Dezbateri parlamentare

Lucrările au fost conduse, în prima parte a şedinţei, de domnul Corneliu Ciontu, vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor, şi domnul Valer Dorneanu, preşedintele Camerei Deputaţilor, în partea a doua a şedinţei, asistaţi de domnii Ladislau Borbely şi Constantin Niţă, secretari

Domnul Corneliu Ciontu:

Bună dimineaţa şi o zi bună!

Stimaţi colegi,

Începem ziua de astăzi cu secvenţa dedicată intervenţiilor personale ale domnilor deputaţi.

Primul vorbitor este domnul deputat Iosif Armaş, se va pregăti domnul Damian Brudaşca.

Domnul Iosif Armaş:

Mulţumesc.

Domnule preşedinte,

Stimaţi colegi,

Vă rog să îmi permiteţi să vă reţin atenţia cu o problemă de politică internaţională, extrem de actuală în contextul evenimentelor aflate în desfăşurare din Irak.

La două zile după căderea Bagdadului, când deja era evident pentru toată lumea că "jocul s-a terminat", cum s-a exprimat metaforic ambasadorul Irak-ului la ONU, Preşedintele Franţei, Jacques Chirac, a semnat un comunicat lapidar, în care se exprimă satisfacţia pentru înlăturarea dictaturii lui Saddam Hussein şi, totodată, speranţa că luptele care vor mai avea loc se vor încheia în cel mai scurt timp. "Mai bine mai târziu decât niciodată", vorba proverbului.

O reacţie cum nu se poate mai sobră, într-un limbaj ales cu grijă, dar care, totuşi, nu este suficientă pentru a face să dispară prăpastia enormă existentă în acest moment între Paris şi Washington. Reacţia şefului statului francez trădează în realitate dilema unui politician de mare anvergură, care s-a opus din răsputeri războiului şi care, acum, trebuie să se angajeze în numele ţării sale într-un demers extrem de dificil, de a reaşeza Franţa la locul ce i se cuvine alături de coaliţia anglo-americană victorioasă.

Tocmai de aceea, reluarea dialogului, cam bizar în actualele circumstanţe, cu preşedintele Putin şi cancelarul Schroeder, la Sankt Petersburg, de săptămâna trecută, s-a potrivit ca nuca în perete cu momentul în care Bush şi Blair se adresau direct poporului irakian, vorbind despre libertate, democraţie şi prosperitate pentru iraqieni.

Preşedintele Chirac va trebui să-şi găsească cuvintele potrivite şi, mai ales, gesturile, dacă doreşte să restabilească legăturile cu Bush, întrerupte la 7 februarie, când a avut loc ultima lor convorbire telefonică. Va trebui să facă acest lucru, dacă doreşte ca Franţa să fie luată în considerare în cadrul procesului de reconstrucţie a Irakului.

În faţa acestui obiectiv prioritar, întâlnirea trilaterală de la Sankt Petersburg, la care Kofi Annan, Secretarul general al ONU, deşi invitat, nu a participat, tocmai pentru a nu irita Washingtonul, apare ca o nouă diversiune. Dacă nu s-a urmărit altceva, este clar că raţiunea de a fi a axei Paris-Berlin-Moscova a fost depăşită de rapiditatea desfăşurării evenimentelor din Irak.

Cât despre dorinţa celor trei ţări de a reveni mai semnificativ pe scena irakiană prin intermediul ONU în tot ceea ce priveşte deciziile majore privind viitorul de după război al Irakului, aceasta poate fi îndeplinită doar dacă administraţia americană va da undă verde. Dificultăţile vor exista, de vreme ce încă de săptămâna trecută adjunctul de la Pentagon a dat semnale clare despre intenţia americanilor de a marginaliza Franţa, Germania şi Rusia în ceea ce priveşte participarea la procesul de reconstrucţie al Irakului. Nici măcar Colin Powell, cel mai moderat din întreaga administraţie, n-a fost deloc convins de propunerea preşedintelui francez referitoare la rolul central ce trebuie acordat Naţiunilor Unite în cadrul acestui proces, ca să nu mai vorbim de opinia clară, intransigentă a celorlalţi membri marcanţi ai administraţiei.

Dacă pentru Franţa autoritatea irakiană interimară trebuie instalată cu sprijinul total al ONU, ca să nu fie lipsită de legitimitate, pentru Washington, dimpotrivă, coaliţia anglo-americană, care a riscat viaţa soldaţilor săi în Irak, trebuie să desemneze guvernul interimar însărcinat să pregătească alegerile libere.

Cu toată schimbarea de atitudine a Palatului Elysee, o nouă controversă franco-americană, legată de rolul ONU în reconstrucţia Irakului, se proliferează şi pare inevitabilă. Cancelarul Schroeder, acceptând fără rezerve o întâlnire cu Tony Blair, chiar astăzi, la Hanovra, dovedeşte că vrea o apropiere de coaliţie. Pentru Chirac problema pare a fi mai delicată, mai ales că poziţia sa clară împotriva războiului american i-a adus în Franţa un record absolut de popularitate şi, în acelaşi timp, posibilitatea să apară altfel în faţa lumii, decât un timid executant al directivelor Casei Albei. El şi-a construit cu grijă imaginea campionului absolut al contestatarilor intervenţiei armate în Irak, imagine care, acum, devine din ce în ce mai ştearsă.

Şi asta nu e totul. Înfrângerea rapidă şi spectaculoasă a lui Saddam, nesperată, provoacă la Paris efectele colaterale. Deputaţii francezi proamericani au sărbătorit victoria lor, alţii, mai moderaţi, au salutat curajul americanilor şi al englezilor şi, în plus, mai sunt şi cei care critică cu voce tare întâlnirea franco-germano-rusă, considerată total nepotrivită. Vă mulţumesc.

Domnul Corneliu Ciontu:

Mulţumesc.

Domnul Damian Brudaşca, va urma domnul Ionel Adrian.

Domnul Damian Brudaşca:

Înainte de a da citire declaraţiei politice, daţi-mi voie, domnule preşedinte de şedinţă, să declar că îl felicit pe preşedintele francez pentru poziţia şi demnitatea pe care a dovedit-o, de a nu fi slugă obedientă unor apucături de tip imperialist. Dacă reprezentanţii Puterii sunt de altă părere, este surprinzător, pentru că acelaşi preşedinte se declarase cândva ca fiind avocatul Puterii PSD - pe atunci, PDSR - pentru a intra în structurile europene. Dar, "lupul îşi schimbă părul, dar năravul ba"...

Şi, acum, daţi-mi voie să citesc declaraţia mea politică:

După preluarea puterii, în decembrie 2000, PDSR, devenit, peste noapte, PSD, a avut cel mai atipic comportament, dacă admitem că este cu adevărat un partid social-democrat. Am în vedere că Guvernul Adrian Năstase, contrazicându-şi platforma şi doctrina politică, a consacrat primii doi ani ai guvernării aplicării necondiţionate a programelor economice ale fostei guvernări. Cu siguranţă că un consilier preţios în materie l-a constituit UDMR, partener la guvernare sau colac de salvare pentru guvernul minoritar al PSD, până de curând aliat de nădejde şi al CDR. Aşa se face că PSD a îndeplinit cele mai multe dintre obiectivele vechii guvernări,chiar şi pe acelea pe care Guvernul CDR-UDMR nu avusese îndrăzneala să le materializeze. Cum se poate, astfel, numi "social-democrat" un partid care guvernează cu un program de dreapta?

Contradicţiile grave din activitatea Guvernului nu se opresc aici. Guvernarea PSD-PUR-UDMR a făcut, în acelaşi timp, dovada nostalgiei partidelor totalitare. Reamintim nesocotirea Legii funcţionarului public, care i-a permis domnului Adrian Năstase să măture din funcţiile publice pe toţi aceia care au alte opţiuni politice decât PSD. Procesul nu este finalizat, el continuă, cel puţin în judeţul Cluj, PSD străduindu-se să facă cu forţa membri de partid până şi pe femeile de serviciu din instituţiile publice. Ai impresia că în rândurile PSD s-a organizat un fel de întrecere de tip socialist, în ceea ce priveşte pesedizarea tuturor serviciilor publice descentralizate din subordinea prefecţilor.

O altă preocupare substanţială, care vine în contradicţie cu comportamentul pretins social-democrat al PSD, este opoziţia acestuia faţă de separarea reală a puterilor în stat. Partidul-stat PSD urmăreşte să-şi subordoneze toate instituţiile care, potrivit Constituţiei, ar trebui să fie echidistante, apolitice şi independente. Constatăm, în acest sens, că în prezent Puterea PSD-PUR-UDMR controlează deplin Justiţia, Parchetul, Poliţia, serviciile secrete, Garda Financiară, Curtea de Conturi, radioul şi televiziunea publice, până şi Jandarmeria şi Armata Română.

În aceste condiţii, nu mai surprinde pe nimeni că, în România, adversarilor puterii li se intentează frecvent, peste noapte, procese, li se violează corespondenţa, li se ascultă convorbirile telefonice sau sunt ţintele unor presiuni şi şantaje care nu se întâlnesc în nici un alt stat cu adevărat democratic. Din păcate, nu putem spune că instituţiile specifice ale statului de drept, pe care le-am numit mai sus, sunt în slujba cetăţenilor. Ele sunt aservite scopurilor şi intereselor Puterii, care, încălcând Constituţia, le-a politizat şi le-a transformat în instrumente obediente şi depersonalizate.

Nu este vorba, însă, numai de aspectele menţionate. Dacă pe plan intern PSD şi acoliţii săi de la guvernare urmăresc încălcarea Constituţiei, recurgând la un limbaj dublu, ei fac eforturi deosebite pentru a se bucura de credibilitate pe plan extern. În acest scop, sacrifică până şi interesul naţional şi folosesc ilegal şi discreţionar banul public.

PSD este, în general, considerat de presa internaţională şi pe site-urile diverselor organizaţii ca reprezentantul autentic al grupurilor de interes mafiote din România şi, prin urmare, incapabil să acţioneze în conformitate cu principiile şi regulile statului de drept. Ca să anuleze o asemenea etichetă, atelierele de diversiune conduse de domnul ministru Vasile Dâncu fac eforturi disperate, recurgând, cum a fost cazul dubiosului om politic nord-american Bruce Jackson, chiar şi la mită.

De asemenea, PSD, cu girul preşedintelui acestuia, primul ministru Adrian Năstase, a trecut la organizarea sistematică şi frecventă de aşa-zise vizite oficiale în România pentru acele persoane care pot influenţa decizii în favoarea PSD. Protagoniştii acestor vizite sunt trataţi princiar, iar la plecare sunt încărcaţi de atenţii pe măsură.

O altă metodă folosită frecvent de primul ministru o reprezintă acordarea de facilităţi comerciale sau financiare pentru personalităţi politice sau acoliţii acestora. A se vedea scrisoarea premierului britanic Tony Blair către Adrian Năstase, în urma căreia s-a privatizat fraudulos S.C. SIDEX S.A. Galaţi, sau numeroasele facilităţi financiare, comerciale şi funciare acordate unor oameni de afaceri italieni, apropiaţi ai premierului Silvio Berlusconi.

Nu sunt singurele mijloace scoase în luptă de PSD, disperat că, totuşi, marile cercuri politice occidentale nu se lasă deloc păcălite de spoiala de democraţie pe care o afişează primul ministru. Recent, PSD ne-a făcut dovada că, pentru a-şi vedea îndeplinită aspiraţia de a deveni membru cu drepturi depline în Internaţionala Socialistă, a recurs inclusiv la acordarea de ordine şi medalii, făcând din şeful statului un banal agent electoral al intereselor PSD. Aşa ne explicăm de ce preşedintele Ion Iliescu a acordat Ordinul "Steaua României" preşedintelui în exerciţiu al Internaţionalei Socialiste, domnul Antonio Guterrez.

Chiar dacă ar putea părea neunitare aspectele menţionate mai sus, ele completează imaginea unui partid incapabil să gestioneze viaţa social-economică a ţării, să asigure funcţionarea instituţiilor statului de drept sau să convingă partenerii politici externi de buna sa credinţă.

Am prezentat cele de mai sus în ideea că este necesară iniţierea, de către Partidul România Mare şi, eventual, celelalte partide politice din Opoziţie, a unei moţiuni simple, obligând astfel Puterea la o dezbatere aprofundată pe marginea subminării democraţiei şi a statului de drept. Totodată, am urmărit să atrag atenţia reprezentanţilor diplomatici de la Bucureşti, mass-media şi societăţii civile, întrucât lipsa de reacţie a acestora ar putea fi interpretată ca o favorizare a PSD şi o acceptare implicită a acţiunilor de restaurare a dictaturii partidului unic. Mulţumesc.

Domnul Corneliu Ciontu:

Dau cuvântul domnului deputat Ionel Adrian, va urma domnul Nicolae Leonăchescu.

Domnul Adrian Ionel:

Domnule preşedinte,

Stimaţi colegi,

Guvernul Partidului Social Democrat, condus de către domnul Adrian Năstase, Prim-Ministrul României, face eforturi deosebite în ceea ce priveşte parcurgerea tuturor etapelor necesare conexării ţării noastre la structurile europene şi euroatlantice.

Invitarea României de a adera la NATO a reprezentant un prim pas esenţial. Drumul este încă lung, dar avem certitudinea că vom reuşi! Ceea ce Guvernele anilor '97-2000 doar au enunţat, Guvernul nostru a transpus în planul realităţii.

Evident, tot acest proces presupune şi o serie de măsuri reformatoare, nu de puţine ori nepopulare, dar Executivul Partidului Social Democrat şi-a asumat deja răspunderea actelor sale şi tocmai pentru aceasta se bucură la ora actuală de o apreciere internaţională incontestabilă. Desigur, nu suntem perfecţi, dar toate evaluările făcute până acum ne indică faptul că aceasta este calea ce trebuie străbătută. De aceea, apare ca absolut deplasată critica acelora care, încă, mai acuză Partidul Social Democrat de nostalgii comuniste ori antioccidentale.

Credincioşi apărării intereselor fundamentale ale României, Partidul Social Democrat, preşedintele său, domnul Adrian Năstase, şi, nu în ultimul rând, domnul preşedinte Ion Iliescu, unul din fondatorii Partidului Social Democrat, acţionează deja la scara istoriei contemporane. Nu este nici o exagerare de ordin patetic în această privinţă, ci concluzia la care ne obligă analiza făcută fără ură şi fără părtinire. Este şi motivul pentru care suportul popular acordat formaţiunii noastre politice se menţine la cote deosebit de ridicate.

Vă mulţumesc.

Domnul Corneliu Ciontu:

Vă mulţumesc. Vă mulţumesc şi pentru concizie.

Dau cuvântul domnului deputat Nicolae Leonăchescu, va urma domnul Ioan Timiş.

Domnul Nicolae Leonăchescu:

Mulţumesc, domnule preşedinte.

Onorat auditoriu,

În perioada 10 - 13 aprilie 2003, am fost în Basarabia, la invitaţia unor oameni de cultură şi cadre didactice din localităţile: Străşeni şi Ghelăuza, judeţul Chişinău, Tabăra, judeţul Orhei, Chetrosu şi Tătărăuca Veche judeţul Soroca.

Am dăruit unor şcoli - cinci la număr - din aceste localităţi 6690 cărţi necesare procesului didactic.

De asemenea, le-am dus colegilor mei care se ocupă cu educarea şi instruirea tinerei generaţii seturi cu 61 portrete de scriitori şi voievozi români spre a fi utilizate pentru înfrumuseţarea spaţiilor şcolare.

Peste tot ne-am bucurat de o primire caldă şi entuziastă şi am avut şansa de a dialoga cu elevi şi cadre didactice pe temele majore ale valorilor româneşti. Gazdele s-au pregătit minuţios, organizând în cinstea delegaţiei noastre mici spectacole cu formaţiile de cântece şi dansuri ale elevilor.

La şedinţele deschise pe care le-am onorat împreună cu domnul Octavian Sadici, deputat P.R.M. de Vaslui, au participat şi părinţii elevilor precum şi autorităţile locale.

Gestul prin care noi am contribuit la potenţarea procesului didactic din cele cinci şcoli vizitate cu o substanţială donaţie de carte a fost elogiat de gazde, care ne-au cerut să multiplicăm asemenea iniţiative, spre a veni în ajutorul proceselor şcolare şi din alte şcoli ale Basarabiei.

La Gimnaziul nr. 3 din comuna Chetrosu am întrebat elevii participanţi la întâlnire:

- Ce limbă vorbiţi voi?

Mi s-a răspuns, în cor, puternic, fără ezitare:

- Româna!

- Ce sunteţi voi?

- Români!

Acest test a fost edificator: tânăra generaţie şi-a definit poziţia prin afirmarea hotărâtă a identităţii sale naţionale.

Am constatat, cu ocazia acestei deplasări în spaţiul românesc al Basarabiei, că ziarul "Nezavisimaia Moldova" din 11 aprilie 2003 a publicat opt pagini cu veşti din Rusia. În "Moldova Suverană", care apare în limba română, nici o pagină cu veşti din România!

Într-un spaţiu cu populaţie majoritar românească, nostalgicii forţează nota, făcând apologia ocupantului de altă dată, ale cărui activităţi colonialist - comuniste s-au soldat cu milioane de victime.

Nu mă mir că şi astăzi o propagandă deformantă încearcă să manipuleze lumea în avantajul unora! Şi în presa românească, veştile despre partidul aflat la guvernare se lăfăie pe spaţii editoriale largi, iar despre activităţile Partidului România Mare şi ale liderului său, Corneliu Vadim Tudor, nici un rând! Presa aservită deformează totul, în acelaşi scop murdar al convertirii minţilor la un model reducţionist, ale cărui limite se văd şi produc deja suferinţe celor mulţi.

Mentalităţile de tip totalitar din zona actului de conducere n-au dispărut şi au aceeaşi nefericită origine. De aceea, aberaţiile actului politic de la est de Prut ca şi deformările unei prese nostalgice nu ne mai miră fiindcă ne izbim de ele şi aici la noi!

Totuşi, până când?!

Vă mulţumesc.

Domnul Corneliu Ciontu:

Mulţumesc.

Dau cuvântul domnului deputat Ioan Timiş, va urma domnul Ştefan Baban.

Domnul Ioan Timiş:

Mulţumesc, domnule preşedinte.

Stimaţi colegi,

Unii reprezentanţi ai Opoziţiei parlamentare atacă zilnic cu râvnă Executivul, aşteptând apoi filosofic efectul picăturii chinezeşti. Un astfel de proiect este prost programat, pentru că picătura acţionează în timp îndelungat, iar orice Guvern, în sens democratic, este, în esenţa sa, trecător.

Ceea ce este semnificativ pentru Opoziţia românească este atacul cu praştia, chiar dacă atacatorii lovesc roca, adică Puterea, mai ales, ca să-şi procure pietricele pentru praştie. Orice ar visa adversarii noştri politici, înfruntarea dintre David şi Goliat este legendară şi irepetabilă, totuşi.

Atacatorii cu praştia ai politicii româneşti pândesc pe la colţuri, ziduri şi garduri, trag cu praştia în geamuri şi în vrăbii şi se întorc acasă cu mâinile în buzunare. Până la un punct, totul pare să fie corect, indiferent cu ce arme atacă Opoziţia Puterea. Dar aspectul incorect este indiferenţa şi bravura, o atitudine de Gavroche fără ţel este simbolul domniilor lor.

Dintre toţi aceşti atacatori de pe meterezele Opoziţiei româneşti, din când în când este vizibil bustul domnului deputat Emil Boc. Domnia sa atacă zilnic, cu orice ocazie, pe prim-ministrul României, după principiul că, dacă tot trebuie să te înfrunţi cu cineva, cel mai bine şi mai bine e să-l înfrunţi chiar pe domnul prim-ministru.

Nu pot să cred că domnul Boc se confundă pe sine cu legendarul David, pentru că istoria este irepetabilă, iar timpurile sunt altele. Nu pot nici să cred că domnul Traian Băsescu, corăbierul aflat temporar la timona Partidului Democrat, i-a implantat un chip de kamikaze, pentru că prea mulţi au părăsit corabia sa şi mai are foarte puţini oameni.

Ceea ce pot să cred, însă, este faptul că domnul deputat Emil Boc nu vrea să fie nici David, nici kamikaze, domnia sa vrea carieră politică. Pe seama cui? Aceasta este întrebarea al cărei răspuns îl cunoaştem bine.

Se pare că democratul Traian Băsescu l-a ridicat pe domnul Emil Boc de la rangul de mus la rangul de soldăţel, i-a pus un baston de mareşal în raniţă şi l-a programat pentru un război care nu este al lui. Vorba expresiei: "Prea mic pentru un război aşa de mare..."

Chiar dacă mai trage cu praştia în vrăbii, chiar dacă mai organizează ambuscade în care nu cade nimeni, deputatul Emil Boc aleargă încontinuu după un trofeu. Dar astfel de trofee nu cad niciodată în mâinile soldaţilor!

Mulţumesc pentru atenţie.

Domnul Corneliu Ciontu:

Mulţumesc.

Domnul deputat Ştefan Baban, va urma domnul Puiu Haşotti. Domnul Ioan Onisei va depune la secretariat declaraţia.

Domnul Ştefan Baban:

Mulţumesc, domnule preşedinte.

Domnilor colegi,

"România - importantă exportatoare de lemn de mobilă".

Dacă în primii ani după evenimentele din decembrie 1989 industria mobilei era una din cele mai reprezentative ramuri ale economiei româneşti, la peste 13 ani de la această dată, multe dintre fabricile de mobilă, care aduceau valută multă în ţară, au ajuns la sapă de lemn, adică, în faliment, lichidare, conservare etc., disponibilizând mii de muncitori cu calificări superioare sau unice în cadrul ocupaţiilor profesionale din România, oameni care fie şi-au continuat activitatea în unităţi cu capital privat - şi acesta este cel mai fericit caz - sau s-au recalificat în meseriile care sunt solicitate în zona în care îşi au reşedinţa.

Cauzele care au generat această situaţie sunt multiple, dar principala lovitură pentru industria mobilei o reprezintă exportul masiv de lemn brut, fără nici un grad de prelucrare, care, pe plan intern, a determinat o creştere aberantă a preţului la materie primă pentru mobila de export, care folosea în special esenţe de fag, stejar, cireş, paltin, tei etc.

Având în vedere că nici după 13 ani pădurile nu au fost retrocedate adevăraţilor proprietari, mahării locali, care, prin diferite mijloace, mai mult sau mai puţin ortodoxe, au obţinut licenţe pentru exportul de masă lemnoasă, au făcut tot posibilul pentru a exploata la maxim aurul verde al acestei ţări, deoarece, printr-o investiţie minimă (tăierea copacilor şi prelucrarea lor primară), au obţinut sume frumoase, prin export, fără a ţine seama că inteligenţa românească ar putea aduce mai mulţi bani şi mai multă bunăstare.

Inteligenţa românească, în acest caz, este reprezentată de numeroasele fabrici de mobilă, care au dotări serioase pentru producţia de calitate superioară, acceptată de exportatorii din Occident, precum şi specialiştii în prelucrarea lemnului. Acest fapt atestă că în România calea postrevoluţionară de urmat nu era exportul lemnului brut, care i-a îmbogăţit pe unii indivizi, cu sprijinul unor grupe de interese, ci exportul de mobilier, pe seama căruia prosperau şi bugetul statului şi industria de mobilă.

Cei care lucrează în domeniul industriei mobiliere se mai plâng şi de faptul că, pe lângă creşterea preţului intern la materie primă, alte piedici se manifestă pregnant în relansarea exportului de mobilă, precum: preţuri mari la lacuri, vopsele, adezivi, utilităţi, dar şi taxe vamale ridicate, lipsa garanţiilor de plată din partea statului, pierderea pieţelor tradiţionale, pătrunderea pe piaţă a unor aşa-zişi oameni de afaceri, care nu au nici un fel de tangenţă cu acest domeniu de activitate. Dacă adăugăm la toate acestea un fapt care ar trebui să preocupe organele competente de resort, şi anume, depăşirea nivelului de defrişare stabilit, coroborat cu bugetul insuficient alocat pentru administrarea pădurilor şi reîmpădurire, avem o imagine deplorabilă a industriei lemnoase actuale din România, a cărei producţie de mobilier reprezintă doar 7% din exportul către ţările Uniunii Europene.

Iar dacă nu se vor lua măsuri radicale, începând de la limitarea exportului de masă lemnoasă brută şi terminând cu acordarea unor facilităţi fiscale şi vamale industriei de mobilă, redresarea acestui sector economic nu va mai avea loc niciodată, existând riscul să devină o amintire, iar în casele din România să-şi facă simţită prezenţa importurile de mobilă ce au la bază materie primă românească.

Vă mulţumesc.

Domnul Corneliu Ciontu:

Mulţumesc.

Domnul deputat Puiu Haşotti este invitat la microfon, va urma domnul Dumitru Chiriţă.

Domnul Puiu Haşotti:

Vă mulţumesc, domnule preşedinte.

Promiteam săptămâna trecută o suită de declaraţii politice, suită intitulată: "Romanul promisiunilor neîndeplinite ale lui Adrian Năstase". Astăzi, este Capitolul al II-lea, se numeşte: "Întrebări şi interpelări".

Săptămâna trecută, Ministerul pentru Relaţia cu Parlamentul a transmis un comunicat de presă, prin care primul ministru Adrian Năstase era preaslăvit pentru faptul de a fi răspuns, în 2 ani de zile, la 120 de întrebări şi interpelări adresate de parlamentari. Numai că acest comunicat este plin de neadevăruri, cu scopul de a-l scoate basma curată pe premier pentru nerespectarea obligaţiilor constituţionale în raport cu Parlamentul. Este încă un exemplu de manipulare a cetăţenilor, practicat cu sârg de actualul Guvern.

Controlând baza de date a Camerei Deputaţilor, ce oferă radiografia activităţii parlamentarilor şi a miniştrilor în raport cu forul legislativ, constatăm, în primul rând, că purtătorul de cuvânt al ministerului nu ştie să numere: din baza de date reiese că în perioada ianuarie 2001-martie 2003 Premierul Adrian Năstase a fost solicitat să răspundă la 78 de întrebări şi 34 de interpelări. O socoteală simplă ne arată că cele două numere fac, însumate, 112 şi nu 120, aşa cum purtătorul de cuvânt al MRP transmite opiniei publice, dovedind că are mari probleme şi cu aritmetica.

În acelaşi comunicat, purtătorul de cuvânt al Ministerului pentru Relaţia cu Parlamentul recunoaşte că multe dintre răspunsuri "au fost citite de miniştrii de resort", cu toate că erau adresate primului ministru. În schimb, după principiul "una caldă-una rece", reprezentantul ministerului mai face o gafă, considerând că aceste răspunsuri "au fost prezentate sub semnătura premierului", ceea ce nu este adevărat.

Din cele 78 de întrebări adresate Premierului Adrian Năstase de deputaţi, 57 dintre ele menţionau ca răspunsurile să fie şi oral, în prezenţa distinsului prim-ministru în Parlament. Şeful Guvernului nu a venit niciodată - subliniez, niciodată! - la tribuna Camerei Deputaţilor pentru a răspunde problemelor menţionate, limitându-se să răspundă în scris doar la 11 întrebări, ceea ce reprezintă foarte puţin pentru ambiţiile unui om politic de talia lui Adrian Năstase, care "îşi respectă promisiunile făcute în faţa întregii ţării" (ultima propoziţie între ghilimele, bineînţeles).

În privinţa întrebărilor care solicitau intervenţie scrisă, premierul a formulat doar două răspunsuri în scris, o altă performanţă negativă, ce dovedeşte dispreţul Guvernului faţă de activitatea Legislativului. Restul răspunsurilor poartă semnătura unor miniştri sau secretari de stat, nicidecum semnătura Premierului Adrian Năstase, aşa cum purtătorul de cuvânt al MRP a dezinformat opinia publică.

Ca atare, comunicatul ministerului, elaborat ca o reacţie la declaraţia mea politică de săptămâna trecută, nu şi-a atins ţinta. Şi mă întreb dacă acest comunicat a fost vizat de premier. În caz contrar, cred că se impune destituirea purtătorului de cuvânt al ministerului, precum şi demisia ministrului Acsinte Gaspar, pentru ideile emise sub antetul ministerului pe care îl conduce.

Lanţul slăbiciunilor guvernamentale privind relaţiile cu Parlament continuă la secţiunea "interpelări adresate premierului de către deputaţi". Între 2001 şi 2003 au fost înregistrate 30 de interpelări, dintre care 10 solicitau răspunsul oral din partea primului ministru. Ei bine, şeful Guvernului a tras chiulul de la şedinţele în care era prevăzut să se discute aceste răspunsuri, preferând să fie substituit de alte persoane din aparatul guvernamental, nu întotdeauna de miniştri.

Grav este şi faptul că, la 3 dintre acestea, baza de date a Camerei Deputaţilor indică prezenţa primului ministru, deşi la şedinţa respectivă, din 20 mai 2002, răspunsurile au fost prezentate de ministrul pentru relaţia cu Parlamentul Acsinte Gaspar. Ori baza de date minte ori dumneavoastră, domnule prim-ministru, aţi fost prezent şi nu v-a observat nimeni sau, poate, nu v-aţi dat seama, ori sistemul administrat de Ministerul pentru Relaţia cu Parlamentul este la pământ şi trebuie înlocuit, cu personal cu tot.

Până la remedierea acestor deficienţe, mă ofer voluntar, domnule prim-ministru Adrian Năstase, să fac munca consilierilor şi a personalului Ministerului pentru Relaţia cu Parlamentul, pentru a informa corect opinia publică despre atribuţiile dumneavoastră constituţionale şi pentru a vă reaminti, săptămânal, că trebuie să le respectaţi.

Vă mulţumesc.

Domnul Corneliu Ciontu:

Mulţumesc.

Dau cuvântul domnului deputat Dumitru Chiriţă, va urma domnul Mircea Costache.

Domnul Dumitru Chiriţă:

Mulţumesc, domnule preşedinte.

Doamnelor şi domnilor deputaţi,

Declaraţia mea politică vizează sistemul public de asigurări de sănătate.

Sistemul public de asigurări de sănătate înregistrează o situaţie critică, fapt care mă obligă să adopt o atitudine radicală, care să vină în întâmpinarea asiguraţilor şi a prestatorilor de servicii de sănătate. Din păcate, reforma în domeniul sănătăţii a înregistrat în aceşti ani o inconsecvenţă care a condus la blocarea sistemului de asigurări, producând mari prejudicii asiguraţilor.

O dată cu adoptarea Legii asigurărilor de sănătate nr. 145/1997, am crezut că vom înregistra o schimbare în bine, în privinţa accesului la sănătate pentru toţi cetăţenii României, în condiţii nediscriminatorii, pe baza unor servicii de calitate. Coaliţia de tristă amintire PD-PNL-PNŢCD, în loc să acţioneze pentru aplicarea legii, a adoptat noi acte normative, prin care au fost înfiinţate case de asigurări de sănătate, paralele Casei Naţionale de Asigurări, pentru personalul din apărare, ordine publică, servicii de informaţii, respectiv, pentru personalul din transporturi, compromiţând sistemul public de asigurări.

Ca urmare a incoerenţei reformei sistemului de asigurări de sănătate, s-a reuşit împărţirea cetăţenilor în trei categorii şi s-a permis diverselor structuri să folosească resursele financiare în detrimentul asiguraţilor şi în folosul unei clientele de tip mafiot.

Din păcate, măsurile adoptate după alegerile din 2000 în plan legislativ şi instituţional pentru promovarea unei politici coerente în domeniul sănătăţii au fost timide şi au vizat doar creşterea responsabilităţii Ministerului Sănătăţii şi crearea fondului colector unic pentru asigurări de sănătate.

În opinia mea, pentru ca situaţia din sănătate să înregistreze o evoluţie pozitivă pentru asiguraţi şi pentru prestatorii de servicii, se impune adoptarea de urgenţă a unor măsuri în plan legislativ şi instituţional, după cum urmează: elaborarea unei noi legi a asigurărilor de sănătate, care să garanteze servicii obligatorii pentru asiguraţi, în condiţii de gratuitate sau în regim compensatoriu; înfiinţarea unei singure Case Naţionale de Asigurări de Sănătate, cu structuri judeţene, la care să fie asiguraţi fără discriminare toţi cetăţenii României; stabilirea competenţelor Casei de Asigurări de Sănătate în privinţa controlului calităţii actelor şi serviciilor medicale; stabilirea condiţiilor în care sunt furnizate serviciile medicale pentru asiguraţi; şi, nu în ultimul rând, implicarea mai activă a organizaţiilor patronale şi sindicale, ca reprezentanţi ai principalilor contribuabili, la sistemul public de asigurări de sănătate, în gestionarea sectorului, în sistem tripartit, alături de Guvern, a tuturor activităţilor care sunt în responsabilitatea Casei de Asigurări de Sănătate.

În măsura în care vor fi adoptate în regim de urgenţă aceste propuneri, vor contribui la rezolvarea problemelor din sănătate, în interesul asiguraţilor, având la bază principiul solidarităţii sociale, accesul nediscriminatoriu la prestaţiile medicale, pe baza unui pachet minimal, în condiţii de gratuitate sau în regim compensatoriu.

Propunerile avansate vin şi în întâmpinarea rezolvării problemelor prestatorilor de servicii de sănătate, a medicilor şi a farmaciştilor, care astăzi sunt grav afectaţi de problemele din sistem.

Vă mulţumesc.

Domnul Corneliu Ciontu:

Vă mulţumesc.

Dau cuvântul domnului deputat Mircea Costache. Se pregăteşte domnul Coriolan Simedru.

Domnul Costache Mircea:

Vă mulţumesc, domnule preşedinte.

Stimaţi colegi,

Dintre multitudinea de probleme care ne agresează cotidian, m-am oprit astăzi asupra iraţionalismului finanţelor publice.

În momentul în care întreaga societate românească suferă de lipsa banilor, toate sectoarele sunt subfinanţate, peste tot ni se spune că am avea servicii publice mai bune dacă am avea bani mai mulţi, că am avea condiţii de îngrijire a sănătăţii mai bune dacă am avea bani mai mulţi, învăţământ mai performant, ordine publică şi apărare, că am avea locuri de muncă mai multe dacă am avea bani mai mulţi şi aşa mai departe, în acelaşi timp, se folosesc finanţelor publice de o manieră incalificabilă, fără nici un fel de raţiune, fără nici un fel de suport obiectiv ştiinţific, managerial.

Există în societatea românească discrepanţe îngrijorătoare care au mai făcut subiectul unor discuţii la nivel înalt, cum ar fi unele salarii. Există directori de regii şi de companii care primesc lunar 700 de milioane de lei; alţii, 280 de milioane de lei; alţii, alte sute de milioane de lei. Există acolo consilii de administraţie destul de numeroase, oameni care, fără să mişte un deget, încasează zeci de milioane lunar.

Există alocări de sume exorbitante pentru domenii al căror sens ne scapă uneori. Există scutiri la plată către bugetul statului al unor societăţi, cu motivaţii ridicole. Există reeşalonări, tot în sensul scutirilor de la plată, pentru că a amâna înseamnă a lăsa pe mâine, că poate mâine nu mai este nevoie. Există în finanţele publice din această ţară un haos inimaginabil.

Sunt municipalităţi care vând bunuri de patrimoniu public şi le recumpără tot ei. Vând cu 400 de mii de dolari şi cumpără cu un milion şi jumătate de dolari.

Există manevre, există inginerii, există lucruri care văd că nu dau nimănui de gândit, care nu preocupă pe nimeni.

De ce se amestecă unii care nu au pregătirea necesară în materie de finanţe: pentru că ei trebuie să răspundă în faţa cetăţenilor şi nu au ce. De aceea, poate ne explică şi nouă cineva cum se face că, într-o perioadă în care mari mase duc lipsa locurilor de muncă şi a condiţiilor minime de subzistenţă de pe o zi pe alta, sunt manevre şi mânuiri de finanţe publice nu numai defectuoase, dar pur şi simplu dubioase.

Există pe la regiile comunale salarii de trei-patru ori cât ale preşedintelui României. S-a mai vorbit despre asta, dar nimeni nu spune nimic. Măcar să se justifice, aşa cum se obişnuieşte adesea - formal şi preţios, în termeni pretins ştiinţifici şi obiectivi - ce componente intră în structura unor salarii sau în structura unor alocări de preţuri. Ce plătim noi de fapt? Ce plăteşte contribuabilul român?

De ceea ce beneficiază se vede, dar măcar să ştim ce este în capul acelora care au declanşat această harababură fără seamăn în puţinele resurse financiare ale ţării, ajunsă datoare în plan extern cu peste 20 de miliarde de dolari, după ştiinţa noastră.

Cam acestea ar fi problemele pe care le ridic eu şi de la care aştept precizări din partea celor abilitaţi.

Vă mulţumesc.

Domnul Corneliu Ciontu:

Vă mulţumesc.

Dau cuvântul domnului deputat Dan Coriolan Simedru. Va urma domnul Ştefan Păşcuţ.

Domnii deputaţi Emil Rădulescu, Daniel Ionescu, Văsălie Moiş vor depune declaraţiile la secretariat.

Domnul Dan Coriolan Simedru:

Vă mulţumesc, domnule preşedinte.

Declaraţia politică de astăzi se referă la "Regionalizarea României - subiect electoral sau necesitate?"

Asistăm în ultimele luni la o avalanşă de declaraţii contradictorii făcute de Guvern referitoare la reorganizare şi la o nouă împărţire administrativ-teritorială a României. Unii o invocă ca o necesitate impusă de Uniunea Europeană, alţii aduc în scenă spectrul federalizării ce ar fărâmiţa ţara. În realitate, cei care guvernează astăzi nu doresc o abordare serioasă a subiectului.

În anul 1997, Delegaţia Comisiei Europene la Bucureşti, împreună cu Guvernul României, publică Carta verde - Politica de dezvoltare regională a României. În 1998 se adoptă Legea nr.151/1998 privind dezvoltarea regională în România. S-au format cele opt regiuni de dezvoltare, au început să funcţioneze Consiliile de dezvoltare regională şi agenţiile din subordine. Se contura un început de politică de dezvoltare regională.

Deşi în campania electorală din anul 2000 şi în Programul de guvernare PDSR-ul nu suflă o vorbă despre reorganizarea administrativ-teritorială a ţării, în anul 2002 Guvernul PSD descoperă importanţa subiectului regionalizării şi îl transformă într-unul electoral. Dar, în loc să abordeze profesionist subiectul, au lansat o campanie de promovare ce a avut un singur merit - acela de a lăsa pe cetăţenii acestei ţări într-o deplină confuzie, generatoare de obsesii şi frustrări. Primul-ministru a oferit în 2002, la Sinaia, modelul italian şi spaniol de regionalizare, apoi, mai nou, pe cel slovac.

Preşedintele Iliescu este împotriva a însăşi ideii de regionalizare, iar ministrul Cozmâncă, după ce lansează nefericita formulă a numirii de către primul-ministru a unor guvernatori care să conducă regiunile de dezvoltare, încălcând astfel principiul autonomiei locale, doreşte să regrupeze judeţele.

În luna martie, cele 42 de judeţe se transformă în 10 sau 12 judeţe mai mari care nu se numesc regiuni pentru că "în România, termenul de regiune deranjează". Luna aprilie îi aduce însă aceluiaşi domn ministru o altă viziune regională, cu 20 de unităţi administrative a câte un milion de locuitori, sau, ca alternativă, consolidarea actualelor forme de organizare regională, realizate în baza Legii nr.151/1998, chiar dacă acestea erau considerate în "agonie" şi imposibil de resuscitat cu numai o lună în urmă. Daţi-mi voie, domnilor guvernanţi, să vă admir consecvenţa!

După trei ani de guvernare PSD, ce să mai înţeleagă bietul cetăţean? De la alegeri anticipate la alegeri amânate, apoi la altele decalate şi aşa mai departe!

În final, se va lămuri însă că la mijloc este altceva, şi anume dorinţa şi preocuparea actualului Guvern de a-şi menţine cu orice formă puterea şi de a obţine un nou mandat.

În loc să discute serios şi responsabil un subiect delicat dar actual, Guvernul refuză dialogul cu partidele de Opoziţie şi cu societatea civilă, făcându-ne să asistăm la un joc de declaraţii fără acoperire care va fi sancţionat în 2004, atunci când alegătorul îşi va exprima opţiunea.

Lipsa unei strategii clare în ceea ce priveşte o viitoare împărţire administrativ-teritorială a României în vederea aderării în 2007 la Uniunea Europeană, cât şi absenţa oricăror intenţii serioase de a aborda constructiv şi transparent acest subiect, ne conduc la concluzia că acest Guvern nu este capabil să-şi asume marile provocări impuse de procesul de lărgire a Uniunii Europene şi în care România trebuie să joace un rol important şi major.

Vă mulţumesc.

Domnul Corneliu Ciontu:

Vă mulţumesc.

Dau cuvântul domnului Ştefan Păşcuţ. Va urma domnul Victor Dobre.

Domnul Ştefan Păşcuţ:

Vă mulţumesc.

Domnule preşedinte de şedinţă,

Stimaţi colegi,

Prin declaraţia mea politică de azi mă alătur şi eu corului de protestatari care nu sunt de acord cu impunerea unei noi taxe cetăţenilor României. Cum altfel să numesc plata unui abonament la serviciul de televiziune publică impus prin Hotărârea Guvernului nr.185/2003? Această hotărâre se referă la toţi cetăţenii României, indiferent că utilizează sau nu serviciul public de televiziune.

Sunt cetăţeni care nu apelează la acest serviciu pentru simplul motiv că nu îşi pot permite, din punct de vedere financiar, să-şi cumpere un televizor. Sunt cetăţeni care locuiesc în zone unde nici măcar nu se recepţionază programul 2 al Televiziunii Române şi, mai rău, în unele localităţi nu se recepţionează nici programul 1 al Televiziunii Române. Vă dau un exemplu: comuna Pui din judeţul Hunedoara. Din cele 12 sate care compun această comună, doar 5 sate recepţionează parţial programul 2, repet, parţial, 3 sate recepţionează doar programul 1, iar 2 sate nu recepţionează nici măcar programul 1. Mai mult, menţionez calitatea proastă a semnalului în toate aceste sate.

Un alt aspect la care Executivul nu s-a gândit când a emis aceast act normativ este şi faptul că sunt foarte multe cazuri în care cetăţeanul plăteşte de două ori serviciul de televiziune - o dată, atunci când plăteşte abonamentul, şi, a doua oară, atunci când plăteşte abonamentul pentru serviciile societăţilor de televiziune prin cablu, care societăţi, la rândul lor, plătesc T.V.R.-ului taxe de utilizare. Sau poate, mai ştii minune, s-au gândit, dar nu le pasă de oamenii pe care îi guvernează.

De neînţeles este şi faptul că Guvernul obligă o societate comercială, respectiv S.C. Electrica S.A., să colecteze taxa T.V.R., fără să aibă nici o legătură cu aceasta.

Şi, pentru că tot se face un abuz grosolan de către Guvern, de ce nu ar abuza şi S.C. Electrica S.A. de cetăţeanul român? Astfel, atunci când se duce omul la ghişeu să-şi plătească contravaloarea consumului de energie electrică, acesta este obligat să plătească şi abonamentul T.V.R., altfel, nu i se primesc banii nici pe consumul de curent electric. Cu alte cuvinte, se condiţionează plata curentului electric de cea a abonamentului T.V.R.

De câteva zile, la casieriile S.C. Electrica S.A. este o adevărată învălmăşeală. Persoanele care s-au prezentat la ghişeu să-şi plătească energia electrică consumată au fost respinse de către funcţionare - "Dacă nu plătiţi şi abonamentul la serviciul public de televiziune, nu vă putem încasa energia electrică".

Nu contează că ai sau nu televizor, nu contează că acolo unde locuieşti nu poţi recepţiona nici postul TVR 1, nici postul TVR 2. Nu contează că s-ar putea să beneficezi de scutire de la plata taxei TV. Obligatoriu, trebuie să scoţi toţi banii din buzunar.

Vă mulţumesc.

Domnul Corneliu Ciontu:

Vă mulţumesc.

Dau cuvântul domnului Victor Dobre. Va urma domnul Zoltan Kovacs.

Domnul Victor Paul Dobre:

Vă mulţumesc, domnule preşedinte.

Întrucât declaraţia mea politică este pe aceeaşi tematică cu a colegului care a vorbit înainte, nu cred că este cazul să reiau acest subiect. De aceea, o voi depune la secretariat. Vă mulţumesc.

Domnul Corneliu Ciontu:

Vă mulţumesc şi eu.

Dau cuvântul domnului Zoltan Kovacs. Va urma domnul Iulian Mincu.

Domnul Kovacs Zoltan:

Domnule preşedinte,

Doamnelor şi domnilor deputaţi,

În ultimele zile, înainte de sărbători, a apărut o temă sensibilă - carnea de porc. Tema a fost mediatizată la nivel înalt, luând poziţie inclusiv conducerea Ministerului Agriculturii.

La ora actuală, se pare că sunt faţă în faţă consumatorii, care încearcă din rezervele puţine să asigure masa bogată la sărbători, şi producătorii, care au încercat să fructifice resursele, cunoştinţele profesionale în creşterea porcilor, pregătind 180 de mii de capete de valorificat pentru tăiere, fără piaţă de desfacere.

Nimeni nu vorbeşte despre monopolul în industrializarea cărnii, care, din mai multe motive, obiective şi subiective, cumpără cu preţ redus sau nu cumpără deloc marfa autohtonă, importând carne aşa-zis de calitate la preţuri acceptabile, fără să existe o descreştere a preţului preparatelor.

Nimeni nu vorbeşte despre faptul că preţul la carnea de porc în anul 2001 a ajuns deja la 40-45 de mii de lei, iar în zilele acestea producătorul este obligat să vândă la 22-28 de mii de lei kilogramul în viu. Adăugând şi cele 7000 de lei pe kilogram, subvenţie acordată de Ministerul Agriculturii, preţul cărnii vii ajunge la 30-35 de mii de lei. Preţul de cost, nesocotind munca producătorului, ţăranului, este în jur de 45 de mii de lei.

Sigur, există o pierdere pentru producător. Situaţia dezastruoasă, alarmantă, chiar critică în această ramură a agriculturii a fost provocată de primele semne ale legilor, regulilor din Uniunea Europeană, interzicerea tratamentelor contra pestei porcine, fără să se ţină cont de influenţele negative în cadrul crescătorilor de animale.

Ministerul Agriculturii a omis popularizarea privind măsura adoptată, precum influenţele negative pentru crescătorii de animale - animale arse, pieţe de animale închise luni întregi, blocarea sistemelor de vânzare-cumpărare, producători speriaţi, necăjiţi, preţuri foarte mici.

Doamnelor şi domnilor deputaţi,

A fost o proastă reclamă pentru procesul de integrare.

Dacă ţăranul nu înţelege şi nu simte avantajele integrării, concurenţa extrem de dură privind calitatea, preţul de valorificare pe care îl aşteaptă, atunci efectivul de porcine care, în 1989, a fost de 14,5 milioane de capete, ajungând astăzi la 4,5 milioane, va scădea mai departe, desfiinţând sectorul acesta al creşterii porcinelor în gospodării şi complexe.

Citez din Strategia agricolă şi rurală pentru aderare a Ministerului Agriculturii: "Înaintea aderării, plăţile directe pentru porcii şi păsările destinate comercializării vor trebui anulate.", dar susţin că trebuie luate nişte măsuri prin care se poate efectua o adoptare treptată, şi nicidecum falimentară, a întregii ramuri.

Preţul cărnii de porc în ţările vecine, de unde importăm în aceste zile, este în jur de 32-35 de mii de lei, şi un premiu de export de 20-25 de mii de lei, pe lângă alte avantaje care există în aceste ţări, ca: credite suvenţionate, performanţa fermierilor, valoarea biologică a raselor, dotare superioară prin comandă pe calculator, care sunt net superioare faţă de producătorul din România.

În viitorul apropiat, crescătorii de animale cer: asigurarea echilibrelor macroeconomice fundamentale; stăvilirea procesului inflaţionist; constituirea unui mediu economic cu reglementări clare şi stabile; formarea şi dezvoltarea pieţelor concurenţiale; agrearea exploataţiilor familiale viabile, care promovează cel mai bine şi cel mai rapid acţiunile stabilite; un sistem eficace şi funcţionabil al resurselor bugetare; credite subvenţionate pentru activitatea acestora; taxe vamale corespunzătoare, ca în alte ţări, pentru a împiedica importul nedorit; o strategie clară privind cifrele de aderare în Uniunea Europeană; politica pe următorii trei ani privind creşterea porcinelor.

Vă mulţumesc.

Domnul Corneliu Ciontu:

Vă mulţumesc.

Dau cuvântul domnului Iulian Mincu. Va urma domnul Mihai Baciu.

Domnul deputat Andrei Chiliman va depune declaraţia la secretariat.

Domnul Iulian Mincu:

Domnule preşedinte,

Domnilor colegi,

Îmi permit să tratez astăzi una dintre problemele cele mai importante pentru viitorul unei ţări, şi anume problema exportului capitalului intelectual şi a muncii fizice, a muncii ieftine.

Abordând prima problemă, exodul de creier din ultimii ani a ajuns un fenomen îngrijorător. De exemplu, matematica este ştiinţa cea mai afectată de acest exod progresiv al tinerelor talente din România.

Lipsa de perspective îi determină pe tinerii matematicieni şi informaticieni să se orienteze spre învăţământul superior din Europa şi Statele Unite, care le oferă, pe lângă accesul la o pregătire în top, şi o situaţie financiară corespunzătoare.

Şcoala românească de matematică a fost un timp performantă. Institutul de Matematică al Academiei Române a fost înfiinţat în 1949, iar în 1964 a luat naştere Centrul de Statistică Medicală. În 1975, acest institut a fost desfiinţat abuziv. Matematicienii susţin că acesta este momentul în care a început emigrarea matematicienilor. Institutul a fost reînfiinţat în 1990, devenind rapid un centru de excelenţă al Uniunii Europene. Totuşi, în ultimii zece ani, peste 50 de tineri au părăsit ţara, cei mai mulţi pentru Statele Unite, şi numărul celor care părăsesc este în creştere. Explicaţii: medalia Bôcher Memorial Prize, echivalentul premiului Nobel pentru matematică. Acest premiu se acordă la fiecare patru ani matematicienilor în vârstă de până în 40 de ani. Începând din anii '80, mai mulţi matematicieni români au fost nominalizaţi pentru această medalie, respectiv unii dintre ei au luat-o. Enumerăm, la ultima ediţie, după anii 90, doi matematicieni, dintre care unul - Daniel Tătaru - ocupa simplul post de modest bibliotecar în România, deşi era un matematician excelent.

O ţară care nu are matematicieni sfârşeşte prin a nu avea nici ingineri, nici informaticieni, nici alte talente din acest domeniu.

Din zece olimpici care ne-au reprezentat în ultimul timp la olimpiade, şapte deja au părăsit ţara, unii după terminarea liceului, alţii fiind studenţi la facultate. Unul dintre ei pleacă recent acum şi spune că numai cine nu vrea nu pleacă.

La universităţi americane predau peste 100 de profesori români, iar alţi 200 sunt doctoranzi.

Olimpicii au cea mai mare căutare. România s-a plasat în ultimii 12 ani constant pe primele locuri în aceste concursuri. Peste 60% dintre olimpicii români la matematică acceptaţi la Harvard s-au reprofilat, orientându-se spre economie.

Dacă nu ai cercetători de valoare, nu poţi face performanţă. Tinerii care pleacă au un salariu de peste zece ori mai mare şi au posibilitatea de a ajunge acolo unde aici nu ar fi putut visa. Din păcate, acelaşi lucru se întâmplă şi în alte specialităţi intelectuale - chimie, medicină, fizică, biologie.

O altă problemă pe care consider că trebuie să o tratez este mâna de lucru, indiferent de calificare, care este un produs profitabil, chiar dacă uneori nu pleacă persoana, ci pleacă numai forţa de muncă. Este cazul muncii, paradoxal, în lohn, în care mâna de muncă este cea mai ieftină.

Pe lângă aceasta, trebuie să vorbim de aceia care pleacă în afară, şi pleacă uneori de tot, alteori pentru un anumit timp.

Şomajul oficial, acum, în România este de 8,3%, fiind mai mic decât în Spania şi în Portugalia, or, rata şomajului s-a prăbuşit în ultimele luni, şi putem să dăm exemplu Roman, unde şomajul a scăzut de la 32% la 10%, şi Borşa, unde, din 30 de mii de oameni, 10 mii au plecat la muncă în străinătate.

Astfel, sunt peste 800 de mii de concetăţeni de-ai noştri care lucrează în Vest. De acolo, ei trimit bani în România. Anul trecut, au trimis peste 1.000.400.000 de dolari, sumă cu peste 250 de milioane mai mare ca investiţiile stăine făcute în România.

Deci, forţa de muncă ieftină şi calificată constituie pentru România un mijloc de existenţă în momentul de faţă. Dar fuga de creiere, fuga tinerilor, fuga oamenilor calificaţi sau mai puţin calificaţi va duce în timp la o stagnare a dezvoltării economice, dar, ceea ce este foarte grav, a intelectualităţii de elită românească. Peste 56% dintre tinerii absolvenţi ai unei facultăţi, tineri până în 29 de ani, doresc în acest moment să părăsească ţara, din lipsa unor perspective vizibile.

Vă mulţumesc.

Domnul Corneliu Ciontu:

Vă mulţumesc.

Domnul deputat Mihai Baciu. Va urma domnul Emil Rus.

Domnul Mihai Baciu:

Vă mulţumesc, domnule preşedinte.

Înainte de a face declaraţia politică propriu-zisă, vreau să fac o mică paranteză. Am observat încă odată, din cuvântul unui coleg de-al nostru de la PSD tineret acum o jumătate de oră, în sală, că aceşti colegi ai noştri din majoritatea de la Putere nu mai pot da nici un fel de răspuns plauzibil şi raţional la cele ce spunem noi despre actuala guvernare şi, atunci, recurg la pamflete la adresa unora dintre noi - la adresa lui Băsescu, la adresa lui Boc şi a altora, venind cu fel de fel de comparaţii din Biblie, cu trimiteri la cine ştie ce fapte culturale, şi chiar mă miră că le găsesc, dar nu dau răspuns la marile probleme pe care le punem noi aici, probleme grave ale României de astăzi. Sigur că este formă de neputinţă. Pamfletul, în general, este o formă de neputinţă de a rezolva marile probleme şi, atunci, se recurge la glumă, la atac, la invective şi aşa mai departe. Se pare că Emil Boc şi alţii dintre noi strică somnul unora dintre cei de la Putere.

Şi, acum, trec la declaraţia mea pe care o intitulez "Şi atunci i-au condamnat pe mulţi la moarte". Este, sigur, o prafrazare.

Domnule preşedinte,

Se vorbeşte de mai multă vreme despre criza gravă a sănătăţii în România. Se invocă cifre, date, fapte şi altele asemenea care ilustrează fără putinţă de tăgadă că sistemul sanitar din România se află într-o criză nedemnă de o ţară europeană la începutul secolului XXI şi posibilă doar pe timp de război. Însă, apare un pericol: tot vorbind despre criza sistemului sanitar la nivel de ţară, despre mii de miliarde de lei daţi de oameni pentru sănătate şi care ajung în cu totul altă parte, despre miile de paturi de spital desfiinţate, despre sute şi mii de medicamente care nu mai sunt gratuite sau compensate şi alte asemenea date statistice, riscăm să obosim şi noi şi cei care ne ascultă şi, înainte de toate, să uităm tragedia reală, adică cea care se petrece întotdeauna la nivelul individului.

Domnul Corneliu Ciontu:

Mulţumesc.

Dau cuvântul domnului Emil Rus.

Domnul deputat Eugen Nicolăescu va depune la Secretariat. ultimul vorbitor, Gheorghe Dinu.

Domnul Emil Rus:

Domnule preşedinte,

Doamnelor şi domnilor deputaţi,

Declaraţia mea politică de astăzi stă sub semnul îngrijorării pentru semenii noştri aflaţi în marile disponibilizări din unităţi industriale moştenite făcute în numele reformei, a privatizării, a economiei de piaţă şi a cerinţelor aderării la Uniunea Europeană etc.

Disponibilizările sunt cum nu se poate mai dure asupra celor care se abat şi aceştia nu mai găsesc înţelegere nici la social-democraţie, că nu au cum, ea este la putere, ea decide, nici la sindicatele ai căror lideri îşi văd de afacerile şi de traiul lor liniştit, mulţumiţi că au negociat cu Guvernul şi Guvernul cu ei şi că au şanse, unii să-şi prelungească mandatul parlamentar, alţii să-l câştige la alegerile ce urmează. Şi disponibilizaţii rămân cu nişte salarii date, ca să nu mai lucreze, să nu protesteze şi ca, mâine, după ce-şi vor termina banii, să facă ce-i ajută Dumnezeu. Foarte puţini reuşesc să facă afaceri, alţii se îneacă în alcool, se sinucid, unii îşi vând totul pe rând şi îngroaşă rândul boschetarilor, alţii intră în rândul infractorilor, pentru că penitenciarele oferă condiţii de cazare şi masă gratis mai bune decât multe din căminele studenţeşti şi internatele şcolare.

Social-democraţia care e la putere, şi care e social-democraţie, şi care a promis, în campania electorală, mii de locuri de muncă, ar trebui ca pentru aceşti aşa-zis disponibilizaţi să fi încurajat crearea unor noi locuri de muncă şi trecerea de la o stare la alta să se fi făcut mai omeneşte, pentru că toţi oamenii înţeleg că multe unităţi trebuie oprite, întrucât ne ruinează. Ceea ce nu înţelege lumea este de ce acele unităţi industriale care au mers bine înainte şi după Revoluţie şi care au adus ţării valută, ani de-a rândul, tocmai ele trebuie privatizate şi distruse.

E uşor unui ministru, cum e Ovidiu Muşetescu, să afirme, zilele trecute, că "locuri de muncă se găsesc peste tot, în România, dar nu în faţa blocului şi că oamenii să-şi caute de lucru prin ţară".

Domnule ministru, nu vă daţi seama ce vorbiţi! Oamenii nu se pot strămuta la comandă, au locuinţă, au copii, unii lucrează, au părinţi de îngrijit, au tot felul de probleme. Serviciile sugerate ar trebui să fie plătite cu nişte salarii mari, care să acopere toate renunţările.

Chiar pe vremea comuniştilor, oamenii din zona Ardealului erau atraşi la Hunedoara, pe Valea Jiului, la Braşov sau la Cugir, pentru că erau servicii bine plătite. Un miner, în 10-12 ani, reuşea ca să trimită, în localitatea de unde a plecat, bani pentru a cumpăra o casă şi asta e altceva. E drept că din cauza bolilor profesionale nu trăiau mult, dar le lăsa ceva urmaşilor.

La Bistriţa, când s-a făcut industrializarea în 10-15 ani, atât a durat, au fost aduşi cei plecaţi la renumitele uzine din ţară şi li s-au dat locuinţe imediat, iar salariul unui muncitor cu vechime depăşea cu mult salariul unui inginer. Oricum, domnule ministru, atunci, în acea direcţie aşa cum a fost, s-a lucrat cu cap şi nimeni n-a gândit cu picioarele, aşa, ca cei de astăzi, care invită lumea la bejenie.

Ce vreau să spun este că aceste disponibilizări trebuiau gândite bine şi găsite posibilităţi, oferte de serviciu, încât lumea să fie împăcată măcar în proporţie de 60-70%.

Programele dumneavoastră, programele guvernului Adrian Năstase aduse în faţa Parlamentului se măsoară în kilograme şi metri cubi, dar iată că nu sunt eficiente şi sunt dureroase.

Vorba poetului pesedist: "Se minte, se minte pestriţ. Se minte frumos. Se minte liniştit. Se minte eficient..."

Vă mulţumesc.

Domnul Corneliu Ciontu:

Mulţumesc.

Domnul Gheorghe Dinu. Şi am greşit eu, ultimul vorbitor va fi domnul Mogoş.

Domnul Gheorghe Dinu:

Domnule preşedinte,

Domnilor colegi,

Declaraţia mea politică se intitulează "România, stat fiscal sau ţara birurilor"

Se pare că, după ploaia de măsuri de protecţie socială menite a cârpi, de azi pe mâine, multiplele găuri din sacul peticit al bugetului românului de rând, amărăşteanul, cum îi spune presa, Guvernul a cam ajuns la fundul vistieriei. Şi cum programe de relansare economică pe baze sănătoase nu prea există, iar apetitul pentru reforme structurale este extrem de redus, propagandiştii partidului aflat la putere nu ştiu ce să mai născocească pentru a abate atenţia populaţiei de la faptul că, în domeniul economic, nu se întâmplă nimic serios, nimic în măsură să-i dea măcar speranţa de relansare solidă care, la rândul ei, să aducă o creştere constantă, sensibilă a nivelului de trai. Dimpotrivă, se lansează idei de către Ministerul de Finanţe, ce vizează luarea altor piei de pe amărăşteni, în timp ce pe marii borfaşi nu-i deranjează nimeni.

După ce că România are o fiscalitate sufocantă dublată şi de o corupţie tot aşa de sufocantă, tot contribuabilii care abia mai suflă sunt luaţi în vizor, în timp ce marii datornici nu au nimic de pătimit. De fiecare dată când vine vorba de impozitele şi taxele care se percep în România, Guvernul sare imediat şi comentează că nu este fiscalitatea atât de mare, nu mai mult ca în alte ţări. Nici afirmaţiile presei, ale organizaţiilor patronale şi sindicale, potrivit cărora, la data de 1 ianuarie 2003, erau în vigoare 225 de obligaţii bugetare în sarcina întreprinderilor mici şi mijlocii, nu i-au impresionat pe guvernanţi, care afirmă că se exagerează, că nu toată lumea plăteşte acele impozite. Nimic mai fals, căci, indiferent de faptul că unele taxe sau impozite sunt plătite de societăţile comerciale, până la urmă, acestea se reflectă în buzunarul cetăţenilor, deoarece este evident că toate obligaţiile fiscale ale agenţilor economici trec prin cheltuieli care ajung, în final, în preţuri şi tarife. Plătite de cine? Bineînţeles, de populaţie, din care o parte poate că nu înţelege că orice taxe şi impozite sunt plătite direct sau indirect tot de români, în procente mai mari sau mai mici, în funcţie de ce şi cât consumă fiecare.

De asemenea, nici atunci când se afirmă că anumite ajutoare sunt plătite de stat sau de Guvern nu se explică, de cei ce sunt la putere, că acestea vin tot de la contribuabili, din impozitele şi taxele pe care aceştia le plătesc, fie direct, fie indirect, prin preţurile şi tarifele mărfurilor şi serviciilor pe care le cumpără. Nu se explică populaţiei că Guvernul nu stă pe un sac cu bani, din care, dintr-o mare dragoste pentru cei nevoiaşi, tot împarte în stânga şi în dreapta. La fel de aberante sunt şi afirmaţiile guvernanţilor şi conducerilor regiilor de unităţi, de exemplu, când, prin montare de contoare sau prin facturarea către cei necontorizaţi, la nivelul de consum al celor contorizaţi, populaţia nu poate suporta pierderile din reţea, ca şi cum Guvernul ar face cadouri. Nu se explică faptul că nimic nu este gratis, totul se plăteşte, pe o cale sau alta.

Un alt exemplu de proastă gospodărire a banului public ne este dat de ştirea apărută recent în presă că Guvernul a pompat, din fondul de rezervă bugetară, 3 miliarde de lei oraşului Panciu pentru susţinerea falimentarului sistem centralizat de încălzire. Ceea ce uită să spună oficialul Ministerului Administraţiei Publice este că această sumă provine tot din banii populaţiei strânşi prin impozite şi taxe. Astfel, în loc să restructureze sistemele de încălzire, să taie la sânge salariile directorilor de regii, să facă presiuni pe costul exorbitant al gigacaloriei, autorităţile preferă varianta facilă a golirii sacului bugetar, pentru menţinerea în viaţă a unor societăţi fără viitor.

La o asemenea fiscalitate exagerată, nu mai trebuie să ne mirăm că nivelul de viaţă în România este foarte scăzut, că investitorii străini nu se înghesuie pe plaiurile mioritice, că mulţi agenţi economici se sustrag obligaţiilor fiscale şi că economia subterană este în floare. Fiscalitatea aberantă priveşte însă numai bunii platnici, adică se dă cu biciul tot în calul care trage, căci guvernanţii de ieri sau de azi mai au încă tupeul, bineînţeles pe buzunarul populaţiei, de a ierta de datorii diverşi agenţi economici, pe motive electorale şi interese personale.

Guvernarea actuală face ce vrea cu banii noştri. Un exemplu concludent şi revoltător este şi cel privind fondurile adunate pentru sănătate, care sunt direcţionate de Ministerul de Finanţe după bunul plac. În loc să meargă pentru sănătatea românilor, că doar pentru asta sunt strânse, fondurile se duc cine ştie unde. Doar guvernanţii ştiu ce găuri negre ale economiei se astupă. Cu ce preţ? Cu preţul aruncării sistemului de sănătate din haos în colaps, cu condamnarea la suferinţa şi chiar moartea unor pensionari şi a altor categorii de bolnavi şi săraci, care nu au bani să-şi cumpere medicamentele care ar trebui să fie compensate, pentru că farmaciile s-au săturat, şi ele, să subvenţioneze programele de protecţie socială ale Guvernului României. Dar se pare că, în gândirea finanţiştilor de la guvernare, populaţia mai are resurse de a plăti noi biruri şi, cum colectarea banilor la buget de la marii datornici este în mare suferinţă, iar apetit pentru executarea silită a acestora nu există, au găsit soluţia salvatoare: noi taxe şi impozite şi majorarea celor vechi. Un om normal nu poate pricepe unde se vrea să se ajungă cu astfel de biruri multe şi mari: probabil la o situaţie de revoltă, având în vedere aberanta fiscalitate ce duce la disperare românul cinstit, care se înghesuie şi chiar moare la coadă ca să-şi plătească dările.

Ni se spune, cu emfază, ca aşa este şi în Uniunea Europeană şi, dacă vrem să ne integrăm, trebuie să strângem din dinţi. Nu ni se spune însă şi ce salarii au majoritatea locuitorilor din Uniunea Europeană sau care este, acolo, nivelul de impozitare, ca să nu mai vorbim că, în Uniunea Europeană, marii datornici sunt executaţi fără comentarii, iar borfaşii se duc în spatele gratiilor.

Trebuie să se înţeleagă, de cei aflaţi la putere, că marile infracţiuni financiare nu înseamnă doar furt, nu sunt simple inginerii, ci atentate foarte periculoase la funcţionarea normală a unui sistem economic. Or, la noi, sistemul nu funcţionează. Guvernanţii declară mereu că sunt pentru relaxare fiscală, dar, în realitate, nu fac decât să sufoce şi mai mult pe cei mai buni platnici şi să-i mângâie pe creştet pe cei borfaşi. Până când, domnilor guvernanţi?!

Vă mulţumesc.

Domnul Corneliu Ciontu:

Mulţumesc.

Dau cuvântul domnului deputat Mogoş Adrian, ultimul vorbitor.

Şi ne-am încadrat şi în timp, astăzi.

Domnul Ion Adrian Mogoş:

Războiul din Irak reprezintă un succes politico-militar pentru statele coaliţiei. Următoarea etapă are în vedere menţinerea păcii şi a ordinii în Irak, pentru asigurarea unui cadru de stabilitate care să facă posibilă reconstrucţia statală a Irakului. România, ca stat participant la coaliţie, trebuie să înţeleagă implicarea în reconstrucţia democratică a unui stat fost dictatorial ca pe un obiectiv de interes naţional.

Este o ocazie unică pentru România de a face cunoscută experienţa sa în crearea unui cadru politico-instituţional democratic, precum şi în dezvoltarea bazelor unei societăţi deschise, liberale, adaptabile cooperării cu comunitatea internaţională. De asemenea, este o şansă pentru România de a întări legăturile de prietenie cu SUA, ca o posibilitate viitoare de fundamentare a cooperării efective în toate domeniile. Nu în ultimul rând, România este interesată în recuperarea datoriei Irakului către statul român, după cum urmează să fie stabilit.

Participarea României la operaţiunea coaliţiei americano-britanice în Irak a fost controversată atât în ţară, cât şi în străinătate. Posibilitatea participării României la reconstrucţia Irakului riscă să fie la fel de controversată. Trebuie înţeles faptul că poziţia României indică o bună înţelegere a realităţii internaţionale, adaptabilitate la conjunctura actuală, precum şi un pas semnificativ pentru aderarea la structurile nord-atlantice.

Pentru ca participarea României că corespundă interesului naţional pe termen lung, este necesară îndeplinirea a două condiţii fundamentale. În primul rând, Guvernul român trebuie să dea dovadă de transparenţă în selectarea firmelor care vor participa la reconstrucţie. Accesul firmelor participante trebuie făcut în funcţie de criterii de profesionalism şi nu de atribuire prin influenţă politică.

De asemenea, în cazul în care se va reuşi formularea unui cadru de participare a statelor membre ale Uniunii Europene la procesul de reconstrucţie a Irakului, se impune, pentru România, o mai bună coordonare şi cooperare cu aceste state.

Statul român trebuie să considere şi să valorifice cu atenţie bunăvoinţa comunităţii internaţionale şi interesul unei superputeri ca Statele Unite ale Americii pentru cooperarea politică, militară şi economică. Autorităţile române trebuie să dea dovadă de determinare, seriozitate şi adaptabilitate pentru fundamentarea unei astfel de cooperări.

Vă mulţumesc, domnule preşedinte.

Domnul Corneliu Ciontu:

Vă mulţumesc şi eu.

Cu aceasta, prima parte a şedinţei de astăzi s-a încheiat.

Vă urez o zi spornică!

(Următoarele intervenţii au fost consemnate conform materialelor depuse de domnii deputaţi la secretariatul de şedinţă.)

Domnul Victor Paul Dobre:

Începând cu data de 1 februarie 2003, persoanele fizice şi juridice sunt împovărate de o nouă taxă stabilită de Guvernul României: taxa pe serviciul public de televiziune şi radiodifuziune.

Stabilit prin prevederile Hotărârilor de Guvern nr.185 şi 186, publicate în Monitorul Oficial din data de 28 februarie 2003, şi întărit prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.18/2003, noul bir suportat de cetăţeni şi unităţi comerciale se aplică retroactiv, de la data de 1 februarie 2003. Acest fapt sfidează principiul fundamental al normelor juridice privind neretroactivitatea legii în timp!

Mai mult decât atât, prevederile actelor normative menţionate prezintă numeroase carenţe privind principiul de reglementare, căci, prin aceste acte normative, fiecare persoană fizică sau juridică este obligată să plătească această taxă radio-tv, indiferent dacă deţine un aparat de recepţie pentru televiziune sau radio.

Aberaţia acestor prevederi este cu atât mai mare cu cât, din cauza sărăciei ce s-a accentuat în ultimii ani sau a convingerilor religioase, sunt numeroase persoane care nu deţin şi nici nu au posibilitatea de a achiziţiona un aprat tv sau radio.

Mai mult decât atât, taxa de 400 de mii de lei, pe care trebuie să o achite fiecare prsoană juridică din România este aplicată în mod unitar, indiferent de obiectul de activitate. Practic, acestă taxă reprezintă pentru foarte mulţi cetăţeni o "taxă pe nimic", căci se încalcă un principiu fundamental al economiei de piaţă: plăteşti pentru ce consumi şi pentru cât consumi!

De asemenea, PNL protestează faţă de această formulă, care este de natură să încurajeze concurenţa neloială şi să defavorizeze operatorii privaţi de radio şi televiziune de pe piaţa liberă.

Ca reprezentant al locuitorilor din judeţul Galaţi în Parlamentul României, voi susţine protestul acestora, precum şi a numeroşilor agenţi economici care m-au sesizat în legătură cu prevederile acestor acte normative. Mai mult decât atât, PNL doreşte modificarea celor două hotărâri de Guvern, precum şi a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.18/2003, în sensul respectării principiilor unui stat de drept şi a economiei de piaţă.

Putem cădea victima unui fenomen binecunoscut de psihologia socială. Relatarea unor tragedii în procente - atâţia la sută s-au îmbolnăvit sau atâţia la sută au murit ş.a.m.d. - maschează tragedia însăşi, o transformă într-o simplă dată statistică şi o trimite în derizoriu. De aceea vreau să aduc azi, în faţa dumneavoastră, o tragedie reală, concretă, între multe altele, de altfel, care este pe cale să se producă în două spitale din Iaşi: Spitalul clinic "Dr.Constantin Parhon" şi Spitalul de copii. Ambele spitale au centre de dializă.

Nu cred că este boală mai cumplită decât a celor care trebuie dializaţi. De două ori pe săptămână, aceşti oameni vin la spital, trebuie să vină, sunt conectaţi la aparate, ştim că, aproximativ două ore, li se purifică sângele. Absenţa de la o şedinţă sau două înseamnă moarte.

La Spitalul Parhon, se află, acum, în tratament 183 de pacienţi hemodializaţi şi 118 cu dializă peritonială. La Spitalul de copii, sunt 17 cu hemodializă şi 4 cu dializă peritonială. Tratamentul este destul de costisitor: 2.724.000 de lei pentru o şedinţă.

În urma unor calcule simple şi exacte, cele două centre de dializă aveau nevoie de 10,5 miliarde de lei pe lună, orice diminuare a acestei sume echivalând cu condamnarea la moarte a unor oameni. Fără îndoială, ar zice şi ar gândi oricare dintre dumneavoastră, o asemenea măsură nu este posibilă, pentru că ne-am întoarce la Evul Mediu sau la războaiele cumplite de altădată, când viaţa omului nu valora nimic. Şi, totuşi, pentru că orice este posibil sub guvernarea "social-democrată" a actualului Guvern, a fost luată tocmai o asemenea măsură.

În luna martie a.c., deci luna trecută, la cele două spitale, a venit un ordin care cere imperativ ca, sub ameninţarea sancţiunii penale, cheltuielile pentru dializă să fie reduse de la 10,5 miliarde la 6,5 miliarde. Deci nu este vorba de o reducere a aspirinelor sau a ceaiurilor de coada şoricelului, ci de tăierea, pur şi simplu, a acelor tuburi care ţin în viaţă pacienţii dializaţi.

Rămâne ca doctorii să aleagă care pacienţi merită să trăiască şi care nu. După care criteriu? Poate după cel pe care îl aplicau generalii romani, când pedepseau trupa care nu luptase cum trebuie: aliniau soldaţii, îi numărau şi fiecare al zecelea era executat. Eu aş sugera şi un alt criteriu care ar funcţiona în mod sigur: calitatea de membru PSD şi, dacă, Doamne fereşte, nici unul nu ar fi membru PSD sau UDMR, să-i trimită pe toţi acasă! S-ar realiza, cu această ocazie, şi economii! Dar tragedia are şi o componentă kafkiană, adică absurdă: nimeni nu a reuşit să afle cine a dat acest ordin. Cei de la Ministerul Sănătăţii, de la Casa Naţională ridică din umeri, spun că nu ştiu cine l-a putut semna, dar ordinul rămâne valabil şi produce efecte.

Aşadar, întreb oficial Ministerul Sănătăţii şi Familiei, personal pe doamna ministru Daniela Bartoş: cine a dat acest ordin? Să ne spună, aici, cine l-a dat. Cum crede domnia sa şi instituţia pe care o conduce că poate fi rezolvată situaţia de la Iaşi?

Dacă până într-o săptămână nu primesc răspuns, voi adresa o interpelare, pe această temă.

Vă mulţumesc, domnule preşedinte.

Domnul Daniel Ionescu:

Guvernul "face cooperativă" cu parlamentarii din arcul puterii pentru a confisca cooperaţia printr-o ordonanţă de urgenţă.

Doamnelor şi domnilor parlamentari,

Domnule prim-ministru,

într-o economie socială de piaţă, politicul construieşte fundamentele social-economice şi culturale ale societăţii prin coroborarea principiului întâietăţii individului şi a obiectivului social asupra capitalului, în fapt esenţa economiei sociale, cu principiile care guvernează economia concurenţială de piaţă.

Economia socială de piaţă a ajuns în România o umbrelă omnivalentă sub care, la adăpost de intemperiile democraţiei, arcul puterii, sub tutela PSD, îşi motivează demersul social-politic, economic şi cultural, abscons, duplicitar şi deseori antinaţional, prin care România se aliniază în raport cu valorile lumii contemporane.

Economia socială de piaţă n-a fost doctrina PDSR şi, după cum dovedeşte actualul PSD, de când este la guvernare, nu este şi nici nu va fi, pentru că acest tip de economie promovează şi îmbină într-un raport de complementaritate negociată, reiterez, valorile economiei sociale cu principiile economiei de piaţă, ceea ce nu este cazul PSD. El este mai presus de lege. Şi de societatea civilă (!), care a devenit, la propriu, ciuca fiscalităţii excesive şi hârdăul în care se varsă neputinţa managerială a executivului.

La nivelul arcului puterii, cerinţele obiective ale economiei sociale de piaţă au căpătat iz de vetust. S-au alienat. Şi nu din necunoaştere! Din nevoia atavică de supravieţuire cu orice preţ.

Şi acest preţ îl plăteşte, ca de obicei, societatea civilă!

Economia socială de piaţă are defecte! Multe. Este dificil de înţeles şi, mai ales, dificil de pus în practică pentru că ea cere imperios construirea unei societăţi pluraliste, participative, democratice şi solidare. Citez din acquis-ul comunitar în domeniu, pe care ni-l tot aruncă-n faţă PSD, ca "iarbă de leac":

"Economia socială este, prin esenţă, formată din cooperative, din mutuale şi include asociaţiile care exercită o activitate economică. Ea contribuie activ la o economie de piaţă modernă şi pluralistă şi se dovedeşte a fi, prin aspectele sale economice, sociale, civile şi participative, un partener de bază al Societăţii." Şi, adaug eu, constituie un segment de întregire plurivalent, în procesul de edificare a unei economii de piaţă moderne.

La nivel internaţional, cooperaţia este reglementată printr-o lege organică şi, acolo unde realităţile au cerut-o, prin legi speciale, izvorâte funcţional din raportul general/particular.

Dovada că pentru Guvern, cooperaţia este doar o sinecură ce urmează să fie distribuită clientelei politice şi nu o problemă vitală pentru Naţiune o face înmormântarea Proiectului de Lege privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei care zace în Parlament de la începutul legislaturii şi înlocuirea lui cu un proiect propriu ce urmează să fie înfăţişat celor două Camere la sfârşitul lunii curente, înveşmântat, ca de obicei, în hainele unei nenorocite Ordonanţe de urgenţă.

Tentaţia este uriaşă: în 2001, cooperaţia meşteşugărească deţinea peste 2,7 milioane m.p. spaţii construite în exploatare, din care peste 1,7 milioane m.p. în proprietate cooperatistă, avea aproape 4.700 miliarde lei active, o cifră de afaceri de peste 5200 miliarde lei, venituri totale de peste 5.700 miliarde lei şi exporturi de peste 70 milioane $. Nu mai vorbesc de avuţia celorlalte societăţi cooperative: de consum, de distribuţie, agricole, forestiere, de muncă, de locuinţe, pescăreşti şi de transporturi care, însumând un capital de peste 50.000 miliarde lei, pot face din cooperaţie principalul actor privat din economie.

Stimaţi colegi,

Cooperaţia a fost confiscată odată de regimul comunist prin Decretul nr.97/1951 şi devalizată patrimonial în 1959 prin HCM-ul nr.895.

Acum va fi confiscată pentru a doua oară. De actualul Executiv!

Primul demers în acest sens a fost făcut prin înglobarea cooperaţiei în Ministerul întreprinderilor mici şi mijlocii. S-a validat astfel dreptul de imixtiune managerială şi patrimonială a Guvernului în cooperaţie.

Acum, în dispreţul caracterului special al proprietăţii cooperatiste, esenţial privată, şi al principiilor care guvernează identitatea cooperatistă, printr-o ordonanţă de urgenţă, Guvernul confiscă neconstituţional, imoral şi clientelar "fiinţa" cooperaţiei.

Dreptul constituţional în domeniul legilor organice aparţine Parlamentului şi numai ca excepţie Guvernului! Misia Guvernului, în calitatea sa de executiv, nu este de a reglementa prin ordonanţe de urgenţă mediul organic al cooperaţiei, încredinţat "de drept" puterii legislative, ci de a-i dezvolta sfera de cuprindere, de a-i perfecţiona mecanismele care o guvernează.

Există, stimaţi colegi şi Domnule Prim-Ministru, fără doar şi poate, unele neajunsuri în sfera relaţiilor de repartiţie care guvernează această formă privată de organizare a proceselor economice. Dar nici acestea, dat fiind caracterul privat al asocierii, nu are de ce să intereseze Guvernul.

proiectul de Ordonanţă de urgenţă excelează prin lipsa de consens cu mişcarea cooperatistă reală, ea reflectă tipic mediul clientelar în care a luat naştere, şi nu în ultimul rând probitatea profesională îndoielnică a iniţiatorilor. Mai mult, el confirmă logica strâmbă prin care sistemul economico-social asociativ privat, parte integrantă a economiei naţionale, este în continuare discriminat pe piaţa internă, în raport cu ceilalţi agenţi economici. Inclusiv şi, mai ales, faţă de întreprinderile mici şi mijlocii.

Ca orice supra-reglementare, în loc să dreagă, strică:

• separă definitiv cooperaţia în domeniul creditului de restul mişcării cooperatiste, fapt ce arată că se doreşte, tipic Puterii, exonerarea domeniului de reglementări organice;
• alienează "dreptul de asociere" de esenţa sa cooperatistă. Prin confuzia voită privind menirea instituţiei contractului şi prin asimilarea persoanelor juridice necooperatiste cu cooperatorii, dispare întâietatea individului şi a obiectivului social în raport cu capitalul, adică raţiunea de a fi a cooperaţiei;
• scufundă cooperaţia în sistemul managerial specific societăţilor comerciale reglementate prin Legea nr.31/1990; mai mult, prin prevederile art.37, validează instituţia administratorului unic, instituţie dovedită nativ purtătoare de corupţie;
• destabilizează grosier mediul cooperatist. Prin omisiune, evident voită, dispare Curtea de arbitraj, fapt ce externalizează cazuistica conflictuală, afluind-o unor structuri străine de cooperaţie. Nu mai vorbesc de art.98 care în paragraful (1) acordă declarativ facilităţi pe care le suspendă, la bunul plac al adminstraţiei publice centrale sau locale, în paragraful (2)!
• atentează la integritatea patrimoniului privat cooperatist. Prin crearea Fondului de promovare şi dezvoltare a mişcării cooperatiste finanţat din surse private sub autoritatea MIMMC, minister care a devalizat moral economia privată, se doreşte clar etatizarea şi planificarea cooperaţiei din afara sistemului şi imixtiunea executivului în sfera resurselor financiare, materiale şi de debuşeu privat-cooperatiste, în fapt confiscarea acestui segment. Crearea Comitetului Consultativ al Cooperaţiei, pe lângă acelaşi minister, seamănă leit cu Consiliul naţional al vânătorii, organism de avizare şi de consultare în domeniul cinegetic de pe lângă Ministerul agriculturii prin care, coroborat cu aservirea Romsilva, proprietara fondurilor de vânătoare, prin deputatul PSD Filip Georgescu, în calitate de preşedinte, şi beneficiind de Ordinul nr.93/2003 al unui ministru al agriculturii, mult prea mic pentru România, Puterea a confiscat pentru sine, domeniul cinegetic naţional.
• distruge iniţiativa privată. Ordonanţa de urgenţă instituie monopolul MIMMC în elaborarea programelor de dezvoltare a cooperaţiei şi confiscă resursele private ale fondului de dezvoltare, care vor putea fi alocate numai prin hotărâre de guvern.

Actul de naştere al cooperaţiei în România datează din Brumărel 1851. România este una din cele 6 ţări care, în 1895, au fondat Alianţa Cooperatistă internaţională (ACI) care cuprinde astăzi peste 750 milioane de membri.

Cooperaţia a supravieţuit, ba, mai mult, s-a întărit, cu toate vicisitudinile la care a fost supusă de regimurile totalitare, fie ele carlist sau comunist. Avem cooperative de credit, meşteşugăreşti şi de consum viabile. Eficiente. Sunt în proces de edificare structuri cooperatiste în toate domeniile de interes.

Problema funcţionalităţii economiei României şi implicit a componentei sale cooperatiste, derivă clar din problema intersecţiei rutiere: unde există semafor, există şi fluenţă în trafic, unde funcţia semaforului este înlocuită de poliţist, adio trafic!

Şi dacă nu e trafic, adio întâlnire cu istoria!

Atribuţiile executivului în domeniul proprietăţii private, indiferent dacă este vorba de atributele acesteia, de fluxuri de capital, de bunuri materiale şi servicii, nu pot depăşi dreptul care guvernează proprietatea privată. Ele sunt definite clar în Constituţia României.

Prin confiscarea vulgară a prerogativelor puterii legislative, în dispreţul prevederilor Constituţiei privind separaţia puterilor în stat, Guvernul confirmă prin acest demers că i se potriveşte de minune "hram"-ul negru de principal factor perturbator în procesul de democratizare a structurilor social-economice ale Ţării.

Hotărând prin ordonanţe de urgenţă chiar şi dreptul Naţiunii la existenţă, Puterea şi-a aservit cam tot ce se putea din economia naţională, inclusiv dreptul populaţiei la speranţă.

Dacă Parlamentul acceptă reorganizarea cooperaţiei la nivel naţional, printr-o Ordonanţă de urgenţă şi nu printr-o Lege organică, riscă să devină a 5-a roată la căruţa unui executiv care, sacrificând pe altarul corupt al clientelei politice esenţa seculară a mişcării cooperatiste din România, vrea să construiască democraţia dărâmând fundamentele şi să susţină sectorul privat al economiei naţionale, etatizându-l.

Riscă să piardă trenul în care a fost suit de societatea civilă.

Riscă să fie răspunzător pentru înmormântarea ultimului bastion funcţional al economiei : cooperaţia.

Nu pentru PSD s-a murit în '89 şi nici de atunci încoace!

Vă mulţumesc.

Domnul Andrei Ioan Chiliman:

Declaraţie politică referitoare la utilizarea abuzivă a prerogativelor Statului Român împotriva cetăţenilor săi

Această declaraţie politică, destinată iniţial a exprima protestul unui număr semnificativ de contribuabili români cu privire la instaurarea unei taxe abuzive pentru televiziunea şi radioul public, printr-o ordonanţă guvernamentală corectată, şi ea, de o hotărâre de guvern, aşadar prin ocolirea Parlamentului, încearcă să prevină societatea românească asupra pericolului dezmembrării fragilului stat de drept post-decembrist prin interpretarea abuzivă şi arbitrară a legilor. Ordonanţa nr.18/2003 şi Hotărârea de Guvern nr.185/2003, deşi par a anunţa doar instituirea unei noi şi banale taxe obligatorii pentru contribuabilul român, contribuabil care e şi aşa unul din cei mai impozitaţi din Europa, pregăteşte, de fapt, terenul pentru alte abuzuri şi interpretări ale legilor de către Statul român controlat de casta PSD împotriva cetăţeanului român.

Este universal recunoscut că Guvernul Adrian Năstase a folosit bunul plac în guvernarea afacerilor statului în aceşti doi ani şi jumătate în favoarea apropiaţilor săi şi împotriva cetăţeanului, însă chiar şi legea bunului plac a fost aplicată cu mănuşi de mătase, cu ameninţări printre dinţi (vezi cazul domnului ministru Paşcu), cu explicaţii publice sau chiar dări înapoi şi retractări în câteva situaţii. Până astăzi când, prin modificarea articolului 40 din Legea nr.41/1994 privind organizarea şi funcţionarea Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune, PSD sugrumă făţiş legea în România făcând efectiv din legea bunului plac şi a lipsei de bun simţ normă de lege în dreptul românesc, probabil sub privirea academică a domnului profesor Adrian Năstase. Ce surprinde totuşi în această abordare mirobolantă a guvernului ? Este interpretarea până aproape de perfecţiune a tacticii 'împăratului gol' din poveste, conform căreia toţi cei care nu văd aceste taxe ca fiind plata firească de către toţi cetăţenii a unor servicii (chiar atunci când ele nu există, cum ar fi pentru contribuabilii din zonele încă neelectrificate), aşadar nu văd hainele împăratului, sunt săraci cu duhul sau cârcotaşi. Cum s-ar spune, doar guvernul ştie ce e bine şi corect pentru ţară. De altfel, acest exerciţiu de basm al guvernului a mai fost executat cu ocazia ...instalării gazonului pe Stadionul "Lia Manoliu", când, potrivit Ministrului Sportului, terenul de fotbal se prezenta în condiţii bune, asta în condiţiile în care milioane de microbişti văzuseră cu ochii lor naţionala jucând în deşertul Gobi!

Ceea ce nu înţelege încă acest guvern al României este că, în ultimii 13 ani, societatea românească a învăţat să se organizeze şi să reacţioneze împotriva celor mai flagrante abuzuri ale Statului şi funcţionarilor săi. Însăşi faptul că astăzi aici există mai multe reacţii faţă de această aberantă decizie de a instala practic un impozit pentru radioul şi televiziunea naţională, în condiţiile în care din impozitele şi taxele deja plătite la stat de contribuabilul român, cele două instituţii primesc deja sume consistente, ar trebui să oblige guvernul să-şi tragă nişte nădragi pe el şi să recunoască că a fost prins în toată nulitatea lui, adică gol !

Partidul Naţional Liberal nu poate fi de acord cu modul în care guvernul înţelege să ocolească Parlamentul României atunci când vine vorba de instituirea unor taxe noi la adresa contribuabilului român; responsabilitatea unei asemenea decizii este covârşitoare şi nu poate fi asumată decât de instituţia legiuitoare. Mai mult, Partidul Naţional Liberal protestează faţă de modul cum s-au instituit două taxe obligatorii pentru practic toate gospodăriile şi agenţii economici, indiferent dacă în schimbul acesteia sunt prestate servicii ori nu ! Prin aceste taxe este restrânsă libertatea de alegere a cetăţeanului român care, dacă mai poate alege să se debranşeze de la RADET pentru a nu mai plăti sume aberante şi artificiale la un monstru monopolist, nu poate în schimb să mai renunţe la televizor sau radio pentru a nu mai plăti taxa radio-tv unor instituţii ajunse slugi ale partidului-stat ! De fapt, respectivele taxe sunt în fapt impozite pentru radioul şi televiziunea publice, al doilea rând de impozite, dacă ţinem cont că deja prin bugetul de stat, cele două instituţii sus-menţionate beneficiază de banii cetăţenilor. De aceea PNL protestează faţă de dubla impozitare a contribuabilului român fie şi pentru cauze de interes public şi solicită abandonarea de urgenţă a dublei impozitări !

Nu în ultimul rând, PNL se întreabă cui îi foloseşte această obligativitate a taxelor radio-tv. Această enormă sursă de venit suplimentară foloseşte în primul rând castei PSD instalată la conducerea Radioului şi Televiziunii publice pentru supraaglomerarea posturilor plătite cu salarii exorbitante şi inventarea de noi beneficii clientelei din interior; foloseşte imaginii PSD şi guvernului Năstase în măsura în care cu aceste sume suplimentare se cumpără loialitatea acestor două instituţii esenţiale şi sunt concurate neloial posturile private de televiziune, singurele care mai reuşesc cât de cât să păstreze un echilibru şi o privire critică în prezentarea situaţiei interne şi a 'realizărilor' tăvălugului psd-ist.

Una din motivaţiile adepţilor fervenţi ai acestei taxe pe ...nimic este faptul că evaziunea fiscală la plata taxelor radio-tv până la adoptarea ordonanţei 18/2003 era extrem de ridicată. Probabil că, în aceste condiţii, Guvernul PSD pregăteşte impozitarea agenţilor privaţi pentru plata salariilor angajaţilor indiferent dacă aceştia "..au sau nu angajaţi, asta pentru a rezolva problema muncii la negru pe piaţa românească !

Dragă PSD, lasă minciunelile, împăratul este gol !

Domnul Valeriu Gheorghe:

In luna octombrie a anului trecut am depus o întrebare ministrului agriculturii, alimentaţiei şi pădurilor, domnul Ilie Sârbu, cu tema : concurenţa neloială la care sunt supuşi producătorii interni de carne în comparaţie cu importatorii din zonele defavorizate. Intrebarea se referea la Protocolul semnat în iulie 2002 între Ministerul Agriculturii, pe de o parte, şi producătorii interni şi crescătorii de animale, de cealaltă parte. La data aceea vă atenţionam că nu aţi respectat acest protocol şi vă aminteam angajamentul MAAP că de la 1 octombrie 2002 vor dispărea facilităţile acordate investitorilor din zonele defavorizate. Aceste facilităţi au dusla o concurenţă neloială faţă de producătorii interni de carne de porc. Răspunsul domnului ministru a făcut referire la modificarea unui articol din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.24/1998 privind regimul zonelor defavorizate.

Acum, crescătorii de porci din România condamnă campania agresivă de intoxicare a populaţiei cu informaţii privind faptul că prin ridicarea taxelor vamale la carne, produsele şi preparatele din carne se vor scumpi cu 20%.

In România se importă carne din ţările CEFTA cu un preţ de 30.000-34.000lei/kg şi din Uniunea Europeană cu 40.000-45.000 lei/kg. Dacă Guvernul Năstase ar ridica taxa vamală la 88,5%, preţul carcasei de porc nu l-ar depăşi pe cel actual, deci aceste informaţii care au inundat mass-media sunt tendenţioase şi vădit împotriva Patronatului Român al Cărnii de Porc.

Pe de altă parte, pe piaţa românească există excedent de carne, deci chiar dacă s-ar mări taxele vamale în această perioadă, preţul cărnii de porc nu ar trebui să urce implicit. Carnea de porc este mai scumpă în România pentru că subvenţiile sunt la ora actuală de 193 EURO/tonă, faţă de 110 EURO/tonă, cât au fost până în luna aprilie, iar prin comparaţie cu Polonia, care are 590 EURO/tonă, ne dăm seama că nici nu putem rezista unei concurenţe pe o piaţă liberă. Toate ţările care ne concurează au o subvenţie în agricultură mult mai mare ca a noastră, deci automat diferenţa de la subvenţie trece în preţ şi este suportată de populaţia României. Dacă ne comparăm numai cu Ungaria, care are prevăzut în bugetul pentru anul 2003 circa 1,1 miliarde dolari, România având o suprafaţă agricolă aproape dublă, are 0,126 miliarde dolari, deci rezultă o subvenţie de 22 de ori mai mică pe unitatea de suprafaţă.

Patronatul Român al Cărnii de Porc are în stoc peste 180.000 capete de porci şi din fluxul de creştere vin alte cantităţi, iar procesatorii nu preiau decât 30.000-35.000 capete lunar, restul fiind asigurat din import.

Dacă nu se vor lua măsuri rapide de revenire la taxa vamală minimă de 45%, nivel ce a fost negociat cu UE, se vor înregistra stocuri enorme de carne în România, aşa cum s-a întâmplat când s-a amânat anularea facilităţilor de import prin zonele defavorizate de la 1 octombrie până la 1 ianuarie, în consecinţă, crecătorii de porci nu-şi vor mai putea vinde animalele din stoc şi vor înregistra pierderi mari sau chiar falimentul.

Investiţiile în creştererea porcilor se consideră investiţii pe termen lung şi produc la randament dupa trei ani de la începerea investiţiei.

Cum am putea susţine acest important sector al zootehniei, dacă nu se cunoaşte politica MAAP pentru următorii trei ani?

Nu se cunoaşte dacă suvenţia la carne se acordă pentru întrega cantitate, dacă se vor acorda subvenţii la animale de reproducţie, la utilaje şi echipamente în anii 2004 şi 2005. Care sunt facilităţile pentru investitorii străini în acest sector?

Dacă nu se iau măsurile necesare de susţinere şi protecţie a sectorului zootehnic şi dacă se taie efectivul de procine din unităţile mari, cum se va asigura carnea pentru populaţie peste doi ani, când se va face simţită criza de acum? După ce vor intra în Uniunea Europeană, ţările care astăzi au subvenţii foarte mari, vor trebui să renunţe la acestea, preţurile vor creşte, iar România va fi dependentă de aceste importuri la preţuri mari.

S-a convenit cu Uniunea europeană ca la data aderării să existe în România un efectiv de 7 milioane capete de porci. In acest moment, avem un efectiv de 4,8 milioane, dar nu vom putea creşte mai mulţi fără un sprijin real din partea Guvernului, nu vom putea păstra numărul locurilor de muncă din sector şi nu va mai exista posibilitatea valorificării produselor vegetale de la producătorii agricoli, dacă sectorul zootehnic va fi decimat.

Fac apel la înţelegerea, acceptarea şi rezolvarea acestor grave probleme din zootehnia românească de către Guvernul României la această dată.

Domnul Eugen Gheorghe Nicolăescu:

În urmă cu peste un an şi jumătate subliniam privatizarea frauduloasă a staţiunii balneoclimaterice Sovata, ca urmare a protocolului încheiat între PSD şi UDMR.

Printr-un troc politic mizerabil se privatiza ilegal una din cele mai importante societăţi din patrimoniul de excepţie al turismului românesc, fiind dată pe nimic unei societăţi dubioase, dar care avea un singur avantaj, acela că era o societate din rândul prietenilor maghiari.

Nenumăratele semnale publice, politice au impus constituirea unei comisii de anchetă care nu s-a putu realiza decât la Senat, la Camera Deputaţilor influenţa liderilor UDMR a dus la un vot negativ al deputaţilor PSD şi evident UDMR.

Comisia formată din senatori şi-a finalizat activitatea în mod neserios, o parte din senatori, cei ai puterii PSD - UDMR, apreciind că privatizarea a respectat prevederile legale şi o altă parte, cei ai opoziţiei, şi-a exprimat îndoiala referitoare la corectitudinea procesului de privatizare.

De fapt o comisie de anchetă care a funcţionat pe comenzi politice nu a reuşit decât să consfinţească înţelegerile dintre liderii PSD şi ai UDMR de a prădui împreună averea naţională pentru că de aceea se susţin la guvernare. De atunci şi până săptămâna trecută au avut loc nenumărate procese, urmând toate procedurile şi căile de atac prevăzute de legislaţia română.

Curtea Supremă de Justiţie a reuşit sătămâna trecută să pronunţe a sentinţă corectă, eliberându-se de imixtiunile politicului şi a anulat privatizarea efectuată cu încălcarea legii, chiar dacă avocatul celor care au păgubit statul român a fost un senator UDMR.

Acum trebuie să reînceapă procedurile de privatizare şi considerăm că este nevoie de multă transparenţă şi mai ales de bună credinţă, astfel încât o asemenea bijuterie să nu mai poată fi vândută pe nimic.

*

Societatea românească a început să fie bulversată de declaraţiile liderilor UDMR referitoare la regiunile de dezvoltare economică pe criterii etnice, de segregare şi enclavizare a populaţiei româneşti de origine maghiară.

Pentru a se crea confuzie şi a pescui în ape cât mai tulburi se amestecă noţiunile de regiuni de dezvoltare economică cu asociaţii de dezvoltare în sistemul de parteneriat public - privat, care să asigure finanţarea unor programe de dezvoltare regională.

Asociaţiile respective sunt cuprinse în protocolul politic semnat de PSD şi UDMR, iar acum PSD se vede în situaţia de a da satisfacţie partenerului de guvernare. De fapt se urmăreşte forţarea actualei legislaţii, chiar şi modificarea acesteia pentru a putea reaşeza regiunile de dezvoltare regională prin care să se separe pe criterii etnice o serie de zone geografice.

Este inadmisibil ca la începutul mileniului trei să se vorbească de regiuni etnice şi implicit modificarea articolului 1 din Constituţia României, aspecte care par numai din cauza unui protocol semnat de PSD cu UDMR.

PNL priveşte naţiunea română ca o naţiune civică şi nu poate fi acuzat de naţionalism sau alte asemenea aberaţii pe care le lansează unii lideri ai UDMR care chiar ca nişte extremişti acţionează.

Când s-a aprobat legea privind regiunile de dezvoltare economică, UDMR se afla la guvernare şi a aprobat legea respectivă, care acum, din cauza unor pretenţii mai exegerate, nu mai corespund aspiraţiilor udemeriştilor.

De fapt UDMR, ca parteneră de guvernare a PSD, ar trebui să ceară Guvernului alicarea legii şi nu modificarea acesteia pentru că nu se respectă, o meteahnă a impotenţei guvernanţilor.

Apreciez ca fiind total nejustificate reacţiile unor lideri UDMR care ştiu că au semnat un protocol cu PSD, dar şi cele ale unor lideri PSD care dezmint şi se delimitează de aceste abordări. Poate că ministrul Octav Cozmâncă ar trebui să declare public, fără echivoc, că Guvernul din care face parte nu ia în consideraţie intenţiile liderilor UDMR, cu toate că aceştia speculează slăbiciunea guvernanţilor.

PNL nu poate accepta limbajul duplicitar, nu poate înţelege adoptarea de măsuri etnice numai pentru a salva imaginea şifonată a liderilor UDMR, nu poate fi de acord cu minciuna ca politică parlamentară şi nu poate să nu sesizeze o serie de elemente care distorsionează realităţile româneşti.

După atâtea inconsecvenţe se pune întrebarea dacă nu cumva asistăm la o acţiune coordonată a celor două partide, ţinând cont că şi PSD şi UDMR brodează pe tema regiunilor de dezvoltare economică de mai multe luni şi urmăresc, potrivit diversiunilor securiste, pregătirea psihologică pentru o asemenea măsură de schimbare a legislaţiei în domeniu.

Problema regiunilor de dezvoltare economică este a întregii Românii şi ea este deosebit de importantă pentru absorbirea fondurilor de la Uniunea Europeană, dar şi pentru a asigura o dezvolatre reală a regiunilor rămase în urmă.

Consider că este nevoie de responsabilitate şi această chestiune trebuie tratată cu maximă răspundere de întrega clasă politică, drept pentru care solicit o consultare a tuturor grupurilor parlamentare şi pe această bază să se stabilească o poziţie hotărâtă a Guvernului, astfel încât să se realizeze cadrul performant de consumare a fondurilor europene, conform legislaţiei existente.

Domnul Vasile Moiş:

Ţinutul Secuiesc - "o ciorbă propagandistică" reîncălzită.

Cele două partide aflate în cârdăşie la conducerea României, P.S.D. şi U.D.M.R. au reîncălzit, de comun acord, rânceda "ciorbă propagandistică" intitulată Ţinutul Secuiesc. Liderii partidului de guvernământ, speriaţi de perspectiva pierderii alegerilor viitoare în Ardeal, caută cu febrilitate "un pericol iminent" ce ameninţă unitatea şi suveranitatea ţării, care să le dea posibilitatea să-şi demonstreze patriotismul şi să pozeze în "salvatori ai naţiunii". Prin această diversiune ei speră că vor arunca praf în ochii ardelenilor şi-i vor determina pe aceştia să uite înhăitarea şi protocoalele de colaborare semnate de P.S.D. cu U.D.M.R. Pe de altă parte, uniunea maghiară a ajuns într-o criză internă fără precedent, determinată de foamea şi alergătura "aleşilor" ei după "ciolan" şi privilegii, care o poate duce la destrămare ori la o implozie fatală. Cârdăşia organizaţiei maghiare cu P.S.D. şi oportunismul unor parlamentari unguri, ajunşi peste noapte nababi, nu sunt văzute cu ochi buni de fundamentaliştii hungarişti şi, de aceea, este nevoie de un nou "conflict" cu populaţia majoritară, care să asigure refacerea unităţii de granit a minorităţii maghiare. Cele două forţe politice malefice şi-au fixat, de comun acord, subiectul propagandistic - resuscitarea Ţinutului Secuiesc. U.D.M.R. va lupta pentru realizarea unui deziderat scump iredentei maghiare, prostind electoratul propriu cu o iluzie, în timp ce partidul de guvernământ se va opune din răsputeri, cu o propagandă mediatică pe măsură, pericolului segregării ţării. În final, cei doi parteneri speră să mai câştige o dată alegerile, să-şi eternizeze guvernarea şi să fure, în continuare, cot la cot. Mass- media au muşcat deja din acest "fruct otrăvit" şi primele roade încep să apară.

Fără să minimalizăm pericolul hungarist, el a existat întotdeauna şi Ungaria nu a ezitat "să lovească" România, atunci când a avut prilejul, suntem consternaţi să constatăm că P.S.D. a compromis, din pornire, prin simpla lui implicare, ideea apărării Constituţiei, aşa cum a compromis, prin aruncarea ei în derizoriu, ideea luptei împotriva corupţiei. Oricine poate vorbi în această ţară despre pericolul hungarist, cu excepţia celor care s-au înhăitat cu U.D.M.R., indiferent din ce motive !

Pentru a le demonstra concetăţenilor noştri secui şi maghiari, pe care îi preţuim sincer, că suntem "în cestiune" iar preopinenţilor că suntem cu ochii pe ei, vom trece în revistă câteva repere istorice ale secuilor, primii colonişti pe care regii unguri i-au fixat în părţile răsăritene şi sud-estice ale Transilvaniei, pentru a-i apăra de pecenegi şi cumani. Nu există date şi indicii cu privire la colonizarea secuilor, cert este faptul că ei au fost strămutaţi, din ţinuturile lor de baştină, înaintea coloniştilor germani.

Originea secuilor este incertă. Istoricii nu s-au pus de acord cu privire la etnogeneza lor. Cronicarii feudali, iar mai târziu cercetătorii şi propaganda maghiară, i-au prezentat pe secui, în funcţie de interese: huni, sciţi, cabari, chazari, pecenegi, avari, bulgari, gepizi, unguri etc. Cronicarul din veacul al XVI-lea, Anton Verancsics, consideră că secuii sunt urmaşii celor 3.000 de huni care au refuzat să-l urmeze în Sciţia pe Csaba, fiul lui Attila. Aceştia ar fi aşteptat, timp de şase secole, sosirea rudelor lor de sânge, ungurii, pe care i-au ajutat la cucerirea Panoniei. Potrivit lui Simonis de Keza, preot la curtea lui Ladislau al IV-lea (1272-1290), "după cucerirea împreună a Panoniei, secuii au primit o parte din ţară, totuşi nu în câmpia Panoniei, ci au trăit aceeaşi soartă vecini în munţi cu Blahii, cu care s-au amestecat şi de la care se spune că au împrumutat alfabetul".

Cărturarul sas Georg Reichersdorffer în "Chronographia Transilvaniae" editată la Viena în anul 1550, îi consideră pe secui ca fiind o ramură a sciţilor, adusă în Transilvania de către huni. Istoricii maghiari au mai multă imaginaţie cu privire la originea secuilor: Karoly Szabo ("Kiralyi telpitvenyesek-e a szekelyed?") - "Sunt secuii colonizaţi de regi?"- Tg. Mureş, 1884) îi consideră cabari din rasa chazarilor, Ladislau Rethy ("A szekely nev" - "Etnonimul secui" - Budapesta, 1890) apreciază că sunt o ramură a pecenegilor, Joszef Zhury ("A szekelyek erdete" - "Originea secuilor" - Cluj, 1898) îi consideră huno-avari iar J.Karacsonyi ("A szekelyek erdete es Erdelybe valo telepulese" - "Originea secuilor şi aşezarea lor în Ardeal" - Budapesta, 1905), crede că sunt urmaşii bulgarilor.

Indiferent de etnogeneza lor, secuii s-au aflat iniţial, înainte de colonizare, în Panonia, unde erau "servientes regi", apărători de castre şi de burguri, mercenari cu aşezări proprii. După colonizare, ei s-au considerat întotdeauna o entitate distinctă de poporul maghiar, cu obiceiuri şi datini proprii, chiar dacă originea limbii lor este discutabilă, fiind probabil însuşită, din vremuri străvechi, de la unguri. Aşa se explică faptul că, de-a lungul istoriei, secuii au avut o atitudine ostilă faţă de regalitatea, grofii şi magnaţii maghiari, dacă ar fi să amintim numai Războiul ţărănesc al lui Gheorghe Doja, 1514, sau participarea lor la campania lui Mihai Viteazul.

Ambiţiile guvernaţilor unguri au fost întotdeauna mai mari decât posibilităţile lor de realizare. Cele şapte triburi ungureşti iniţiale cuprindeau doar câteva zeci de mii de suflete, de aceea s-a încercat de-a lungul istoriei, pe toate căile, maghiarizarea populaţiei autohtone. Nu este de mirare că secuii sunt consideraţi maghiari, din moment ce s-au debitat enormităţi şi mai mari, precum originea maghiară a ceangăilor din Moldova !

După aşezarea lor în sud-estul Transilvaniei secuii nu au fost asimilaţi de populaţia băştinaşă, cum ar fi fost normal, din contră, ei i-au deznaţionalizat pe românii din zonă prin: religie, şcoală, administraţie şi armată. Iniţial, secuii colonizaţi în Transilvania îl dispreţuiau pe episcopul catolic şi primeau sfintele taine de la episcopii ortodocşi. Ca urmare, Papa Grigore al IX-lea intervine, la 1234, în privinţa fidelilor care părăseau catolicismul, îmbrăţişând ortodoxismul. Mai mult, Sinodul de la Buda, din 1299, le interzice românilor să-şi zidească biserici ori alte lăcaşuri de rugăciune, sau să ia parte la slujba religioasă oficiată în bisericile existente. În aceste condiţii, numeroşi români au renunţat la credinţa strămoşească, îmbrăţişând religia papistaşă. Înaintea Primului Război Mondial, în zonă nu exista nici o şcoală secundară sau profesională românească, în schimb funcţionau 55 de şcoli superioare ungureşti. S-a ajuns, aşa cum constată Pal Balogh în "A nepfaiok Magayarorszagon" (Etniile din Ungaria, n.n.) Budapesta, 1902 "ca în mai puţin de 50 de ani au dispărut, prin maghiarizare, peste 200 de comune româneşti din ţinutul secuiesc". Aşadar, românii maghiarizaţi sunt, în realitate, secuii de azi, "ramura cea mai nobilă a poporului ungar". Nu-i vorbă, au existat şi printre români numeroase cozi de topor, cum este cazul lui Ioan Ceciu, năpârlit în Janos Czecz. Acesta a avansat până la gradul de general ungur, şef al Statului Major al cehului Ludovic Kohoutech, ajuns la rîndul lui conducătorul Revoluţiei maghiare de la 1848 sub nunele de Kossuth Lajos. Janos Czecz a comandat armata maghiară care a reprimat cu brutalitate mişcarea revoluţionară de la 1848 din Transilvania, înnecând în sânge satele româneşti.

În urma asimilărilor forţate, la recensământul din 1930 au fost înregistraţi 496.184 secui, evidenţiaţi separat faţă de aproximativ un milion de unguri, ceea ce întăreşte ideea că ei nu se consideră maghiari.

După anul 1990, odată cu prăbuşirea "zidului Berlinului" şi, mai ales, după accesul UDMR la guvernarea României, arsenalul tactic folosit de către iredentiştii unguri s-a diversificat. Ei nu mai revendică, în virtutea dreptului istoric, întreaga Transilvanie, ci pun, tot mai insistent, problema autonomiei etnice, sub masca autonomiei şi descentralizării administrative. În acest context, cercurile iredentiste maghiare vizează autonomia a trei regiuni, constituite pe criterii etnice, dar şi istorice: Ţinutul Secuiesc, Transilvania de Nord şi Partium, Maramureş, Banat. Acum au ieşit pe piaţă cu prima regiune - Ţinutul Secuiesc - pentru care, în interiorul UDMR, s-a constituit o structură specială, "Coaliţia organizaţiilor teritoriale din Ţinutul Secuiesc". Oricât ar încerca teoreticienii unguri să explice să sunt preocupaţi numai de europenizarea ţării şi de problemele economice ale zonei, este peremtorie conotaţia etnică a propunerii de regionalizare, ca prim pas pe drumul autonomiilor locale pe criterii etnice.

Din fericire pentru români, experienţa din ţările fostei Iugoslavii a demonstrat că aventura unor grupări etnice, înfierbântate de visuri ce frizează patologia, poate degenera într-o tragedie cumplită. De aceea, cercurile politice europene au revenit "cu picioarele pe pământ" şi nu mai agreează tot felul de teorii şi experimente etnice, preferând prelevarea statalităţii unitare şi suverane ca o garanţie a stabilităţii şi securităţii continentului. A discuta cu liderii UDMR despre adevăratele priorităţi politice şi economice ale României, în general, şi ale regiunilor locuite de etnici maghiari, în special, este o pierdere de vreme. Nu degeaba enigmaticul poet sârb, Alexandru Petrovici, cunoscut, mai ales, sub pseudonimul Sandor Petofi, scria, într-un moment de sinceritate: "Csiuda nemzet ez a magyar, hiaba !/Nem nez ez, se elore, se hatra" ("Ciudat acest popor maghiar, degeaba /El nu-şi vede nici viitorul, nici trecutul!").

În ceea ce ne priveşte, sperăm că măcar acum, în ceasul al doisprezecelea, concetăţenii noştri de etnie maghiară îşi vor da seama că viitorul lor, într-o Europa a naţiunilor, depinde, în primul rând, de viitorul României, la temelia căruia ar trebui să lucrăm împreună. Suntem convinşi că nu trebuie confundaţi maghiarii de rând, muncitori şi generoşi, împovăraţi de greutăţile care-i apasă şi pe români, cu liderii lor politici veroşi, demagogi şi puşi pe căpătuială. În definitiv, "Oamenii nu trebuie judecaţi după anturaj, Iuda a avut numai colegi de omenie", spunea marele Hemingway.

Domnul Grigore Emil Rădulescu:

Percepţia asupra ideii de muncă la români este una delicată, care comportă nuanţe cu iz balcanic. Munca ne devine componentă de blazon, cel mai adesea, când e să ieşim cu obrazul în lume, dar tot noi am inventat vorba conform căreia "nici munca nu a ucis pe nimeni". După cum sunt destui conaţionali care muncesc din vocaţie, din disperare, pentru că aşa au fost educaţi, pur şi simplu, pentru că altfel nu ar putea trăi.

Intrarea în vigoare a noului Cod al Muncii, urmată de dispariţia convenţiilor civile şi de înlocuire a acestora cu contracte de muncă pentru perioade limitate, a stârnit un val de nemulţumiri, mai ales din partea patronatelor.

Angajatorii s-au pomenit în faţa unei alternative cu câteva variante: fie încheie urgent contracte şi lucrează în legalitate, fie vor desfiinţa posturile pentru care au semnat convenţii civile, supraîncărcând cu sarcini personalul rămas şi producând şomeri, fie - soluţia cea mai la îndemână - vor găsi căi de rulare a unor bani "de subterană", încurajând "munca la negru".

În România existau 3,6 milioane de convenţii civile şi 4,46 milioane de cărţi de muncă. Din primele, doar 50.000 s-au preschimbat până azi în contracte. Ce s-a întâmplat cu celelalte?

Sigur că intenţia declarată, aceea de a atrage mai mulţi bani la fondurile de pensii, de şomaj şi de asigurări de sănătate, este una în aparenţă nobilă. Însă, dacă ne gândim numai la cei 15.000 de miliarde de lei care nu se mai întorc la bolnavi, din raţiuni care par să scape, vom fi năpădiţi de tristeţe.

Dar se vor ivi şi situaţii fără ieşire. Cum îşi va plăti un minister experţii-colaboratori fără de prestaţia cărora riscă să intre în blocaj? Îi va putea impune, de pildă, Ministerul Culturii unui academician să demisioneze de la cel mai înalt for ştiinţific al ţării, doar fiindcă are nevoie musai de el?

S-ar zice că un contract de cesiune a drepturilor de autor ar putea rezolva razant problema. Dar ar fi ridicolă inventarea unui asemenea act, când va fi cazul să se apeleze la serviciile unor săpători pe şantierele arheologice! Sau cum va proceda omul simplu, năpădit de facturile la întreţinere, care va voi să-şi ia o slujbă sau chiar două în plus, spre a fi în stare să asigure supravieţuirea propriei familii? De parcă necruţătorul impozit pe venitul global n-ar fi fost de ajuns! Va trebui să plătească de trei ori pentru pensia pe care, oricum, nu o mai apucă!

Deasupra celor mai mari biruri din Europa, care ne seacă la rărunchi, se pogoară acum, cu legile peste noi călcând, spectrul imposibilităţii de a munci cu decenţă.

Un prilej în plus ca să uităm de alte neajunsuri.

Domnul Ioan Onisei:

Ordonanţa Guvernului nr.18/30.01.2003, prin care toate persoanele fizice şi juridice cu domiciliul, respectiv cu sediul în România, sunt obligate să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune şi o taxă pentru serviciul public de televiziune - chiar dacă au sau nu receptoare radio sau TV, chiar dacă urmăresc sau nu programele SRR sau SRTv - este neconstituţională, ilegală, imorală şi inechitabilă.

• Măsurile luate de Guvern sunt brutale, discreţionare şi impopulare. Cabinetul Năstase obligă cetăţenii României să plătească pentru propaganda PSD-isto-guvernamentală.
• Societatea Română de Radiodifuziune şi Societatea Română de Televiziune, Canalul "România - Actualităţi" şi Programul 1 al TVR au devenit - sub noua conducere a preşedinţilor-directori generali Şeuleanu şi Nicolau - oficine de propagandă ale PSD şi ale Guvernului Năstase.

  În acest sens, recentul Raport al Departamentului de Stat al SUA subliniază: "Televiziunea şi radioul de stat au o atitudine în favoarea Guvernului"

• Impunerea taxei obligatorii pentru radio şi televiziune ne aminteşte, dramatic, de parabola cu şchiopul şi cocoşatul: la rugăminţile sale de a-l scăpa de necaz, aşa-zisul "duh bun" - generosul Năstase, cel cu ouăle! - îi răspunde şchiopului: "Tu eşti şchiop, ţine atunci şi-o cocoaşă"!!!
• Aşa titra, sarcastic - amar, un cotidian: "Guvernul obligă şi orbii să subvenţioneze televiziunea"!

1.Ordonanţa este neconstituţională

1.1 Potrivit dispoziţiilor art.114, alin.1 din Constituţie: "Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice" (în acest caz, este vorba despre Legea nr.680/2002 - M.Of.nr.947/23.12.2002)

1.2 În conformitate cu prevederile art.31, alin.5 din Constituţie: "Serviciile publice de radio şi televiziune sunt autonome. (...) Organizarea acestor servicii şi controlul parlamentar asupra activităţii lor se reglementează prin lege organică".

1.3 Ordonanţa nr.18/2003 este în contradicţie cu art.10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care prevede:

1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seamă de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.
2. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau o moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.

În expunerea de motive la ordonanţă se încearcă motivarea - culmea! - prin "(...) armonizarea legislaţiei româneşti care reglementează serviciul public de radio şi televiziune cu legislaţia europeană" "(...) privind accesul nediscriminatoriu al tuturor cetăţenilor la informaţiile de interes public".

1.4. În mod misterios, Expunerea de motive - semnată de Adrian Năstase - încearcă să denatureze spiritul şi litera Constituţiei cu privire la "Dreptul la informaţie".

Emiterea Ordonanţei se motivează, printre altele, şi astfel: "Art.31 din Constituţie prevede dreptul tuturor cetăţenilor la informare, iar serviciile publice de radiodifuziune şi televiziune constituie modalităţi principale prin care statul asigură respectarea acestui drept". aşadar, statul îţi impune o taxă pentru a-ţi "asigura respectarea unui drept" fie că vrei sau nu să ţi-l exerciţi! Obligativitatea devine a cetăţeanului, şi nu a autorităţilor publice, astfel cum prevede Constituţia, în art.31, alin.2: "Autorităţile publice, potrivit competenţelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetăţenilor asupra treburilor publice şi asupra problemelor de interes personal".

2.Ordonanţa este ilegală

2.1. Ca temei legal al O.G. nr.18/2003 este invocat art.1, pct.II, poziţia 1 din Legea nr.690/2002 privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanţe.

2.2. Poziţia 1, a pct.II, al art.1 din Legea nr.680/2002 abilitează Guvernul să emită ordonanţe privind: "măsuri în domeniul disciplinei financiar-valutare a agenţilor economici".

2.3. Oricât ar dori domnii Şeuleanu şi Nicolau să intre în tot felul de afaceri şi combinaţii comerciale, să înfiinţeze tot felul de SRL-uri şi, chipurile, să doneze receptoare radio sau tv, SRR şi SRTv nu sunt "agenţi economici", ci, aşa cum stabileşte Legea nr.41/1994, republicată, "servicii publice autonome de interes naţional".

2.4. Pe cine vrea Guvernul Năstase să "disciplineze financiar-valutar"? Pe pensionarul care nu are televizor sau radio şi căruia nu-i ajunge pensia pentru plata întreţinerii sau procurarea de medicamente? Pe ţăranul care nu are bani să-şi are ogorul sau să-şi ţină copiii înşcoli? Şi cum să-l "disciplinăm"? Impunându-i un nou bir, o nouă taxă care se va încasa obligatoriu odată cu factura la energia electrică? aşadar - ca în parabola cu şchiopul şi cocoşatul - "amărâtule, ţine şi-o cocoaşă!"

3.Ordonanţa este imorală

Este abuziv, discreţionar şi, deci, imoral să impui o taxă obligatorie, indiferent dacă persoana fizică, familia ori persoana juridică deţine sau nu receptoare radio sau tv, beneficiază sau nu de serviciile SRR ori SRTv.

4.Ordonanţa este inechitabilă

4.1. Plata obligatorie a taxei radio şi tv este inechitabilă pentru că este impusă şi persoanelor fizice şi juridice, dar şi familiilor care nu deţin receptoare radio sau tv.

4.2. Persoanele juridice şi fizice plătesc, direct şi indirect, de două ori serviciile publice de radio şi televiziune:

• prin impozitele şi taxele plătite bugetului de stat;
• prin taxele obligatorii de radio şi tv.

În ciuda unor afirmaţii (neadevărate!) ale domnului Şeuleanu - îndeosebi - SRR şi SRTv beneficiază, potrivit legii, de alocaţii importante de la bugetul de stat, astfel:

4.3. SRR şi SRTv au trei surse de venit:

• taxa obligatorie
• bugetul de stat
• publicitatea.

Astfel, din estimările făcute de ARCA (Asociaţia Română de Comunicaţii Audiovizuale), precum şi de Revista "Capital" (în numărul din 27.02.2003) rezultă că veniturile obţionute din taxa de televiziune ar putea fi, în 2003, pentru SRTv, de aproape 4 ori mai mari decât cele obţinute în 2001 (154 milioane de dolari în 2003, faţă de 41 milioane dolari în 2001).

4.4.Taxa este inechitabilă şi faţă de situaţia posturilro private de raido şi televiziune, nevoite să facă faţă unei concurenţe neloiale.

În acest sens, taxa creează probleme evidente şi Consiliului Naţional al Audiovizualului care, potrivit Legii nr.504/2002, în calitate de "garant al interesului public în domeniul comunicării audiovizuale" are obligaţia să asigure "încurajarea liberei concurenţe" şi "un raport echilibrat între serviciile naţionale de radiodifuziune şi serviciile locale, regionale ori tematice".