depăşeşte suma de 100 de milioane de dolari.

Preşedintele Iliescu a declarat că executivul a decis trecerea Institutului la RAAPS pentru că era în situaţia de a se desfiinţa pentru că nu mai rezista, nu mai avea suport economic financiar, clădirea se degrada. Din declaraţia domnului Iliescu reieşea că nu cunoştea sumele uriaşe folosite în ultimii ani pentru consolidarea unităţilor "Aslan".

Pentru sediul central din str.Căldăruşani s-au investit în ultimii 5 ani pentru reconsolidare peste 14 miliarde de lei, iar programul de reabilitare a secţiei de la Otopeni, finanţat de Comunitatea Europeană, costă 32 de milioane de euro.

Ministerul Sănătăţii şi Familiei, prin ministrul Daniela Bartoş, afirmă textual că "bolnavii vor fi trataţi în continuare pe baza contractelor încheiate cu casele de asigurări de sănătate". Uită însă că geriatria nici măcar nu a făcut parte din specialităţile incluse în contractul privind asigurările sociale de sănătate.

Geriatria este ramura medicală creată de Ana Aslan şi este o disciplină extrem de modernă astăzi în lume. În anul 1952, Ana Aslan aducea la bugetul statului peste 18 milioane de dolari. La Otopeni au fost pentru tratament unele dintre cele mai mari personalităţi ale lumii. Institutul de la Otopeni este aşezat într-un parc de 33 de ha, are peste 340 de paturi şi apartamente elegante, este dotat cu aparatură pentru intervenţii moderne de laborator, bază de tratament, recuperare, bază de nutriţie, estetică, chirurgie oftalmologică, psihoterapie etc. El poate fi definit drept o clinică-hotel deosebit de profitabilă. Vânzarea lui la sub-preţ ar putea duce, aşa cum a presupus un amator de chilipiruri, la apariţia aşa numitei Societăţi Comerciale "Aslan-Turism". Să nu uităm că preluarea de către omul de afaceri George Copos a hotelului Flora, care aparţinea geriatriei, a dus la desfiinţarea geriatriei, pentru care hotelul era utilat.

Dispariţia Institutului "Ana Aslan" nu înseamnă numai dispariţia primului centru de geriatrie din lume, ci şi dispariţia a o parte din istoria medicală românească.

Vă mulţumesc.

Domnul Corneliu Ciontu:

Vă mulţumesc şi eu.

Dau cuvântul domnului deputat Becsek Garda Dezideriu Coloman. Va urma domnul Ionel Marineci.

Au depus la secretariat intervenţiile domnii Corneliu Ciontu, Emil Rădulescu, Nicolae Vasilescu şi Ştefan Lăpădat.

La ora 9,30 să ştiţi să vom încheia şedinţa.

Domnul Becsek-Garda Dezideriu Coloman:

Domnule preşedinte,

Doamnelor şi domnilor colegi,

Sprijinul acordat de către stat producătorilor agricoli pentru procurarea de tractoare şi utilaje nu a ajuns să se concretizeze în extinderea suprafeţelor cultivate, nici în sporirea producţiei agroalimentare, dar nici în accentuarea atragerii forţei de muncă activă către agricultură. Condiţionarea achiziţiei de suprafaţă agricolă în proprietate sau de cel cultivat, nu este în măsură să dirijeze intenţia ministerului de specialitate către realizarea dezideratelor propuse în domeniul agricol. Majoritatea agricultorilor sunt convinşi că în perioada actuală, investiţiile substanţiale ocolesc agricultura. Parcul de maşini şi utilaje din agricultură nu se reîmprospătează deloc. Deci, marea majoritate a tractoarelor noi procurate la preţul subvenţionat nu îşi exercită forţa de tracţiune pentru agricultură. Cel puţin exploataţiilor de dimensiuni familiare nu le oferă şansa de dezvoltare şi de extindere în sensul de a căpăta dimensiuni de piaţă. Se poate observa că derularea acestui proces de subvenţionare a achiziţiilor în momentul apariţiei Ordonanţei Guvernului nr.97/2000, urmat de Ordinul nr.221 din 2002, apoi Ordinul ministrului nr.360 din 2002, producătorii de tractoare şi utilaje au trecut la reaşezări drastice de preţuri lăsând impresia că motivul real al subvenţiei nu este producţia agricolă, ci supravieţuirea industriei constructoare de maşini agricole. Or, prin aceste aspecte aberante nu se promovează creşterea competitivităţii acestei ramuri, doar i se prelungeşte agonia. Subvenţia acordată producătorilor agricoli pentru procurarea utilajelor, aceasta ar trebui să servească retehnologizarea producţiei agricole, or, investitorii ideali ar trebui să fie identificaţi şi ar trebui să prezinte neapărat calitatea de producător şi să prezinte garanţia utilizării la capacitate nominală utilajul în sfera producţiei agricole.

Deci, propun ca actul de adeverire a proprietăţii sau a contractului de arendare, propus ca act justificativ în dosarul de solicitare a subvenţiei, să fie înlocuit cu un act de angajament al unei comunităţi, colectivităţi care se angajează pentru a asigura un front de lucru necesar utilajului nou achiziţionat. Ar trebui realizat un nou model de creditare pentru cumpărări de utilaje agricole, prin care comunitatea producătorilor organizaţi prezintă garanţia creditului, iar rambursarea se realizează din deconturile lucrărilor prestate.

Vă mulţumesc pentru atenţie.

Domnul Corneliu Ciontu:

Vă mulţumesc.

Dau cuvântul domnului deputat Ionel Marineci, va urma domnul Dumitru Bălăeţ.

Domnul Ionel Marineci:

Vă mulţumesc, domnule preşedinte.

Doamnelor şi domnilor colegi,

În intervenţia mea de astăzi voi face referire la importanţa sistemului educaţional informatizat, pe care eu îl văd o certitudine pentru învăţământul românesc în perspectiva integrării europene.

Eu cred că Ministerul Educaţiei şi Cercetării va reuşi sub conducerea doamnei Ecaterina Andronescu şi sunt convins de această reuşită, argumentând prin strădania permanentă pe care o depune în calitate de ministru al educaţiei şi cercetării şi nu în ultimul rând prin sprijinul pe care echipa de conducere din minister i-l acordă.

Răspunzând provocărilor stabilite de Consiliul Europei la Lisabona, prin care se doreşte realizarea până în anul 2010 a unei economii dinamice şi competitive bazate pe cunoaştere, comisia europeană a invitat consiliul să adopte indicatorii care să implementeze obiectivele comune ale sistemelor de educaţie şi formare profesională.

Eu cred că prin informatizarea sistemului educaţional, România are şansa să realizeze un parcurs rapid şi eficient astfel încât cei 5 indicatori pentru educaţie şi formare profesională să poată fi atinşi în timp optim. Sigur că nu permite timpul să dezvolt aceşti 5 indicatori, aş vrea numai să-i amintesc, pentru că aceşti 5 indicatori sunt convins că vor stârni suficiente comentarii. Este vorba de îmbunătăţirea ratei abandonului şcolar timpuriu. Se propune o medie în Uniunea Europeană de 9% până în anul 2010. Sigur că România, deocamdată, are de făcut eforturi pentru prevenirea creşterii abandonului şcolar timpuriu.

Un al doilea indicator o reprezintă ameliorarea dezechilibrului de sexe între absolvenţii de matematică, ştiinţă şi tehnologie, cu o referire directă la faptul că trebuie să motivăm fetele să urmeze filiere ştiinţifice şi tehnologice atât în învăţământul preuniversitar, cât şi în cel superior.

Un al treilea indicator îl reprezintă procentul mediu al tinerilor cu vârste între 25 şi 29 de ani, care au cel puţin liceul, şi acesta trebuie să atingă în anul 2010 procentul de 80%.

Al patrulea indicator, procentul de tineri de 15 ani cu rezultate slabe pentru citit, matematică şi ştiinţă trebuie să fie cel puţin înjumătăţit.

Al cincilea, şi ultimul indicator, recomandat de comisia europeană, nivelul de participare la "life of learning" trebuie să fie cel puţin 15% dintre adulţii cu vârste între 25 şi 64 de ani, dar în nici un caz nu trebuie să cadă sub 10%. Acestea sunt suficiente argumente pentru Guvernul PSD, condus de domnul prim-ministru Adrian Năstase, a cărui consecvenţă este dovedită în aceşti doi ani, astfel încât investiţiile în educaţie să constituie o prioritate importantă.

Vă mulţumesc pentru atenţie.

Domnul Corneliu Ciontu:

Vă mulţumesc şi eu pentru concizie.

Domnul Dumitru Bălăeţ şi apoi va urma domnul deputat Eugen Pleşa.

Domnul Dumitru Bălăeţ:

Domnule preşedinte,

Stimaţi colegi deputaţi,

Două evenimente care au avut loc la noi în ultimul timp ne obligă la reflecţie şi meditaţie politică. Primul se referă la anunţarea primirii ţării noastre în NATO, peste doi ani. Partidul România Mare s-a declarat din totdeauna pentru susţinerea acestui demers şi pentru grăbirea lui, dar ce valuri de entuziasm oficial a stârnit anunţul respectiv este greu de descris. Ne-ar trebui o pană a lui I.L.Caragiale printre noi şi o perspectivă oarecare asupra evenimentului, care, încă o dată, precizăm nu este încă o realitate, ca atare, ci doar un enunţ realizabil peste doi ani.

Vedeţi, cum vă veţi purta, domnilor, sună mai curând acest anunţ, care este în felul lui şi un avertisment. Entuziasmul nostru oficial în raport cu acest anunţ putea, credem noi, şi trebuia să fie mai ponderat, mai sobru, mai demn, mai echilibrat, pentru a nu cădea în păcatele eroilor lui Caragiale.

Sticlele de şampanie dezlănţuite de preşedintele Iliescu şi de primul ministru Adrian Năstase în înghesuita noastră ambasadă de la Praga au dat tonul oficial al lipsei elementelor de mai sus. Cu atât mai mult cu cât se ştie că, vorba unui celebru personaj, "pupăturile astea ne costă foarte scump, ne costă enorm şi ne vor ustura foarte serios la pungă şi la burtică". Asta se şi vede de pe acum, dacă ne gândim la cel de-al doilea eveniment care a avut loc imediat după anunţul prezentat mai sus. Este vorba de modul cum a fost sărbătorită anul acesta ziua noastră naţională de 1 Decembrie. Toate televiziunile s-au întrecut să ne dea scene despre porţiile de fasole cu cârnat servite cu această ocazie săracilor care au ieşit pe străzi de către diverşi primari şi prefecţi îmbrăcaţi cu această ocazie în haine de bucătari. Doamne, asta să fie sărbătoarea noastră naţională? Unde au fost domnii Ion Iliescu şi Adrian Năstase să vadă? Ei au lipsit până şi de la şedinţa solemnă a Parlamentui dedicată Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918. Cu această ocazie domnul Adrian Năstase a improvizat la Cluj un discurs de toată minunăţia, apoi ni se spune că s-a dus să sărbătorească evenimentul la Ambasada României de la Budapesta.

Asta este politica noastră oficială? Cine nu-i vede ridicolul, dar şi partea tragică ascunsă sub poleielile mediatice, înseamnă cu nu are şcoala marilor scriitori. Pentru a putea măcar frecventa această şcoală trebuie mai întâi să coborâm, fie şi din când în când, de pe scenă din postura de eroi în cea de spectatori ai evenimentelor politice pe care le producem. E un prilej evident pentru reflecţie şi meditaţie politică.

Vă mulţumesc.

Domnul Corneliu Ciontu:

Domnul Eugen Pleşa şi va urma domnul Ioan Sonea. Tot aşa concis.

Domnul Eugen Pleşa:

Vă mulţumesc, domnule preşedinte.

Declaraţie politică. Doresc să propun atât colegilor, cât şi conducerii PSD să renunţe la comportamentul duplicitar faţă de candidatul la C.N.A, Dan Diaconescu, ostil la vot şi amical în conversaţii individuale neoficiale. Mulţi dintre cei la care mă refer au găsit găzduire şi cooperare la OTV şi Dan Diaconescu atunci când au avut nevoie să explice populaţiei ce considerau ei că e foarte important, adăugându-şi în acelaşi timp şi la capitolul popularitate.

O atitudine cinstită, neforţată ar duce la acceptarea candidaturii lui Dan Diaconescu ca membru C.N.A., candidatură comună cu P.R.M., partid parlamentar şi partener în instituţia Parlamentului. Însuşindu-ne normalitatea, constatăm uşor diferenţa între popularitatea şi experienţa dobândită de Dan Diaconescu şi ceilalţi candidaţi al căror nume de necunoscuţi, deocamdată, nu le-am reţinut. Se încheie, astfel, o dispută de "cocoşi", iar noi toţi ne recunoaştem maturitatea şi menirea de a construi instituţii sănătoase. În fond, cui îi este frică de Dan Diaconescu? Poate, doar lui Ralu Filip?! Dar, nu cred că are nevoie să-l apere cineva! Mulţumesc.

Domnul Corneliu Ciontu:

Domnul deputat Ioan Sonea. Va urma domnul Ştefan Păşcuţ.

Domnul Ioan Sonea:

Vă mulţumesc, domnule preşedinte.

Se împlinesc în curând 13 ani de la declanşarea "războiului românilor împotriva României". România o ducea greu, românii trăiau în frig, nu aveau bani, nu aveau produse. România avea o industrie formată din mastodonţi industriali, o agricultură pe ferme mamut, de tip C.A.P., I.A.S. Oamenii ademeniţi spre oraş aşteptau cel puţin un an ca să primească o locuinţă, un bloc construit în mare grabă, niciodată finalizat. Muncitorii lucrau după planuri cincinale şi primeau 70% din salariul cuvenit. Românii nu puteau vorbi liber, nu aveau televizoare cu filme porno sau horror, nu puteau toţi călători în străinătate, decât în cadrul lagărului. România construia şcoli întunecoase, spitale urâte, platforme industriale prea mari, biblioteci, case ale poporului, "Casa poporului", bulevarde, metrouri aglomerate ş.a.m.d.

Desigur, cred că nu înţelegeţi că sunt nostalgic. Toate acestea şi altele costau enorm. Dar toate acestea constituiau în acelaşi timp contradicţii iremediabile. Şi astfel s-a declaşat războiul. Au fost dărâmate statui, întreprinderi, ferme agricole pentru că erau comuniste. Sigur că românii au câştigat războiul cu comunismul, dar ca în orice război modern au existat şi pagube colaterale. În ce au constat acestea? Dărâmare de întreprinderi, pierderea autonomiei economice, pierderea de pieţe. Şi, astfel, s-a ajuns ca după 13 ani de la declanşarea acestei lupte, în România a câştigat corupţia, sărăcia, teama, injustiţia, teroarea, delaţiunea, trădarea. Răboiul continuă, pentru că a mai rămas câte ceva.

După al doilea război mondial, ţări ca Franţa, Anglia, Egiptul au dus o politică de refacere economică, prin instituirea controlului statului asupra unor domenii vitale. În România, toate guvernele post 1989 au dus o politică de destrămare economică, de renunţare la autoritate, la strategii de perspectivă, totul rămânând la voia întâmplării şi a afaceriştilor.

Prea mulţi români au devenit săraci, cerşetori la patroni sau la guvernele interesate doar de câştigul propriilor membri, plătind nemunca pentru a avea masă de manevră. Desigur că bugetul se adună tot mai greu, datoriile de 13 miliarde de dolari nu se regăsesc în elemente care să indice un progres în viaţa omului de rând, desigur. Mă mir că guvernanţii nu au învăţat şi nu învaţă din istoria noastră şi a altora. În scurt timp nu vor mai exista români la cârma economiei noastre, ci doar la nivel de truditor. Neavând bani, în curând, de fapt a şi început, se vor vinde resursele. Ce mai lăsăm urmaşilor? Un pământ sărăcit, şi deasupra şi în subsol, pe care binefăcătorii de astăzi îl vor părăsi după epuizare şi după ce ne-au făcut cu miliarde de dolari datorii.

Nu dorim naţionalizările, pe care le-au făcut de fapt ţările despre care aminteam, după 1965, deci după un război. Şi noi suntem după un război, practic. Dorim păstrarea rezervelor pentru cei de azi şi de mâine, garantarea echităţii şi dreptului egal al cetăţeanului României asupra proprietăţii personale, dar şi asupra celei comune, a fost şi credem că este o aspiraţie a poporului român. Acest deziderat în ţara noastră poate fi înfăptuit de naţiunea română numai sub conducerea forţelor politice, cu adevărat patriotice, şi în condiţiile instituirii naţionalismului economic românesc, ca doctrină de stat a României. Opriţi jaful! Păstraţi pentru viitorime aurul verde al pădurilor, aurul galben al pământului, aurul cenuşiu al creierelor româneşti. Mulţumesc.

Domnul Corneliu Ciontu:

Domnul deputat Ştefan Păşcuţ. Va urma domnul Nicolae Leonăchescu.

Domnul Ştefan Păşcuţ:

Vin azi în faţa dumneavoastră din "lumea fără cer, c-aşa e viaţa de miner". Vă aduc astăzi dumneavoastră, stimaţi deputaţi, un salut şi o urare de "Noroc bun" a truditorilor cu sapa şi perforatorul, cu lopata şi bicamerul.

În fiecare an, în ziua de 4 decembrie se sărbătoreşte Sf. Varvara, ocrotitoarea minerilor. Şi-n acest an, minerii Văii Jiului au sărbătorit ocrotitoarea lor printr-o serie de manifestări culturale organizate de oameni de bine, care încă îi mai apreciază pe aceşti truditori din măruntaiele pământului, unde, dacă te uiţi în sus, nu vezi soarele sau luna, nu vezi norii sau stelele, îl vezi doar pe El, Bunul Dumnezeu.

Din păcate, guvernele post-decembriste au dus şi duc o politică de reducere a producţiei extractive de cărbune. Dacă în 1997 la Compania Naţională a Huilei erau în jur de 43.000 salariaţi, în prezent sunt în jur de 17.000 de angajaţi, iar în perspectivă reducerea numărului salariaţilor C.N.H. va continua astfel încât în 2006 vor mai fi în jur de 13.000 de salariaţi.

Până la un moment dat, faptul că se reduce activitatea extractivă şi astfel copiii minerilor nu vor mai munci în subteran, unde munca este foarte grea şi plină de pericole, nu ar fi o tragedie. Dar nenorocirea cea mare a Văii Jiului este că nici guvernarea ‘96-2000, şi nici actuala guvernare nu au reuşit până acum să găsească soluţii viabile de reconversie profesională a personalului disponibilizat din minerit, şi nici să creeze locuri de muncă pentru aceştia şi pentru tinerii absolvenţi ai diferitelor forme de şcolarizare.

În ciuda mult-trâmbiţatului program de relansare economică a Văii Jiului, program inaugurat de însuşi premierul Adrian Năstase, în vara acestui an, la Petroşani, problemele sociale deosebit de multe şi de grave nu-şi au nici astăzi rezolvarea. În Valea Jiului, acolo unde se stă cu fundul pe cărbune, s-a ajuns să fie mii de apartamente decuplate de la alimentarea cu energie termică sau energie electrică, pentru că beneficiarii nu mai pot să suporte preţurile. Astfel, sărbătoarea ocazionată de ziua Sf. Varvara a fost o sărbătoare tristă, căci acum, după 13 ani de tranziţie, ei, minerii, au rămas şi fără acea lume fără cer, de-ţi vine să-i dai dreptate sărmanului care se uită în stânga şi-n dreapta, doar, doar o găsi o urmă de speranţă, dar ajunge să exclame: "Mă uit în jur şi înjur". Mulţumesc.

Domnul Corneliu Ciontu:

Mulţumesc.

Domnul deputat Leonăchescu, şi, ultimul vorbitor, domnul Nicolae Enescu.

Domnul Nicolae Leonăchescu:

Mulţumesc, domnule preşedinte.

Onorat auditoriu,

"Capcana lui Marx şi victimele sale" este un titlu posibil al intervenţiei mele.

Ni s-a prezentat, de nenumărate ori, teza acumulării primitive a capitalului drept o creaţie a lui Karl Marx, cu trimiteri discrete la opera lui Robert Owen şi Friedrich Hegel. Teza respectiviă a fost ilustrată prin procese socio-umane din Europa occidentală şi reflectă concentrarea bogăţiei la un pol şi a sărăciei la altul. În lumea capitalismului primitiv, nu conta modul în care oamenii se îmbogăţeau; în goana lor după avere, persoane dezumanizate călcau pe cadavre spre a-şi atinge scopul.

Ecoul, în plan literar, a fost imediat. Lucrări celebre au descris goana hidoasă după avere şi criminalitatea actelor de acumulare primitivă a capitalului. În orice carte de paremiologie găsim expresii reprezentative, mai vechi sau mai noi, din domeniul sus-menţionat ca: "Oile au mâncat oamenii" (Anglia); "Banii nu au miros" (Vespasian); "Banul ochiul dracului"; "Sătulul nu crede flămândului" etc.

Tranziţia în care ne zbatem cam de multă vreme a scos în evidenţă acţiunea tezei despre acumularea capitalului în stil primitiv. Ea a avut şi are în România adepţi şi slujitori cu vechi state de serviciu. Unii au predat-o la învăţământul politic organizat de partidele comuniste, alţii au aplicat-o în mod duplicitar, înainte de Revoluţia din 1989; aproape toţi au adoptat-o, discreţionar şi imoral, ca o filozofie de viaţă în această dureroasă tranziţie.

Segmente întregi ale societţii româneşti s-au înregimentat sub steagul ei spre a da răspuns unei întrebări jenante: "Cum să ne îmbogăţim repede, fără a munci?!"

Treptat, treptat, această veritabilă capcană a lui Marx a făcut numeroase victime. Uitaţi-vă cu atenţie în jur şi le veţi identifica rapid. Preoţii de altădată ai lui Marx sunt astăzi victimele tezei despre acumularea primitivă a capitalului. Ei calcă pe cadavre numai cu scopul de a se îmbogăţi. Între ei şi infractorul ordinar nu există nici o diferenţă pentru că au acelaşi obiectiv: îmbogăţirea pe căi necinstite. Doar că infractorul o face în afara legii, iar ceilalţi o fac în cadrul legii. Şi unii şi alţii dispreţuiesc, însă, omul şi ţara, îşi bat joc de lege şi deposedează, rapace, pe cei din jur!

Vreţi exemple?! Nimic mai simplu!

Au apărut, în mai puţin de un deceniu, cartiere de vile. Terenul a fost al altora, dar fărădelegea este în floare: au fost numiţi primari şi directori care au putut acoperi, formal, furtul bine organizat! Vilele construite pe terenuri acaparate sunt ale unor categorii foarte stranii. Judecători, avocaţi şi procurori, jurişti de toate rangurile îşi fac vile din monitorizarea defectuoasă a legii. Un judecător din Curtea de Argeş a declarat în plină şedinţă: "Dacă ai bani, câştigi!"

Ţăranul fără bani a plecat capul ştiind că se va fura pământul tatălui său printr-o hotărâre judecătorească.

Un hoţ scapă de închisoare plătind bani grei judecătorilor!

Vilele sunt şi ale celor care ar trebui să vegheze la aplicarea legii. Câţi poliţişti şi-au făcut vile? Cum au nevoie de bani, ies în drum şi dau amenzi usturătoare şi,evident, banii intră în buzunarul poliţistului, la jumătate de preţ, fără chitanţă. Doar, oameni suntem!

Am avut o mulţime de directori care, pentru comisioane modice, au pus la pământ unităţile lor în cadrul scenariului aberant al privatizării în beneficiul reprezentanţilor puterii sau al unor personaje străine. Aţi mai auzit de privatizarea unor nave la preţul de 1 dolar bucata? La noi, un ministru a practicat-o cu neruşinare!

Pentru o excursie în Franţa şi un comision adecvat au fost directori care au livrat la cheie întreprinderi întregi. În Câmpulung - Argeş a apărut o vilă superbă, dar Combinatul de Lianţi din localitate a încăput pe mâini străine!

În învăţământul particular se vinde tot: examenul, restanţa şi lucrarea de licenţă. Se îmbogăţesc rectorul şi fiul său, numit prorector, în schimb ţara se îmbogăţeşte cu purtători de diplome care, pe bani, penetrează structurile şi ne vor nenoroci, decenii în şir, cu incapacitatea şi incompetenţa lor.

Ce contează! Rectorul şi câţiva din jurul lui se îmbogăţesc. Şi aici capcana lui Marx produce victime.

Îmi este greu să continui demersul pentru că, politic, nu am văzut, până acum, la vreun guvern al tranziţiei, voinţa politică de a evita Capcana lui Marx. Toate guvernele noastre s-au folosit de ea şi au sporit numărul incompatibilităţilor în loc să le elimine!

Toate proiectele de lege sunt gândite pe scenarii care îmbogăţesc obligatoriu pe unii membri ai elitelor noastre bolnave.

A dori să devii o victimă, acceptând cu bună ştiinţă Capcana lui Marx, este o boală! Orice avere, fără efect social, nu poate genera bunăstare. Imaginea cartierelor cu vile goale, de la marginea unor localităţi în care mai bântuie o populaţie sărăcită şi îmbătrânită este apocaliptică.

În curând, vom angaja forţă de muncă din Asia şi Africa pentru că nu putem produce decât oameni bolnavi după avere.

S-au creat reţele cu traficanţi de droguri şi de produse alimentare contrafăcute. Ce contează că distrug tineretul?! Bani să iasă! Au apărut reţele ale tgraficului cu carne vie, iar populaţia feminină fertilă pleacă din ţară! Ce contează sănătatea şi viitorul lor şi al nostru?! Bani să iasă, pentru nişte tipi alienaţi mintal!

Au apărut "formatori de opinie", care, pentru bani, scriu orice minciună, creând imagini distorsionate cu soluţii periculoase pentru oameni şi pentru ţară. Ce contează dacă, trădând interesul naţional, fac jocul duşmanilor? Îmbogăţiţi fiind, devin preoţii moralităţii biblice, rânjind satisfăcuţi, biologic, că şi-au păcălit contemporanii! Hienele spurcă totul!

Capcana lui Marx a dus la o boală, iar aceasta a creat o criză a spiritualităţii, cu buna-ştiinţă şi strălucita organizare a guvernelor tranziţiei.

Ce clasă politică slabă avem!

Este, oare, nevoie de o nouă şi răvăşitoare revoltă socială spre a elimina răul din societatea românească? Mai avem noi capacitatea de autoregenerare?

Când vom adopta teza îmbogăţirii prin muncă cinstită, generatoare de proprietate?!

Vă mulţumesc.

Domnul Corneliu Ciontu:

Vă mulţumesc şi eu.

Ultimul vorbitor, domnul deputat Nicolae Enescu.

Domnul Nicolae Enescu:

Vă mulţumesc, domnule preşedinte.

Doamnelor şi domnilor, declaraţia mea politică se intitulează "Dreptul la libertate", dreptul la libertate câştigat în decembrie 1989 şi plătit cu preţul sângelui nevinovat al unor oameni care au crezut, încă o dată, în idealul lor, şi cărora trebuie să le fim adânc recunoscători, pentru că dacă n-ar fi fost ei, noi toţi, cei de aici, n-am fi avut posibilitatea de a vorbi liber în această aulă.

Dreptul la libertate nu se rezumă doar la obţinerea vizelor de liberă trecere prin Europa, nu numai la instalarea unui nou sistem politic şi a mecanismelor economice de piaţă. Dreptul la libertate înseamnă şi o viaţă fără compromisuri, cu tine însuţi şi cu ceilalţi, nu în ideea obţinerii de facilităţi ilicite, în vederea dobândirii unor acumulări de capital neoneroase, bazate pe eludarea legilor şi chiar pe nesocotirea lor.

Este jenant, doamnelor şi domnilor parlamentari, ca un preşedinte de stat, şi-l numesc aici pe domnul George Bush, ne-a atras atenţia asupra necesităţii instituţionalizării pe baze solide şi de lungă durată a unor principii care fac ca mecanismele unei ţări democratice să funcţioneze în parametri normali.

În acest context, lansez o provocare tuturor formaţiunilor politice, parlamentare şi extraparlamentare, care în apropierea sărbătorilor Crăciunului să-şi facă precum românul gospodar "curăţenie în propria ogradă", debarasându-se de cei corupţi, lacomi, aventurieri, voiajori politici şi artilerişti în specialitatea tunurilor, care-şi trădează credinţele şi idealurile pentru avantaje meschine şi obscure.

Invit, în acelaşi timp, întreaga opoziţie parlamentară, renunţând la sintagma nedemocratică, expresie total aberantă, să monitorizeze activitatea Guvernului în special în domeniile cele mai sensibile pentru cetăţenii României, cum sunt: corupţia, nivelul de viaţă, siguranţa etăţeanului şi respectarea drepturilor fundamentale ale omului în ţara noastră.

Remarc faptul că partidul de guvernământ a avut unele iniţiative bune, ce-i drept, unele dintre ele inspirându-se din programele noastre, dar asta nu mă împiedică să vă atrag atenţia şi asupra unor greşeli sancţionate şi/sau amendate în plenul Camerei Deputaţilor.

Pe scurt, trebuie să acordăm o atenţie maximă oportunităţii şi corectitudinii proiectelor şi iniţiativelor legislative emise de Guvern, pentru că, doamnelor şi domnilor, când puterea are întotdeauna dreptate, dreptatea nu are putere. Este gândirea de bun simţ al unui om care a trăit în Bucureştii secolului XIX cu foarte puţină carte, dar a cărui filozofie face să pălească toate discursurile goale în esenţă, rostite în faţa bliţurilor şi camerelor de luat vederi, pentru că "dau bine", şi a tuturor titlurilor de nobleţe academică ale multor demnitari. Vă mulţumesc.

Domnul Corneliu Ciontu:

Vă mulţumesc şi eu.

Vă mulţumesc şi dumneavoastră pentru atenţie şi vă urez o zi bună în continuare.

(Intervenţiile domnilor deputaţi Corneliu Ciontu, Nicolae Vasilescu, Grigore Emil Rădulescu şi Ştefan Lăpădat au fost consemnate conform materialelor depuse la secretariatul de şedinţă.)

Domnul Corneliu Ciontu:

Doamnelor şi domnilor,

Stimaţi colegi,

Am mai vorbit în unele ocazii despre sondajele de opinie şi despre falsa realitate pe care acestea tind să o creeze. Îmi permit să revin asupra acestui subiect deoarece, în calitatea mea de sociolog, mi se întâmplă uneori să pierd controlul asupra performanţelor exotice ale sociologiei româneşti, care pare a contrazice toate principiile elementare şi toate teoriile clasice ale acestei discipline. Sociologia este, după cum ştim, o ştiinţă şi, în această calitate, reprezintă un fenomen universal. Totuşi, mi se pare uneori că, în cadrul sociologiei există o ramură distinctă, cea a sociologiei româneşti actuale, care funcţionează după legi proprii. Exact ca şi cum legea lui Arhimede, să spunem, s-ar aplica peste tot la fel, mai puţin la Bucureşti, unde un corp scufundat în apă nu dislocă nici un fel de cantitate de lichid.

Să luăm ca exemplu două recente sondaje de opinie, efectuate în octombrie, respectiv noiembrie 2002, primul de către Metro Media Transilvania, celălalt de CURS. În primul dintre acestea, PSD era cotat cu 53%, în cel de-al doilea cu 48%. Aşadar, într-o singură lună, partidul de guvernământ a pierdut 5 procente. Să reţinem această informaţie. În acelaşi timp, Partidul România Mare scade de la 19%, în primul sondaj, la 14% în cel de-al doilea, adică tot cu 5 procente. Ajutaţi-mă să înţeleg cum e posibil ca, într-o singură lună, principalul partid de guvernare şi principalul partid de opoziţie să se erodeze simultan. Şi, nu oricum, ci împreună, cu 10%, adică cu cât au în medie celelalte partide parlamentare.

Sunt unii care spun: PRM s-a erodat pentru că România a fost invitată să adere la NATO. Ideea este, în primul rând, falsă politic, pentru că, ştiţi bine, partidul nostru a semnat toate documentele politice pro- NATO şi şi-a exprimat voinţa de integrare euro-atlantică. În al doilea rând, din punct de vedere logic, cum se face că, dacă PRM pierde 5% pentru că România intră în NATO, şi PSD, adică partidul care ar trebui să profite politic din asta, pierde acelaşi procent în intenţiile de vot?

Suntem, fără îndoială, în faţa unor mistificări; nicăieri în lume nu s-a mai întâmplat ca, în interval de cinci săptămâni, atât puterea cât şi opoziţia să scadă dramatic în sondaje, pentru că, reţineţi, voturile pierdute de PRM şi PSD nu se regăsesc în dreptul celorlalte partide decât într-un mod la fel de aberant. Să luăm ca exemplu UDMR-ul. În octombrie, această formaţiune se bucura de 4 procente din intenţia de vot. În noiembrie, el creşte la 7%. Ce să se fi întâmplat? Să se fi înmulţit minoritatea maghiară cu o viteză uluitoare, dublându-se peste noapte, intru acces erotic adolescentin? Să fi început ungurii să migreze cu sutele de mii spre România, îndrăgostiţi de istoria şi cultura noastră? Sau, dimpotrivă, să înceapă românii să simpatizeze cu UDMR-ul?

Răspunsul real la această întrebare este forate simplu şi el reprezintă o mostră a modului cum sunt ajustate sondajele de opinie. Toată lumea ştie că UDMR este o formaţiune de 6-7 procente electorale. Însă, cei care au lucrat primul sondaj mai ştiau că există şi o marjă de eroare de trei la sută. Aşa că, având nevoie de aceste procente pentru a umfla un anumit partid, le-au scăzut din cifra reală. Aşa se face că, în octombrie, UDMR era creditat doar cu 4% din intenţiile de vot.

V-aş mai atrage atenţia, pe scurt, asupra altor două ciudăţenii: Ca din întâmplare, în ultimul sondaj, cel din nhoiembrie, Partidul Umanist realizează marea performanţă a carierei sale politice: urcă de la un onorabil şi sănătos 1%, la un de trei ori mai onorabil şi sănătos 3%. Ş, trebuiesă ne întrebăm: ce activităţi politice irezistibile au desfăşurat umaniştii ca să-şi dubleze scorul electoral într-o lună? Pentru că, nu mă îndoiesc, am dori cu toţli să-i imităm.

Acelaşi lucru se întâmplă cu PNŢCD care, pentru anchetele penale în care sunt implicaţi unii din liderii săi, are o dinamică identică: creşte de la 1 la 3%. Aceste cifre sunt mici, nesemnificative şi intră, de altfel, în marja de eroare, aţi putea să-mi spuneţi. Însă, marja de eroare nu mai este în România un instrument ştiinţific, ci unul prin care institutele de sondare a opiniei publice fac sluj în faţa partidelor care comandă asemenea sondaje.

Un mod şi mai grav prin care sunt manipulate percepţiile publicului este reprezentat de folosirea unor întrebări care, dat fiind caracterul lor relativ tehnic, creează confuzii dorite de cei care le adresează. Astfel, imediat după invitaţia de aderare primită la Praga, dorindu-se specularea momentului în mod politic, a fost publicat un sondaj de opinie în care intenţia de vot nu era măsurată, ci un indicator mult mai puţin relevant şi util: aşteptarea de vot. Astfel, în loc să fie întrebaţi: "Cu cine veţi vota?", cetăţenii erau întrebaţi "Cine credeţi că va câştiga alegerile?". Însă, presa, din ignoranţă sau din interese evidente, sugera prin titluri şi comentarii că ar fi vorba chiar de intenţia de vot. Reieşea, cu alate cuvinte, că Partidul Social Democrat a depăşit bariera celor 60 de procente, urcă spre sută la sută şi chiar dincolo de acestea, în nemurirea guvernării. Or, este evident că folosirea acestei întrebări nu este întâmplătoare, nici dictată de interese ştiinţifice. Ea poate fi folosită o dată sau de două ori, pentru a testa gradul de implicare afectivă a oamenilor în opţiunea lor politică, aflând dacă aceştia cred că partidul cu care votează chiar va câştiga sau dacă sunt dispuşi să voteze oricum, chiar asumându-şi eşecul acestuia. Insă, repetarea la nesfârşit a acestei întrebări devine o formă de manipulare politică, pentru că eu pot foarte bine să fiu simpatizant PSD, dar să cred, din motive logice, raţionale, că PRM are mai multe şanse să câştige alegerile. De pildă, săptămâna trecută, unele jurnale s-au grăbit să anunţe faptul că, în cazul unor eventuale alegeri, PRM ar fi votat de doar şase procente din electorat, deşi această cifră reprezenta răspunsul la întrebarea: "Cine credeţi că va câştiga alegerile?"

În final, aş vrea să mă adresez acelor oameni politici care încurajează aceste farse ştiinţifice, aceste sondaje fictive, precum şi acelor jurnalişti şi sociologi care se află în consonanţă cu aceştia.

Domnilor, este o eroare, uneori dureroasă, subestimarea inteligenţei, lucidităţii, bunului-simţ ce caracterizează poporul român. Istoria a sancţionat întotdeauna această eroare orgolioasă, radicală. Vă asigur că la următoarele alegeri, aşa cum s-a întâmplat şi în 2000, electoratul va demonstra prin votul său care este adevărata percepţie socială a locului şi rolului fiecăui partid, fără a se lăsa influenţat de sondajele mistificate în birourile celor care le comandă. Vă mulţumesc.

Domnul Nicolae Vasilescu:

Clientela politică a PSD a pus mâna şi pe primul institut de geriatrie din lume, Institutul Naţional de Gerontologie şi Geriatrie "Ana Aslan", cu un patrimoniu de 100 milioane dolari, evaluat de aceştia la doar 350 mii dolari. Zestrea lăsată de Ana Aslan României este incomensurabilă şi poate fi catalogată drept tezaur naţional. Ana Aslan a creat ştiinţa care se ocupă cu studiul şi tratarea îmbătrânirii, fenomen cunoscut sub sintagma "tinereţe fără bătrâneţe".

În 1952 se înfiinţează Institutul de Geriatrie şi devine la acea vreme cel mai mare aşezământ spitalicesc şi primul institut cu această specialitate din lume. Localul construit la sfârşitul secolului trecut, sub înaltul patronaj al reginei Elisabeta a României, este iniţial azil de bătrâni, pentru cei care ajunşi în zona crepusculară a vieţii ar trebui să se bucure de binefacerile acestei descoperiri. Tot în acel an Anei Aslan i-au fost acordate la Palatul ONU din Geneva premiul internaţional şi medalia "Leonard Bernard", prestigioasă distincţie acordată de Organizaţia Mondială a Sănătăţii pentru contribuţia adusă la dezvoltarea gerontologiei şi geriatriei. În anul 1974, Institutul de Geriatrie a devenit Institutul Naţional de Geriatrie şi Gerontologie, denumire care oglindea notorietatea mondială a acestuia. După industria de armament sau petrol, industria mondială de medicamente generează profituri colosale. Beneficiul adus statului în perioada 1972-1985, era între 15-17 mil. dolari pe an, după cum relatează şi presa.

De rezultatele miraculoase ale gerovitalului, deci implicit ale institutului, au beneficiat şefi de state, scriitori celebri, vedete ale scenei din lumea întreagă, precum: Charles de Gaulle, regele Arabiei Saudite, generalul Franco, Indira Ghandi, mareşalul Tito, Charlie Chaplin, Claudia Cardinale, Aristotel Onassis, Jacqueline Kennedy, Salvator Dali şi alţii.

Revoluţia a adus printre altele şi libertatea de a fura oficial, cu acte în regulă. Guvernanţii confirmă de acum populara sintagmă că "puterea absolută corupe în mod absolut". Astfel, în perioada post-decembristă, institutul a fost vânat de-a lungul anilor de oameni influenţi, precum: Dolphi Drimer, fraţii Waiss din Israel, iar George Copos a preluat în 1995 de la institut hotelul Flora. Cu puţin timp în urmă, Dan Matei Aghaton dorea transformarea institutului în societate comercială "Aslan Turism", ce ar fi avut ca obiect de activitate turismul.

La fel de diabolică ar putea fi, aşa cum se încearcă, privatizarea pe bucăţi a institutului, prin concesionare. Miza cea mai mare o reprezintă însă aşezământul de la Otopeni. Valoarea de patrimoniu ştiinţific şi imaginea internaţională a medicinei româneşti sunt desconsiderate printr-o simplă hotărâre de guvern, sub semnătura premierului Năstase. O "mână de oameni" au hotărât transferul acestui patrimoniu naţional de la Ministerul Sănătăţii la cel al R.A. "Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat", la valoarea din perioada comunismului, neactualizată. Miliardele de lei investite în reconsolidarea clădirilor, în aparatura medicală, în modernizarea secţiilor aduse la standarde europene, sunt omise prin incredibila subevaluare a acestui patrimoniu. Programul de reabilitare a secţiei de la Otopeni, finanţat de Comunitatea Europeană, în valoare de zeci de milioane de euro, este acum în pericol de a fi sistat din cauza imprevizibilei privatizări.

În timp ce produsul vitaminizant GH3, creat şi dezvoltat în cadrul institutului de către ilustrul om de ştiinţă Ana Aslan, este apreciat şi promovat în lumea întreagă ca o formulă miraculoasă a tinereţii, în România, domnul Năstase anulează o mare parte din opera ştiinţei româneşti după bunul său plac. În toate ţările lumii, vârstei a treia îi este acordată o atenţie deosebită, cu alocarea unor sume mari de bani de la buget, în timp ce Guvernul Năstase "vinde" patrimoniul naţional, de care pot beneficia bătrânii, la preţul unui tractor. Oare cei care deţin frâiele puterii vor să beneficieze doar ei de un regim special pentru tratarea bătrâneţii la Institutul Geriatric "Ana Aslan"?. " " Foarte grav este faptul că un număr impresionant de clinici internaţionale au ca priorităţi în activitatea de cercetare şi comercializare produsele "Ana Aslan" şi nu ar mira pe nimeni dacă România şi-ar pierde în curând licenţa şi întâietatea asupra acestor produse, iar institutul să-şi piardă identitatea şi onoarea de a fi primul institut cu acest profil de pe glob. "Mamuţii" guvernării nu mai au limită şi se pare că nici milă faţă de poporul român, care mai mult îi incomodează. Probabil este doar o chestiune de timp ca să urmeze Institutul de endocrinologie C.I.Parhon, Institutul Cantacuzino ş.a.m.d.

Orice observator al politicii româneşti poate să-şi dea seama că, după decembrie 1989, oricare au fost guvernele ce s-au succedat la cârma ţării, activitatea lor, deschisă sau ascunsă, a pus mai întâi interesele lor personale şi de grup, după bunul lor plac, în dauna majorităţii populaţiei României.

Domnul Grigore Emil Rădulescu:

Domnule preşedinte,

Stimaţi colegi,

Zilele trecute, rectorii universităţilor de stat au primit un proiect de Lege a învăţământului superior. Potrivit acestuia, în unităţile de stat, studiile universitare se vor putea face numai contra cost.

Excepţie de la această prevedere o vor face doar cazurile sociale şi medaliaţii la olimpiadele internaţionale.

Sumele, din cât se pare, vor fi ceva mai mici decât la unviersitiăţile particulare, dar nu cu mult, pentru că, altminteri, legea ar fi inutilă.

Opiniile despre această iniţiativă sunt împărţite. Optimiştii spun că ar fi bine, că aşa se practică în toată lumea, că este singura soluţie pentru a se depăşi criza în care se află sistemul de învăţământ. Din banii astfel obţinuţi se vor putea majora bursele, iar salariile profesorilor vor creşte simţitor. Cine poate să ştie? Iar dacă ştie, cine garantează?

Pe de altă parte, se fac auzite şi voci care avertizează că, de fapt, vom asista la marele pas înapoi. Nu ar fi primul experiment făcut în sistemul de învăţământ în România în ultimii treisprezece ani. Dar nici primul eşec.

În noua formulă, avem de-a face cu o restricţionare evidentă a accesului la învăţătură. Dintre cei aflalţi pe băncile facultăţilor, ponderea o deţin cei care provin din familii ale căror venituri sunt modice.

Dintr-un total de aproape 600.000 de studenţi, doar un sfert îşi permit să studieze în universităţile particulare. Taxele obligatorii pentru învăţământul superior de stat vor duce la o trecere prin sită a candidaţilor, pe alte criterii decât cele care ţin de aptitudini şi de nivelul de pregătire. Admiterea nu va mai opera ca modalitate principală de selecţie, pe baza cunoştinţelor. Degeaba promovezi examenul, atât timp cât nu vei avea bani în buzunar pentru a-ţi continua şi termina studiile.

Să nu ignorăm faptul că întreţinerea unui tânăr în facultate presupune, pentru majoritatea familiilor, eforturi financiare cărora de-abia li se poate face faţă. Cazarea costă. şpaga pentru un pat în cămin este la ordinea zilei şi hrana este din ce în ce mai scumpă.

Poate că această măsură n-ar fi avut rostul ei în condiţiile în care salariile românilor ar fi fost apropiate de cele occidentale. Ce se va întâmpla cu cei cărora, deşi le merge mintea, au buzunarele goale? A afirma că noul sistem va duce la o revigorare a învăţământului, la o stimulare a studentului, că, în virtutea rezultatelor, să obţină o bursă din care să se întreţină, este, credem, o mare utopie, ca să nu-i spunem prostie.

Pe de altă parte, dacă această idee ar prinde viaţă, ar trebui modificată Constituţia României, unde, la art.32, scrie că învăţământul de stat este gratuit.

Domnul Ştefan Lăpădat:

Guvernul României, la iniţiativa premierului Adrian Năstase, a elaborat o decizie oficială cu caracter electoral şi discriminatoriu care nu va mai permite executarea silită a rău-platnicilor agentului termic din asociaţiile de proprietari şi chiriaşi ai blocurilor, luând în consideraţie creşterea datoriilor în această iarnă.

Această măsură a generat confuzii în rândurile administratorilor asociaţiilor, care sunt dezorientaţi şi nu au curajul să ia măsurile cuvenite pentru neachitarea restanţelor şi a facturilor la zi cu toate că apa caldă şi căldura se livrează locatarilor.

După cele 1.132 debranşări de calorifere ale apartamentelor din totalul de 28.307, datoriile rămân aceleaşi ca atunci când erau încălzite toate blocurile din municipiul Drobeta Turnu-Severin.

Locatarii cinstiţi care achită la termen datoriile pentru agentul termic (20%) sunt nevoiţi să suporte alături de ceilalţi lipsa de apă caldă şi căldură.

Sunt locatari cu posibilităţi financiare care nu vor să-şi achite datoria pe motiv că cei lipsiţi de resurse financiare nici ei nu plătesc (70%). Doar 10% nu au venituri. Decizia Guvernului a dat naştere la scandaluri pe scările de bloc şi de aici la procese pe fondul sărăciei şi intoleranţei. Datoriile generale faţă de Termocentrala Halânga se ridică la suma de 80 miliarde lei pentru municipiul Drobeta Turnu-Severin.

Recomand Guvernului României să decidă fie reţinerea pe statele de plată a datoriilor pentru cei cu posibilităţi financiare, fie închirierea de contracte individuale între furnizorul de agent termic şi fiecare locatar al asociaţiilor de proprietari şi chiriaşi, iar pentru cei săraci o subvenţionare mai substanţială de la stat.

Numai în Drobeta Turnu-Severin mijloacele de încălzire neautorizate au provocat 146 de explozii şi incendii.

Atrag atenţia Ministerului Administraţiei Publice că sunt încă multe asociaţii fără o structură corespunzătoare conform Ordonanţei nr.85/30.08.2001 de autorizare şi funcţionare a Asociaţiilor de proprietari.

Singuri administratorii nu au curajul să vină la uşa datornicilor şi nici să-i acţioneze în judecată.

Cer Guvernului Năstase să revină asupra promisiunii electorale.