Dezbateri parlamentare

Domnul Valer Dorneanu:

Domnule preşedinte al României,

Stimaţi miniştri,

Stimaţi conducători sau reprezentanţi ai instituţiilor centrale ale statului,

Domnilor senatori şi deputaţi,

Stimaţi reprezentanţi ai organizaţiilor revoluţionare,

Distinşi oaspeţi,

Se împlinesc, în aceste zile, 14 ani de la evenimentele Revoluţiei din 1989, revoluţie care a schimbat destinul României, deschizându-i drumul spre democraţie, spre statul de drept, spre o evoluţie democratică şi spre realizarea unui deziderat esenţial al României, integrarea europeană. În cinstea acestui mare eveniment, în memoria eroilor şi martirilor Revoluţiei, cei care au plătit tribut de sânge pentru acest schimb esenţial în istoria României, Parlamentul României a organizat această şedinţă festivă.

Potrivit înţelegerii care a intervenit între cele două Birouri permanente, liderii grupurilor parlamentare, reprezentanţi ai organizaţiilor revoluţionare am convenit ca protocolul şedinţei să se desfăşoare în următorul fel.

Va lua cuvântul, întâi, preşedintele României, domnul Ion Iliescu, apoi câte un reprezentant al grupurilor parlamentare ale formaţiunilor politice şi al Grupului minorităţilor naţionale şi, în final, un reprezentant desemnat de organizaţiile revoluţionarilor.

Permiteţi-mi să dau cuvântul, pentru început, domnului preşedinte Ion Iliescu.

Aveţi cuvântul, domnule preşedinte.

Domnul Ion Iliescu:

Domnule preşedinte al Camerei Deputaţilor,

Distinşi membri ai Corpurilor legiuitoare,

Distinşi membri ai Guvernului,

Doamnelor şi domnilor reprezentanţi ai Corpului diplomatic,

Onoraţi invitaţi,

Dragi prieteni revoluţionari,

Dragi compatrioţi,

Ca în fiecare an, ne-am adunat, astăzi, aici, în Parlamentul României, pentru a rememora evenimentele revoluţionare din decembrie 1989 şi pentru a cinsti memoria celor care, atunci, s-au jertfit pentru democraţie şi libertate, pentru o viaţă mai bună, într-o Românie modernă, curăţată de zgura deceniilor de totalitarism, fascism şi comunism, deopotrivă. Eroii Revoluţiei române, ca şi cei care, în anii totalitarismului, s-au opus oricărei forme de opresiune şi care au făcut din lupta pentru libertate şi democraţie un crez al vieţii lor, merită recunoştinţa noastră profundă şi aducerea aminte.

Vă invit să păstrăm un moment de reculegere, în memoria celor care şi-au jertfit viaţa şi libertatea, luptând pentru dreptul nostru, al tuturor, de a trăi demn, într-o Românie democratică, în care drepturile cetăţenilor sunt garantate şi respectate. (Se păstrează un moment de reculegere)

Vă mulţumesc.

Distinşi participanţi,

Doamnelor şi domnilor,

Revoluţia română este unul din cele mai semnificative evenimente ale istoriei moderne a României. Importanţa acestui eveniment istoric este dată de consecinţele sale în plan politic, economic, social şi cultural, iar consecinţele Revoluţiei române, dincolo de suferinţele şi greutăţile inerente unui proces de transformări atât de ample şi profunde, precum cel cunoscut de România în ultimii 14 ani, sunt definitorii pentru noul statut al naţiunii române, în sânul comunităţii europene şi euroatlantice.

Nu doresc să polemizez cu nimeni şi, în spiritul valorilor pe care Revoluţia Română le-a proclamat şi promovat, respect pe deplin dreptul la opinie şi la liberă exprimare al fiecărui cetăţean român. Dar ca participant nemijlocit la evenimentele tragice şi eroice, în acelaşi timp, din decembrie 1989,am obligaţia morală să resping orice încercare de denigrare sau de manipulare a adevărului despre revoluţie. Adevărul istoric este acela că România a ieşit din totalitarism nu printr-un complot sau lovitură de stat, ci printr-o explozie socială, printr-o revoltă populară declanşată la Timişoara, susţinută de întreg poporul român şi finalizată prin acţiunea decisivă a maselor de cetăţeni ai capitalei, în 21 şi 22 decembrie 1989.

Revoluţia română a fost, deci, opera poporului român, reprezentând un act de mare curaj şi demnitate al naţiunii române. Ea a dat semnalul redeşteptării naţionale, fiind un moment unic de care avem toate motivele să fim mândri. Victoria revoluţiei a fost obţinută nu în subteranele unor comploturi sau lovituri de palat, ci în stradă, de cetăţenii români care nu au mai suportat tirania şi umilinţele şi cărora, într-un gest de patriotism şi responsabilitate, li s-a alăturat armata, aceasta respectându-şi astfel misiunea de a apăra statalitatea României.

Ceea ce putem spune acum, fără putinţă de tăgadă, este faptul că, indiferent de frământările şi convulsiile politice şi sociale care au însoţit tranziţia şi indiferent de poziţiile ideologice pe care s-au situat cei care au condus România în aceşti ani, programul Revoluţiei române nu a fost pus niciodată sub semnul întrebării. Este mult mai important ca, în loc să inventăm lovituri de stat sau comploturi, să facem o analiză lucidă şi obiectivă a cauzelor profunde care au generat explozia populară din decembrie 1989 şi care au condus la schimbarea violentă de regim politic care a caracterizat Revoluţia română.

Radicalismul cererilor şi aşteptărilor românilor şi-au pus amprenta asupra vieţii politice şi sociale în primii ani de după 1989. Şi-au structurat multe dintre deciziile pe care le-am luat cu toţii atunci, dar nu puteam face altfel. Regimul represiv al dictaturii ceauşiste nu a lăsat loc de ales poporului român. Pentru noi toţi, ar fi fost mai benefică, poate, o schimbare paşnică de sistem politic, cum s-a întâmplat în alte ţări, pentru că am fi putut ierarhiza şi etatiza mai corect reformele care trebuiau să însoţească schimbarea de regim politic, dar, mai ales, ar fi cruţat atâtea vieţi tinere jertfite în încercarea de reprimare a manifestanţilor sau de împiedicare a structurării noii puteri.

Prin profunzimea şi amploarea schimbărilor din decembrie 1989, evenimentele respective nu au fost nici lovitură de stat, şi cu atât mai puţin echivalentul român al perestroicii sovietice, care nu urmăreau o schimbare de sistem, ci doar o adaptare a sa. Comunicatul CFSN din noaptea de 22 decembrie 1989 afirma clar: "Scopul Frontului Salvării Naţionale este instaurarea democraţiei, libertăţii şi demnităţii poporului român". Acestui obiectiv strategic i se subordonau cele trei componente ale planului de acţiune în 10 puncte menţionate în comunicat.

Prima componentă, cea politică, se exprima prin afirmarea abandonării rolului conducător al unui singur partid, statornicirea unui sistem democratic pluralist de guvernământ, organizarea de alegeri libere, separarea puterilor - legislativă, executivă, judecătorească.

În plan economic, restructurarea întregii economii naţionale, pe baza criteriilor rentabilităţii şi eficienţei, eliminarea metodelor administrativ-birocratice de conducere economică centralizată şi promovarea liberei iniţiative, a competenţei în conducerea tuturor sectoarelor economice, inclusiv restructurarea agriculturii, sprijinirea micii proprietăţi cetăţeneşti.

În al treilea rând, înlăturarea izolării internaţionale a României, în care dusese Ceauşescu ţara în ultimii ani, deschiderea către lume, care apoi s-a completat cu obiectivele strategice majore - integrarea în NATO şi în Uniunea Europeană.

Seamănă toate acestea cu o simplă lovitură de stat, cu înlocuirea doar a unor conducători cu alţii, în structurile aceluiaşi regim politic? A fost cea mai radicală, cea mai profundă schimbare revoluţionară a societăţii româneşti.

Toate fabulaţiile politicianiste, cu care ne reîntâlnim şi care se repetă an de an, din 1990 încoace, nu numai că nu au suport, ci exprimă lipsă de cultură politică, în cazul unora, precum şi interese obscure, în cazul altora, toţi, însă, ignorând voit realităţile şi faptele.

Şi mai absurdă este aserţiunea conform căreia Revoluţia s-a sfârşit odată cu fuga lui Ceauşescu, după care ar fi urmat confiscarea acesteia. Aşadar, Revoluţia s-ar fi sfârşit atunci când ea încă nu începuse. Prin Revoluţie se înţelege un proces radical de schimbări structurale ale societăţii. Indiferent de modul în care se săvârşeşte, violent sau paşnic, lovituri de palat, de stat sau comploturi de orice fel, pot contribui la declanşarea unei revoluţii, dar nu se pot substitui acesteia. O posibilă lovitură de stat sau complot care să-l fi anihilat pe Ceauşescu ar fi fost un lucru benefic şi ar fi făcut posibilă evitarea vărsărilor de sânge, dar nu am avut această şansă.

Revoluţia română a fost, deci, opera poporului român, ea îi aparţine poporului român. Revoluţia română nu a fost un act artificial, gândit în nu ştiu ce birouri, de nu ştiu ce organizaţii subversive. Revoluţia română, ca toate revoluţiile în general, ca şi în toate celelalte ţări, în 1989, a fost rezultatul unei crize profunde, în care a intrat vechiul sistem, şi al imposibilităţii guvernanţilor de a mai oferi soluţii realiste şi acceptabile problemelor cu care se confrunta societatea românească. De aceea am afirmat şi afirm cu tărie faptul că Revoluţia română este un moment de cotitură în istoria noastră naţională, care a schimbat fizionomia societăţii româneşti, care a deschis calea unor transformări profunde în plan politic, economic şi social. Aşa ceva se înfăptuieşte sau nu, nu se poate nici confisca, nici fura. Revoluţia română a fost, totodată, cea mai radicală din întreg spaţiul fost "socialist" din Europa.

Obiectivele Revoluţiei, aşa cum am arătat, au fost explicit proclamate în noaptea de 22 decembrie, prin Comunicatul CFSN. Acestea au fost concretizate în timp, prin acte legislative şi măsuri practice. Principiul pluralismului politic a fost legiferat prin Decretul-lege din 31 decembrie 1989 şi concretizat prin apariţia, am putea spune, explozivă de partide pe parcursul anului 1990. Dreptul la libera exprimare şi-a găsit expresia prin apariţia, la fel de explozivă, de ziare, publicaţii, apoi de posturi de radio şi de televiziune.

Pregătirea şi desfăşurarea primelor alegeri libere din mai 1990 a fost prima afirmare şi concretizare a acestui principiu afirmat de Revoluţia română. Activitatea Adunării Constituante, elaborarea şi apoi adoptarea noii Constituţii a ţării a consolidat fundamentele noului stat democratic de drept, făcând ireversibile procesele declanşate de Revoluţia română din Decembrie 1989.

A venit, cred, momentul să tratăm evenimentele din Decembrie 1989 cu toată seriozitatea, pe baza unei abordări obiective a faptelor, lipsită de simplificări grăbite şi de interpretări politicianiste. Să nu subestimăm complexitatea evenimentelor, a situaţiei interne şi externe a României în contextul în care a avut loc Revoluţia română. Preocuparea cinstită pentru descifrarea evenimentelor şi a adevărului despre Revoluţia română nu trebuie să se transforme într-un instrument al competiţiei pentru putere în campania electorală. Să nu uităm că Revoluţia română a produs o nouă generaţie de lideri politici, dar legitimitatea lor a fost şi este dată de cadrul democratic rezultat al schimbării radicale de regim politic din Decembrie 1989, şi nu de implicarea sau nu a lor în acele evenimente, dovadă că mulţi dintre ei nu au rezistat la proba veridicităţii, care este scrutinul popular, în care fiecare este judecat după calităţile sale şi meritele de acum, şi nu după cele din trecut.

Este important să tragem toate concluziile care se impun din judecata la care ne supune permanent naţiunea română, să ne orientăm toate acţiunile politice în funcţie de acest reper care înseamnă valorile, principiile şi obiectivele Revoluţiei române şi să răspundem nevoilor şi aşteptărilor cetăţenilor în slujba cărora ne aflăm toţi cei aleşi.

Doamnelor şi domnilor,

Trecutul şi prezentul se împletesc pentru a prefigura viitorul. Revoluţia română a fost evenimentul care a declanşat acele transformări profunde şi de substanţă, care ne permit să afirmăm, acum, că viitorul României nu poate fi imaginat în afara viitorului Europei unite. Până să ne atingem obiectivul strategic al aderării la Uniunea Europeană, ne-a mai rămas de parcurs un drum scurt, dar extrem de dificil şi de solicitant pentru toţi românii, indiferent de poziţia lor în societate. De aceea consider că şi în acest moment, în care cinstim memoria eroilor Revoluţiei române, trebuie să privim cu luciditate la ceea ce am realizat, dar mai ales la ceea ce nu am realizat şi mai avem de făcut pentru a ne atinge ţelurile.

Anul 2003 a fost dominat de două mari tendinţe, în plan politic, economic şi social: consolidarea şi adâncirea democraţiei materializate în modificările aduse Constituţiei şi continuarea, în ritm accelerat, a procesului de compatibilizare cu structurile şi mecanismele Uniunii Europene. În aceste domenii, s-au înregistrat cele mai importante progrese care au şi impactul cel mai semnificativ asupra economiei şi societăţii româneşti, asupra vieţii de zi cu zi a fiecărui cetăţean al României.

Evidenţierea succeselor obţinute de România, în plan politic, economic şi social, care sunt, până la urmă, opera tuturor forţelor politice şi a eforturilor tuturor cetăţenilor români nu ne scuteşte de o analiză critică a stărilor de lucru din ţara noastră. Să nu ignorăm şi să nu tratăm triumfalist sau, după caz, catastrofic şi demagogic nici succesele, nici rămânerile în urmă. Forţele politice şi societatea românească, în ansamblul ei, s-au maturizat suficient pentru a putea face o analiză lucidă şi obiectivă a realităţilor româneşti, care să ne permită luarea celor mai raţionale şi mai pertinente decizii.

În acest an, progresele României sunt reale şi încurajatoare şi ele ne oferă perspectiva finalizării negocierilor de aderare în 2004 şi pe aceea a aderării efective în ianuarie 2007, lucru confirmat şi la summit-ul Uniunii Europene din 12 - 13 decembrie a.c. de la Bruxelles.

Pentru a realiza obiectivele propuse, trebuie să ne concentrăm asupra slăbiciunilor şi rămânerilor în urmă, atunci când ierarhizăm priorităţile activităţii guvernamentale, parlamentare, politice şi sociale în anul 2004, care, fiind un an electoral, are o serie de constrângeri în plus. Consider că este în interesul naţiunii române ca toate forţele politice să fie de acord ca o serie de subiecte şi, în primul rând, conţinutul şi ordinea măsurilor de reformă economică şi socială necesare definitivării negocierilor de aderare în 2004 să nu constituie teme ale campaniei electorale, ca argumente ale competiţiei politice. Eventualul eşec al finalizării negocierilor în 2004 nu va aduce voturi în plus nimănui şi nu va servi nici unui partid. Amânarea aderării îi va mări costurile şi, implicit, va accentua sărăcia unor categorii puternic defavorizate.

Fiecare partid consideră legitime interesele sale, care sunt interesele celor pe care îi reprezintă, numai că aceste interese specifice trebuie permanent compatibilizate cu cele care se constituie în ceea ce numim interes general. În acest moment, interesul naţional al României se articulează în jurul aderării la Uniunea Europeană. Toate celelalte obiective se subordonează lui şi de aceea este bine ca procesul de aderare să fie decuplat de ciclul electoral în curs.

Cei 14 ani care au trecut de la Revoluţie ne-au arătat că parametrul critic pentru succesul sau eşecul unui proiect naţional de complexitatea şi importanţa celui reprezentat de aderarea la Uniunea Europeană este tot mai evidentă calitatea guvernării, atât la nivel central cât şi la nivel local. Viitoarea campanie electorală este o bună ocazie să dezbatem public acest subiect, care înseamnă şi combaterea corupţiei, şi a birocraţiei, şi creşterea capacităţii administrative şi noi modalităţi de recrutare, pregătire şi promovare a funcţionarilor publici, şi separarea puterilor în stat, şi introducerea acquis-ului comunitar, dar şi reformarea clasei politice, prin introducerea unor noi modalităţi de scrutin electoral şi a unor forme de democraţie directă.

Anul 2004 trebuie să fie anul consolidării democraţiei şi al progreselor în plan economic şi social, precum şi un an al responsabilităţii politicului faţă de cetăţean şi corpul social, în ansamblul său. Pe baza unei economii dinamice şi productive, putem spera la reducerea decalajelor de dezvoltare într-un timp rezonabil şi la creşterea generală a nivelului de trai al oamenilor. Anul 2004 înseamnă integrarea în NATO, ceea ce oferă un cadru mai favorabil pentru securitatea internă a ţării. Prin integrarea în Uniunea Europeană, proiectele noastre de dezvoltare vor beneficia de sprijinul şi solidaritatea partenerilor noştri europeni.

Doamnelor şi domnilor,

Revoluţia română reprezintă una dintre cele mai luminoase pagini din istoria modernă a României, care justifică mândria de a fi român. Poate că cei care, în zilele lui decembrie 1989, ieşeau în stradă pentru a demonstra împotriva totalitarismului comunist nu sunt pe deplin satisfăcuţi de evoluţia lucrurilor în economie, în societate sau în viaţa politică. Foarte mulţi cetăţeni, confraţi de ai noştri, o duc greu şi au motive îndreptăţite de insatisfacţii. Pe de altă parte însă, este sigur faptul că toţi cei care s-au jertfit în acele zile fierbinţi, la Timişoara, la Bucureşti şi în alte oraşe ale României nu au făcut supremul sacrificiu în zadar. Schimbarea în bine a României este mai intensă şi mai profundă decât o percepem noi acum şi acest lucru ne face să fim optimişti.

Pentru această nouă Românie, cu bunele şi mai puţin bunele ei lucruri, suntem datori să exprimăm recunoştinţa noastră în primul rând timişorenilor, care au dat un înalt exemplu de demnitate şi tenacitate. Pe 20 decembrie, ei au fost cei care au declarat primul oraş liber al ţării, Timişoara.

România are nevoie de repere morale, de valori pozitive, de idealuri pentru a progresa, pentru a se moderniza şi a se dezvolta. Nu ne mai putem permite efectele negative ale dezbinării, confruntărilor sterile, atitudinilor populiste şi extremiste. Trebuie să apărăm permanent democraţia, să întărim autoritatea statului şi a instituţiilor sale, să oferim cetăţenilor exemple de respect al valorilor democratice şi de asumare a responsabilităţilor care ne revin în exercitarea mandatelor noastre. Doar aşa vom construi o Românie puternică, prosperă şi respectată.

Un popor care face istorie, aşa cum este poporul român, trebuie să-şi cinstească trecutul, ca semn al demnităţii naţionale. Sesiunea comemorativă a Parlamentului României este un semn de respect faţă de trecut, un act de demnitate, o dovadă de încredere în viitorul nostru comun, ca naţiune responsabilă, unită şi solidară, în dorinţa ei de progres economic şi social.

Închei mulţumindu-vă pentru atenţie şi urându-vă, cu prilejul Crăciunului şi al Anului Nou, multă sănătate, fericire şi succes în exercitarea mandatului dumneavoastră şi tradiţionalul La mulţi ani, pentru toţi cetăţenii României. (Aplauze)

Domnul Valer Dorneanu:

Vă mulţumesc, domnule preşedinte al României.

În continuare, stimaţi colegi, are cuvântul domnul Sergiu Nicolaescu, din partea Grupurilor parlamentare ale Partidului Social Democrat.

Domnul Sergiu Florin Nicolaescu:

Domnule preşedinte al României, Ion Iliescu,

Domnilor miniştri,

Stimaţi colegi,

Doamnelor şi domnilor invitaţi,

Camarazi de luptă,

În toate împrejurările în care îmi pot exprima convingerile cu privire la Revoluţia din Decembrie 1989, aşa cum este şi acest moment aniversar, realizez faptul că istoria, printre atâtea avataruri, ne-a hărăzit şi o fericită coincidenţă. Aşa cum s-a întâmplat şi cu 85 de ani în urmă, la Alba Iulia, victoria Revoluţiei române a fost câştigată tot într-un decembrie, de la care se împlinesc 14 ani, consfinţind, astfel, două mari momente de trezire patriotică şi de recucerire a demnităţii naţionale.

În istoria noastră, poate simbolic, ele marchează un început şi un sfârşit de secol furtunos pe care poporul român l-a traversat cu mari jertfe, prin mari nedreptăţi şi o întunecată dictatură, dar aducându-ne astăzi din ce în ce mai aproape de cultura, ordinea şi principiile de gândire morală, de viaţă economică şi politică ale Europei occidentale.

În respectul deplin al însemnătăţii şi solemnităţii acestui moment aniversar, îmi exprim convingerea că ar fi prea puţin, poate chiar ipocrit să-mi exprim doar sincera şi profunda recunoştinţă faţă de memoria eroilor din a căror jertfă s-a plămădit începutul noii societăţi democratice româneşti.

În pofida neîncetatelor încercări de a deturna, minimaliza şi compromite actul revoluţionar din decembrie 1989, în conştiinţa cetăţenilor a rămas şi vă rămâne neclintită convingerea că Revoluţia aparţine, în întregime, poporului român şi armatei române, care a trecut, într-un gest de adâncă responsabilitate patriotică, de partea revoluţionarilor, în 22 decembrie 1989.

Este cred, a treia oară, când vorbesc în plenul Parlamentului despre Revoluţia română. Consider că este o mare cinste şi onoare, sperând că acest lucru nu este determinat de rolul meu din acele zile, cât de cei 6 ani de cercetări, în cadrul comisiei senatoriale. De aceea nu am să încerc, în 4 minute, să rezum miile de pagini pe care le-am scris în 8 ani.

Daţi-mi voie să mai amintesc, cu această ocazie, de lipsa de colaborare a SRI-ului din acea epocă şi, în egală măsură, a Procuraturii, instituţie incapabilă să întocmească un raport final privind Revoluţia din decembrie 1989 şi să-l înainteze comisiei senatoriale, în 1996, aşa cum se ceruse. Îmi amintesc, de asemenea, de totala indiferenţă a regimului Constantinescu pentru acest subiect.

Adevărul istoric este acela că România a ieşit din totalitarism nu printr-un complot sau o lovitură de stat, ci printr-o explozie socială, o revoltă populară declanşată la Timişoara în 17-18 decembrie, transformată în revoluţie pe 20 decembrie, prin Declaraţia de la Timişoara, apoi continuată în Bucureşti şi în restul ţării, în 21-22 decembrie şi definită prin Comunicatul către ţară al Consiliului Frontului Salvării Naţionale cu un program în 10 puncte, citit de Ion Iliescu în seara zilei de 22 decembrie la Televiziunea Română. Sunt convins că a existat nu unul, ci mai multe scenarii, dar cert este faptul că nici unul nu a reuşit. Voinţa populară a fost singura care a hotărât căderea regimului comunist şi nu oricum, ci pentru întâia oară în Europa prin forţă şi vărsare de sânge.

Şansa mi-a dat posibilitatea ca în 3 noiembrie, la Berlin, să asist la căderea zidului Berlinului, un moment de neuitat, incomparabil însă cu ceea ce s-a petrecut în decembrie la noi în ţară.

Sunt convins, Revoluţia română este opera poporului român, reprezentând un act de mare curaj şi demnitate naţională, un moment unic de care avem nevoie şi avem toate motivele să fim mândri. De aceea, nu o dată am răspuns tuturor delatorilor istoriei, tuturor celor care încearcă să-şi revendice locuri şi roluri de întâietate, că singurul revoluţionar căruia îi revine acest drept este poporul român, pentru că şi-a redobândit prin luptă libertatea, demnitatea şi dreptul la o viaţă mai bună. Tocmai de aceea, în spiritul respectului faţă de acest adevăr, am făcut totul, împreună şi cu alţi colegi, şi am izbutit să impunem principiul respectului faţă de adevărul şi idealurile Revoluţiei române în însuşi conţinutul articolului 1 al Constituţiei României.

În acest spirit, voi continua să-mi fac datoria de onoare faţă de jertfa celor care am fost alături în momentele tragice ale revoluţiei, faţă de curajul celor care mai trăiesc astăzi, de cele mai multe ori daţi uitării şi chiar expuşi oprobriului public. Am fost alături de aceşti oameni minunaţi şi le voi rămâne fidel până la ultima suflare. Este adevărat că în ultimii ani s-au obţinut rezultate notabile în politica de integrare în structurile euroatlantice, începând astfel o nouă etapă istorică pentru România.

Pe plan extern, în zonele fierbinţi ale globului, tinerii militari români reprezintă cu cinste ţara în lupta împotriva terorismului şi în misiuni de menţinere a păcii, alături de mari armate ale lumii, şi sunt consideraţi cei mai buni în locurile în care se află.

În comparaţie însă cu toate acestea, nu de puţine ori, idealurile revoluţiei au fost întinate de indiferenţă ostilă, sterile lupte pentru putere şi de mari erori, să nu spun mai mult. Nu de puţine ori au fost promovate legi care nu şi-au justificat necesitatea în realitatea socială imediată sau care au asigurat drepturi unor categorii oricum favorizate, dar iată, de aproape un an, se întârzie promovarea unei Legi a recunoştinţei faţă de eroii martiri şi ceilalţi luptători din decembrie 89, ca să nu mai spun că, de multe ori, nu se respectă nici măcar prevederile Legii din 1990, încă în vigoare.

Toate acestea nu-mi pot clinti convingerea că adevărurile şi idealurile din decembrie 1989 pot fi respectate şi înfăptuite, că jertfa de sânge nu a fost în zadar, iar recunoştinţa noastră faţă de cei care nu mai sunt nu se manifestă doar în zilele aniversare, ci în corectitudinea şi bunăstarea vieţii de zi cu zi a întregii naţiuni pentru care am luptat acum 14 ani. Aşa să ne ajute Dumnezeu! (Aplauze)

Domnul Valer Dorneanu:

Mulţumesc, domnule senator. Din partea Grupurilor parlamentare ale Partidului România Mare are cuvântul domnul senator Ilie Ilaşcu.

Domnul Ilie Ilaşcu:

Domnule preşedinte al României,

Domnilor preşedinţi ai Camerelor parlamentare,

Doamnelor şi domnilor parlamentari,

Domnilor ambasadori,

Iubiţi eroi ai Revoluţiei din decembrie,

De la căderea regimului comunist, în decembrie 1989, în fiecare an ne întoarcem cu preţuire şi gratitudine la tinerii, care atunci cu preţul vieţii lor, au acţionat în favoarea unor schimbări fundamentale în România.

Cu preţul sângelui lor, cu pierderile de vieţi omeneşti, astăzi, avem un stat democratic, un stat de drept, un stat în care drepturile şi libertăţile sunt garantate constituţional.

Anul 1989 a devenit pentru Europa de Răsărit, anul revoluţiilor de catifea, revoluţii prin care popoarele şi statele sovietizate, controlate până atunci de regimul dictatorial şi militar al Moscovei, s-au despărţit de falsul mesianism al comunismului răsăritean.

Rezistenţa fostului regim politic al partidului unic din România la schimbare, rezistenţa la preluarea modelului revoluţionar de catifea, a dus la manifestaţii ample şi, în cele din urmă, la folosirea armelor, la sânge, la uciderea nevinovaţilor.

Multe aspecte ale evenimentelor din Decembrie 1989 au rămas enigmatice, dar câteva sunt foarte limpezi şi binefăcătoare. Rămâne vizibilă şi admiraţia, voinţa demonstranţilor de a cere şi impune o schimbare politică, o reîntoarcere la tradiţiile europene. Rămâne la fel de clar spiritul de sacrificiu al civililor în faţa gurilor de foc.

În multe oraşe ale ţării, cruci comemorative ne amintesc sângele curs în decembrie 1989. Facem un elogiu al acestor eroi anonimi, cu atât mai mult cu cât cei mai mulţi dintre ei nu şi-au revendicat după aceea nici un merit. N-au revendicat nici un drept. Fără acest spirit de dăruire şi de sacrificiu, România n-ar fi avut astăzi o democraţie parlamentară, n-ar fi fost astăzi un stat de drept, n-ar fi fost un stat demn de a fi primit în Uniunea Europeană.

Îmi îndrept gândul mai ales către aceşti eroi de toate vârstele, mai ales către tinerii cărora le datorăm toţi atât de mult. În decembrie 1989, eu nu mă aflam în România. Dar evenimentele de atunci, Revoluţia din România, prezentată în toată lumea pe ecranele televizoarelor, au stârnit şi la românii de peste Prut un mare entuziasm, o mare satisfacţie şi mari speranţe în viitor.

Consideram în 1989 că graniţele trecutului trebuie să dispară, dar până atunci n-am stat cu mâinile în sân. Românii din Republica Moldova s-au bătut cu arma în mână pentru identitatea lor, pentru dreptul de a fi români.

Amintesc colegilor mei că primul semn al revoluţiei a fost aşteptat în altă parte. Românii de peste Prut s-au mişcat decisiv în anul 1989, organizând mari marşuri, mari mitinguri pentru denunţarea Pactului Ribbentrop-Molotov şi a urmărilor lui, pentru limba română ca limbă naţională de stat în statul dintre Prut şi Nistru.

Un mare număr de români, animaţi de un mare entuziasm, s-au putut vedea în Piaţa Marii Adunări Naţionale din Chişinău. Emisiunile de televiziune de la Chişinău, reflectând această stare de spirit, au fost urmărite cu sufletul la gură între Prut şi Nistru, dar şi în România. Acea parte a românităţii avea atunci o deschidere spre libertatea foarte vie, cu mari ecouri la Iaşi, Galaţi, Suceava şi în alte localităţi.

Fraternitatea românilor desfiinţase atunci hotarul pe Prut şi ne simţeam împreună pe deasupra oricărei graniţe. Revoluţia plutea în aer. Se ştie astăzi că revoluţia era aşteptată în acest climat pentru 14 decembrie 1989 la Iaşi şi că mulţi au fost pregătiţi în acest sens.

Teama de fraternizare a românilor pe deasupra Prutului a dus la suprimarea în faşă a acestei insurecţii de la Iaşi, care ar fi cerut unirea cu Basarabia, cu Patria-mamă. (Aplauze.)

Înăbuşită aici, revoluţia s-a mutat la Timişoara. Ştim că focul insurecţiei s-a aprins la Timişoara, în vestul României. Distingem astăzi între eroi şi impostori. S-a vorbit mult atunci despre revoluţionarul numărul 1 de la Timişoara, László Tökés. Impostura lui a fost dezvăluită şi dovedită destul de repede de către mass-media şi de către actualul preşedinte al P.R.M., Corneliu Vadim Tudor.

S-a evidenţiat postura lui antistatală, ostilitatea lui faţă de statul român. Recent, la Cluj-Napoca, un acelaşi Tökés a îndemnat la separatism cu arma în mână. Timpul ne ajută însă să-i deosebim pe eroii adevăraţi, de cei care se amestecă printre ei pentru a le fura charisma.

La Timişoara, au fost însă eroi. Eroi adevăraţi, pe care-i pomenim astăzi cu dragoste şi respect.

Revoluţia din decembrie 1989 a fost a tuturor românilor, indiferent de meridian. Ea ne-a folosit îndemn nouă, românilor de dincolo de Prut, să luăm arma în mână atunci când Republica Moldova a fost atacată de trupe ale fostei armate sovietice. Am luptat acolo şi ne-am simţit corp al Revoluţiei române. În raioanele de est ale Republicii Moldova, drepturile române au fost încălcate cu brutalitate. Şcolile româneşti au fost lichidate, iar profesorii arestaţi. Cărţile româneşti au fost arse.

Am fost deţinut în falsul stat Transnistria, o invenţie politică a comuniştilor, pentru vina de a fi fost român şi de a fi apărat identitatea românească.

Astăzi, sunt liber în România, senator P.R.M., dar colegii mei, Andrei Ivanţoc, Alexandru Leşco şi Tudor Petrov Popa, mai sunt încă deţinuţi pe nedrept la Tiraspol.

Mulţumesc Partidului România Mare şi tuturor celor care, redându-mi libertatea, m-au adus aici în România.

Astăzi, în Moldova de dincolo de Prut, regimul comunist a instalat o teroare. Această teroare se bizuie în principiu pe Armata a 14-a, pe care Federaţia Rusă n-a voit şi nu doreşte în viitor s-o retragă de acolo. Federaţia Rusă presează şi economic Basarabia, această republică, stopând nu demult livrarea gazului natural.

Astăzi, acolo, se încearcă o federalizare care urmăreşte să pulverizeze românitatea răsăriteană. Un moldovenism primitiv, clădit pe un comunism brutal, inventează o naţiune moldovenească şi o limbă moldovenească. Se visează, în minţile fierbinţi ale unora, o Moldovă mare. Asta e vechea poliţie Cominternul care a înfiinţat în 1924, după cum cunoaşteţi, o Republică Socialistă Sovietică Autonomă Moldovenească, dincolo de Nistru, cu capitala la Balta.

Acum, în 2003, Parlamentul comunist îi declară pe românii de acolo, adică din Basarabia, moldoveni, iar limba lor drept moldovenească. O minoritate, a şasea, după număr, sunt după Voronin, românii.

Toate speranţele noastre care şi-au luat zborul în decembrie 1989 sunt astăzi ameninţate. Reacţiile de apărare a lumii româneşti de dincoace de Prut sunt puţine, sunt neclare, aici, în România. Daţi-mi voie să vă spun aceasta. Acolo sunt români şi identitatea lor este ameninţată.

Eu îi elogiez pe eroii Revoluţiei timişorene şi bucureştene, ei ne-au dat la Chişinău o speranţă, şi-i omagiez şi pe cei care au căzut la Nistru în lupta cu Armata a 14-a a Federaţiei Ruse şi cred că este bine să vorbim împreună despre aceleaşi speranţe şi aceleaşi lupte.

Basarabia este pământ românesc. (Aplauze.) Revoluţia din 1989 a luptat pentru o libertate românească şi pomenim eroii cu respect, cu dragoste şi veneraţie. "Cei mai buni au murit în luptă", zicea Pârvan. Să fim demni de ei şi să nu-i uităm pe adevăraţii eroi.

Doresc ca această libertate să fie şi a românilor de dincolo de Prut, de care mă simt mereu dureros alături. Să fim liberi!

Vă mulţumesc. (Aplauze puternice.)

Domnul Valer Dorneanu:

Mulţumesc, domnule senator.

Din partea grupurilor parlamentare ale Partidului Democrat, are cuvântul domnul senator Petre Roman.

Domnul Petre Roman:

Domnule preşedinte al României,

Domnilor preşedinţi,

Stimate şi stimaţi colegi,

Domnilor miniştri,

Dragi camarazi din Revoluţie,

Stimaţi invitaţi,

De ce lucrurile pe care le-am dorit, care s-au născut dintr-o mare speranţă în urmă cu patrusprezece ani, nu s-au realizat încă. De ce lucrurile pe care le-am proclamat solemn atunci în numele libertăţii, şi anume: abolirea privilegiilor şi egalitatea reală în drepturi nu numai că nu s-au înfăptuit încă, ci pe alte căi s-au reaşezat în societatea românească.

Preţul plătit de oameni, o mare majoritate a naţiunii române, pentru că reformele din aceşti 14 ani au fost adesea târâte, împiedicate sau minţite, acest tribut este mare, este mult prea mare şi tocmai pentru că direcţia a fost uneori greşită, el încă nu s-a sfârşit. Discrepanţele dintre cei puţini şi bogaţi şi cei foarte mulţi şi aflaţi în sărăcie sau aduşi la limita sărăciei sunt strigătoare la cer.

Inegalitatea în drepturi, inechitatea în realizarea veniturilor lasă urme tot mai adânci. Dreptatea, dreptatea la care omul nu va renunţa nicicând, dreptatea la noi se cumpără, iar nedreptatea se distribuie. Grija pentru om este un drapel al propagandei, dispreţul faţă de om e realitatea, goana după profit şi averi făcute peste noapte, fără o cauză firească cum sunt munca, imaginaţia sau talentul au înglodat însăşi politica în datorii murdare faţă de cei ce au plătit un ban pentru a sustrage cât mai repede, de 100, de 1000 sau de 1.000.000 de ori mai mult din banii publici, de fapt din banii a milioane de cetăţeni plătitori cinstiţi de taxe, impozite, asigurări sociale şi întreţinere. Din interese de înavuţire şi din ambiţii de preamărire, multă minciună şi denigrare s-au adunat în politică. Viziunea politicii a dispărut în ceaţa tot mai deasă a operaţiunilor ilicite şi a comisioanelor necuvenite, iar acolo unde nu este viziune în politica naţională, acolo oamenii suferă şi uneori pier fără speranţă. Toate acestea s-au petrecut într-o Românie liberă şi democratică şi mi-au dat sentimentul că nu aş fi vrut să le trăiesc, că este inadmisibil că s-au petrecut. Văd cu claritate ce avem şi ce am cu adevărat să-mi reproşez, un singur lucru, dar unul fundamental. Viaţa pe care o trăiesc acum cei mai mulţi dintre români nu seamănă cu ceea ce ne-am dorit cu toţii acum 14 ani. Suntem pe un drum neterminat, căci nedreptatea continuă.

Am ştiut totdeauna că viaţa noastră de zi cu zi depinde direct de calitatea şi responsabilitatea oamenilor şi partidelor politice. Astăzi ne stau la îndemână excelente resurse umane, noi capacităţi de efort productiv şi inteligent, uriaşe iniţiative, încă nebănuite şi nefolosite. Ele nu au existat de la bun început acum 14 ani, dar ele s-au dezvoltat şi există astăzi şi totuşi, utilizarea lor neîngrădită şi deschiderea unor reale căi de prosperitate pentru majoritatea compatrioţilor noştri, întârzie inadmisibil. Este o crimă irosirea acestor posibilităţi, îndeosebi irosirea destinelor tinerilor.

De ce continuăm totuşi aşa? Înainte de toate, pentru că regulile şi instituţiile, legalitatea care ar trebui să stăpânească şi să asigure raporturile cuvenite dintre cetăţeni şi stat, dintre politică şi afaceri şi să separe apele dreptăţii de cele ale nedreptăţii, acestea sunt dominate fără scrupule de bani şi de putere.

Faţă de toate acestea nu este nevoie de o nouă revoluţie, căci nimeni nu ne-a luat înapoi libertatea cucerită, nimeni nu ne-a făcut din nou supuşii umiliţi ai necredinţei, samavolniciei şi silniciei unui dictator şi a camarilei sale de slugi. Situaţia noastră grea nu vine dintr-un eşec fundamental al democraţiei şi nu se datorează unei ciume fără leac. Comparând cu pericolele pe care le-am îndurat şi trăit atâta amar de vreme sub dictatură, comparând cu pericolele peste care am trecut în momentele Revoluţiei din decembrie, avem foarte multe pentru care trebuie să le fim profund recunoscători celor ce au luptat şi s-au sacrificat în revoluţie, pentru victoria ei.

E însă nevoie urgentă de un nou început prin care să ne răscumpărăm greşelile, să spălăm ruşinea minciunilor şi să dovedim că politica înseamnă în realitate, în fapte servirea dreaptă şi sinceră a interesului general. O pildă biblică ne învaţă: alungă-l pe cel ce batjocoreşte şi cu el va dispărea şi cearta. Aşa să facem! Sarcina noastră principală este să restabilim locul firesc al politicii, o politică separată de interesele meschine şi de afaceri de tot felul, o politică cu un scop mai mare şi mai înalt, egalitatea reală în drepturi şi principii echitabile, în răsplata pentru muncă ca şi în impozitarea muncii. Munca şi valoarea să fie în centrul politicii, iar nu lăcomia şi incompetenţa.

În competiţia anului electoral ce vine, adresez o provocare tuturor partidelor, în fiecare zi o faptă bună. Să profităm de campania electorală pentru ca guvernanţii să facă lucrurile necesare şi fapte bune, dar nu prin utilizarea banilor publici ca şi când ar fi bani de acasă, pentru ca Opoziţia să ceară aspru şi cu argumente să se facă ceea ce nu s-a făcut nici corect, nici la timp. Din această campanie să rămână şi altceva decât vorbe, să ne întrecem pentru a înfăptui paşii sinceri către o cotitură prin care politica să redevină o bună speranţă pentru bune rezultate, să dovedim că ne pasă de România şi de compatrioţii noştri nu doar pentru că avem în comun o bogată moştenire de memorie, ci pentru că avem în comun consimţământul şi dorinţa lor de a trăi împreună, de a ridica valoarea existenţei noastre în rândul ţărilor civilizate în Europa.

Putem prăbuşi prin dezbinare această valoare, dar desigur o putem ridica împreună printr-un nou început. Vă mulţumesc. Un Crăciun fericit! şi un sincer La mulţi ani! (Aplauze.)

Domnul Valer Dorneanu:

Mulţumesc, domnule senator.

Din partea Grupurilor parlamentare ale Partidului Naţional Liberal are cuvântul domnul senator Nicolae Vlad Popa.

Domnul Nicolae Vlad Popa:

Domnule preşedinte al României,

Domnilor preşedinţi,

Doamnelor şi domnilor parlamentari,

Stimaţi invitaţi,

Revoluţia română din anul 1989 aparţine poporului român, pentru că poporul român este cel care a înfăptuit-o. Explozia socială înregistrată în România a fost expresia cinstită a revoltei împotriva dictaturii comuniste. Din păcate, poporul român nu a beneficiat decât în mică măsură de cuceririle Revoluţiei, pentru că puterea a fost confiscată de un grup de emanaţi ai fostei puteri.

Încet dar sigur, cu unele excepţii, economia de stat a ajuns în proprietatea unor profitori care au provocat sărăcirea unor largi categorii de cetăţeni. (Vociferări.) Se pune întrebarea firească. Pentru ce au murit românii în Decembrie 1989? De ce şi-au riscat tinerii viaţa? Pentru că au sperat că vor dobândi libertate, că în faţa legii toţi vor fi egali şi că televiziunea şi radioul nu-i vor mai minţi în legătură cu ceea ce se întâmplă în ţară şi străinătate. Dintre dorinţele acestora, doar libertatea a fost obţinută, deşi constatăm numeroase cazuri în care drepturile omului şi libertatea presei au fost încălcate.

Din nefericire, practicile regimului comunist nu au dispărut definitiv. Justiţia nu este încă independentă, persistând presiunile politice asupra judecătorilor, iar urmare a acestei situaţii sunt numeroase hotărâri nedrepte care determină neîncrederea cetăţenilor în sistem. Continuă, de asemenea, prezentarea unor statistici şi date false asupra ratei şomajului şi a gradului de sărăcie, cât şi asupra infracţionalităţii la nivel naţional.

Prin aceste metode, folosindu-se mijloacele mass-media publice, populaţia continuă să fie indusă în eroare şi manipulată. Minciuna ridicată la rang înalt poate fi constatată zi de zi în contracte nerespectate, nereturnarea creditelor către bănci, păcălirea pensionarilor, cu aşa-zisa recorelare a pensiilor, a funcţionarilor publici, a profesorilor, a medicilor, cu promisiuni de majorare a salariilor, a pacienţilor cu rezolvarea "a tuturor problemelor din sistemul sanitar", şi nu în ultimul rând, a studenţilor mereu amăgiţi.

Corupţia, hoţia înfloresc încât au devenit un adevărat flagel pentru societatea românească. Economia neagră şi gri progresează vizibil, munca la negru prejudiciază mii de români şi totuşi Guvernul continuă practica păguboasă a laudei de sine.

Vremea trece. Deşi revoluţia noastră a împlinit doar 14 ani, vârsta la care se primeşte buletinul de identitate, lumea, copleşită de grijile zilnice, începe să uite bucuria şi speranţa pe care le nutrea în decembrie 1989.

Dosarul Ceauşescu a dispărut şi s-a dispus refacerea lui din memorie. Care memorie, a cui memorie? A celor care nu au spus niciodată adevărul?

Vremea trece, iar partidul-stat ne aminteşte tot mai mult de atotputernicul PCR, Opoziţia este ignorată, jignită, iniţiativele parlamentare ale acesteia sunt blocate, iar apariţiile la televiziunea publică sunt reduse la maximum. Din păcate, deşi am câştigat puţină libertate, nu ştim încă adevărul despre revoluţie şi nici dreptate nu s-a făcut şi poate tocmai de aceea revoluţionarii timişoreni care au reprezentat scânteia revoluţiei au hotărât să se reunească în Liga de vest a revoluţionarilor pentru dreptate şi adevăr şi tot în spiritul dreptăţii şi adevărului, în urmă cu câteva luni a luat fiinţă Asociaţia revoluţionarilor fără privilegii, condusă de Radu Filipescu, Ion Caramitru şi Dan Pavel, care susţine acordarea de drepturi materiale doar răniţilor şi familiilor celor dispăruţi. Reprezentanţii acestei asociaţii se află în sală, dar nu li s-a permis să vi se adreseze. Îmi revine mie onoarea să fac cunoscut acest demers în faţa dumneavoastră şi să vă rog să salutăm pe revoluţionarii anticomunişti, membri fără privilegii ai acestei asociaţii: Victor Rebenciuc, Stelian Tănase, Marius Oprea, Nick Teodoreanu, Cornel Mihalache, Dan Fărăgăşeanu (Aplauze.), care luptă împotriva imposturii. Dar dacă Dumnezeu şi-a coborât privirea asupra României în decembrie 1989 trebuie să ne păstrăm speranţa şi să avem putere să credem într-o îndreptare a relelor care ne copleşesc.

Permiteţi-mi să vă doresc Sărbători fericite! (Aplauze.)

Domnul Valer Dorneanu:

Stimate coleg, sunt dator să intervin şi să vă spun că în sală se află zeci de reprezentanţi ai unor asociaţii de revoluţionari. Nu le puteam permite tuturor să ia cuvântul şi împreună cu ei am convenit ca una singură să ia cuvântul. Toată stima pentru organizaţia pe care aţi evocat-o dumneavoastră, dar nu profitaţi de prezenţa dumneavoastră aici pentru a pune într-o lumină nepotrivită această şedinţă festivă.

Domnul György Tokay are cuvântul, în numele UDMR-ului.

Domnul Gyorgy Tokay:

Domnule preşedinte,

Domnilor invitaţi,

Doamnelor şi domnilor parlamentari,

Stimaţi reprezentanţi ai organizaţiilor revoluţionare,

Cam opt secole au trecut de când, prin anii 1200-1212, cineva s-a gândit că Ierusalimul poate fi eliberat numai de cei fără de păcate. Cine sunt? Găsim noi pe cineva fără de păcate? Şi au găsit soluţia: au pornit "Cruciada copiilor", pentru că ei, într-adevăr, sunt fără de păcate, ei n-au trăit destul ca să păcătuiască, deci, singura soluţie ar fi să dăm o armă în mâna lor, ca să elibereze Ierusalimul.

Nu vi se pare cunoscută această atmosferă, această idee care, printr-o minune, oarecum, a devenit o realitate cu 777 de ani după Cruciada Copiilor? Pentru că majoritatea revoluţionarilor erau tineri, sub 30 de ani; bineînţeles, erau şi oameni în vârstă. Pentru că au avut credinţa aceea că, într-adevăr, pot să izbăvească această ţară, pot elibera această ţară şi această naţiune - şi toţi cetăţenii din această ţară - de sub o opresiune care era intolerabilă.

De aceea, doamnelor şi domnilor, astăzi, când particip a treisprezecea oară, în calitate de parlamentar, la o sesiune comemorativă, propunerea noastră, propunerea mea este că această comemorare trebuie să fie o ocazie de respect şi de bilanţ.

Revenind la imaginea iniţială cu care am pornit, trebuie să ştiţi că Cruciada Copiilor s-a terminat foarte, foarte tragic. Pe lângă Veneţia, au fost îmbarcaţi în corăbii, că vor fi trimişi în Ierusalim - şi domnii colegi istorici care sunt aici ştiu că au fost vânduţi în nordul Africii, ca sclavi. Jertfa lor din 1200 a fost inutilă? nu, pentru că şi după 700 de ani se aminteşte de jertfa lor. Şi vă întreb dacă jertfa de acum 14 ani a fost sau n-a fost inutilă? Nu. Şi nu va fi inutilă, pentru că ne vom aminti în vecii vecilor. În vecii vecilor ne vom aminti de aceşti oameni.

De aceea, nu este loc aici, nu este loc, şi respingem orice tentativă de a pune sub semnul întrebării sufletul şi jertfa celor care au murit, dacă au fost manipulaţi sau mai puţin manipulaţi.

Nu, domnilor, cei care au fost acolo - la Timişoara, la Arad, la Bucureşti- ştiu că au fost animaţi de o singură idee, şi nu de altceva, şi nu de KGB, şi nu de nu ştiu care formaţiune ocultă.

Astăzi, deci, trebuie să vorbim de jertfa lor, trebuie să facem bilanţul: ce am făcut cu imensa datorie pe care o avem faţă de ei, ce am făcut cu darul pe care l-am moştenit? Şi care este acest dar? Darul este libertatea. Ei ne-au dăruit libertatea; noi ar trebui să adăugăm numai responsabilitatea, zic numai.

Antevorbitorii au spus - şi pe bună dreptate - că, faţă de cerinţele şi faţă de speranţele noastre de acum 14 ani, am rămas cu un gust amar, pentru că multe lucruri nu s-au realizat. Dar tot atât de adevărat este că am făcut un pas înainte, am încercat, oarecum, să ne folosim de acea libertate, să utilizăm această libertate în interesul tuturora, în interesul tuturor cetăţenilor, o libertate responsabilă şi organizată, o libertate care face posibil ca, după 14 ani, să încercăm să trăim mai bine decât am trăit. Şi "mai bine" nu înseamnă mai multă mâncare, sau căldură, ci sufleteşte mai bine. Şi aceasta - calitatea aceasta a vieţii noastre - depinde de noi, de elita politică de faţă. Nu putem admite, nu putem admite - hai, să zic - o politizare a evenimentului. Nu este cazul. Este un lucru prea sfânt, ca să fie politizat! (Aplauze)

Aşadar, dacă facem acest bilanţ, ce am făcut cu libertatea noastră?, trebuie să fim, dacă se poate, obiectivi. Trebuie să recunoaştem cum am pornit cu toţii acum 14 ani, că ne-am aşteptat la mai mult.

Şi noi, maghiarii din această ţară, care am participat la această revoluţie a noastră, a tuturor, suntem de părere că nu este vorba de o libertate românească, ci de o libertate pentru toţi, o libertate care este universală. Şi acesta este caracterul revoluţiei noastre din '89: un caracter universal - şi aceasta este libertatea, libertatea pentru noi toţi. Şi n-am ajuns încă - încă - nici sub aspectul economic, nici sub aspectul sufletesc, ca să facem ca această libertate să înflorească. Şi aceasta este răspunderea noastră, aceasta este, dacă vreţi, vina noastră şi acesta este, dacă vreţi, proiectul nostru pentru viitor.

S-a spus, şi voi parafraza, ştiţi foarte bine pe cine, că în viaţa fiecărei naţiuni sunt situaţii când foarte mulţi sunt datori pentru foarte puţini. Această zi este o zi în care cei mulţi trebuie să mulţumească celor puţini, celor care au murit, celor care au fost răniţi în revoluţie. Nu putem permite ca cineva să se atingă de memoria lor, indiferent, în acei 14 ani care au trecut, ce s-a întâmplat cu noi.

Nu pot să spun că sunt de acord cu ceea ce face pastorul Tökes astăzi. Dar pot să vă spun că ceea ce a făcut în '89 este un gest eroic.

Istoria celor 14 ani trece peste noi şi ne îndepărtează, respectiv ne apropie, dar rămâne istorie, faptele rămân fapte.

Eu sper că în anii următori, care ne vor duce mai aproape de acele idealuri, poate neformulate în mintea revoluţionarilor, cum ar fi intrarea noastră în Uniunea Europeană, ne vor obliga, pe de o parte, şi ne vor da posibilitatea unei sesiuni comemorative mai cu suflet, mai cu umilinţă, mai cu respect faţă de cei care au murit, cei care s-au jertfit şi faţă de noi înşine.

Cu această dorinţă în suflet, vă urez "Crăciun fericit!" şi "La mulţi ani!" (Aplauze)

Domnul Valer Dorneanu:

Vă mulţumesc, domnule deputat.

Ultimul vorbitor, din partea grupurilor parlamentare, este domnul deputat Metin Cerchez, din partea Grupului parlamentar al minorităţilor naţionale.

Domnul Metin Cerchez:

Domnule Preşedinte al României,

Domnule preşedinte al Camerei Deputaţilor,

Stimaţi colegi,

Stimaţi colegi de Revoluţie,

Distinşi ziarişti,

Ne întrebăm, întotdeauna, şi asta fără partipriuri, în preajma zilei de 22 decembrie, cum este viaţa românului: mai bună sau mai rea decât înainte de '89?

Şi, din păcate, dacă privim din stânga, sau dacă privim din dreapta, întotdeauna apar neajunsuri.

Caragiale este tot mai contemporan şi, iată că, de câteva zile, este şi foarte iubit de români, pentru că este pe bancnota de un milion de lei. Şi pot să vă spun cu mâna pe inimă că jos, acolo, la talpa ţării, foarte mulţi îl regretă pe Ceauşescu. Şi nu-l regretă pe Ceauşescu ca, vezi Doamne, fost Preşedinte al României, ci pentru că atunci aveau un loc de muncă. Din păcate, şi asta este greşeala tuturor guvernărilor, nu s-a făcut poate prea mult, ca românii să poată munci cu adevărat în ţara lor, pentru că românii sunt foarte deştepţi şi, iată, tehnologia I.Q. o dovedeşte, iar, din păcate, la ora actuală, două milioane de români au părăsit ţara. Vor urma, oare, în următorii ani, încă 18 milioane de români?

Acum 14 ani s-a născut un copil, o fetiţă, care se numea Victoria. Dacă stăm şi ne uităm în urmă, vedem că această fetiţă care, iată, acum, cum spunea un antevorbitor, îşi scoate buletinul de identitate, a sperat că va trăi într-o ţară minunată. Şi poate, de multe ori, noi, oamenii politici, am rămas corigenţi pentru că poate nu am ştiut să explicăm cum trebuie celor care ne-au ales că revoluţia, de fapt, continuă. Revoluţia nu ne-a învins.

A spus domnul Preşedinte că cineva a vrut să spună că a fost lovitură de stat. Nu, n-a fost lovitură de stat, n-au fost nici măcar evenimente. A fost o revoluţie, dar, din păcate, urmările acestei revoluţii care, din punctul meu de vedere, continuă, sunt extraordinar de dureroase pentru amărâţii, pentru cei care-şi duc ziua de mâine şi, din 4 în 4 ani, ne şi votează. Ei aşteaptă de la noi foarte mult. Şi-mi pare rău că mai sunt încă foşti şefi ai Cabinetului lui Nicuşor Ceauşescu, al Elenei Ceauşescu, al lui Ilie Ceauşescu, care ne reprezintă, poate, "cu onor".

Mentalitatea românului trebuie schimbată prin integrarea în Uniunea Europeană. Mentalitatea va trebui să fie cu totul şi cu totul alta.

De ce oare, numai la 14 ani, sau 15, iată, la anu', ne aducem aminte de idealurile Revoluţiei, şi nu în fiecare zi? Cât de banal sună acum acele scandări de la Timişoara - "Păcat, păcat, de sângele vărsat!" La anu' va urma a 15-a aniversare, a 16-a, a 17-a. Totul devine banal şi, nu-i aşa, nici americanii nu ştiu cine l-a împuşcat pe Kennedy.

Un Crăciun fericit!

(Aplauze)

Domnul Valer Dorneanu:

Din partea organizaţiilor de revoluţionari, are cuvântul domnul Dan Iosif.

Domnul Iosif Dan:

Domnule Preşedinte,

Domnilor parlamentari,

Dragi colegi de Revoluţie, "tovarăşi" nu îndrăznesc să vă spun, că au avut grijă comuniştii să demitizeze acest cuvânt; "camarazi" nu pot să vă spun, pentru că acest cuvânt se spune că l-au demitizat legionarii; am să vă spun, simplu, "Oameni buni",

Ar trebui să-mi încep speech-ul gata pregătit de acasă - un speech elevat, elaborat, cu uşor iz politicianist. Nu. Am să vă cer ce v-am cerut în noaptea de 21 decembrie 1989: "Oameni buni, faceţi linişte! Armata doreşte să ne transmită un mesaj." După fix două minute, mesajul l-am simţit pe pieile noastre. În timp de 45 de minute, 48 dintre noi n-au mai simţit nimic.

După 14 ani, vă cer să faceţi linişte. Parlamentul doreşte să vă transmită un mesaj. Din păcate, privind această sală astăzi, când, chipurile, este o şedinţă omagială, dedicată celor care nu mai sunt printre noi, observ că oboseala muncii de peste an i-a dărâmat. Au căzut la locul de muncă, sau ..., sau se poate să fie retraşi la comisii, ca să elaboreze Legea recunoştinţei pentru revoluţionari.

Aşa cum spunea unul dintre antevorbitori, Revoluţia nu este a mea, nu este a lui Petre Roman, a lui Costică Canacheu, a lui Codrin Ştefănescu, a lui Dorin Maior, a lui Ion Iliescu. Este a acestui popor, fie că au fost ţigani, unguri, nemţi, saşi, ucraineni. Au gândit ce am gândit toţi: vrem libertate. Ce am obţinut? Libertate. Am strigat "Jos comunismul!" Deci, implicit, am fost împotriva unui sistem care ne-a fost impus de tancurile sovietice şi a fost tolerat şi acceptat de părinţii şi bunicii noştri.

Noi, inconştienţi, atunci când strigam "Fraternitate, dreptate, egalitate" ceream, de fapt, capitalism.

Astăzi, avem capitalism. Dacă nu suntem în stare să ne aliniem regulilor impuse de noul sistem pe care l-am cerut cu ardoare, ne vom bucura doar de libertate - libertatea de a înjura, libertatea de a vorbi. Şi, totuşi, este un câştig: libertatea de a fi chemaţi o dată pe an în Parlamentul României, să asistăm la o şedinţă omagială. Dar, oare, cum spunea reprezentantul minorităţii maghiarilor din România, mulţimea nu ar trebui să aducă o recunoştinţă modestă celor puţini? Eu cred că da. Şi, de aceea întreb şi presa, şi Parlamentul: de ce atât tapaj în jurul unei legi care a fost elaborată de primul Parlament ales în mod democratic, care conferea unele drepturi celor puţini, care au avut curajul să înfrunte tancurile, AKM-urile, taburile sistemului care conducea ţara? De ce nu întreabă nimeni nimic de legea care conferă drepturi persoanelor care au executat serviciul militar la "diribau", cum spuneam noi? De ce nu întreabă nimeni nimic de legea care conferă drepturi foştilor luptători anticomunişti? De ce nu întreabă nimeni nimic despre legea care conferă drepturi foştilor deţinuţi politici?

Domnilor parlamentari, vă rog, încadraţi-ne şi pe noi undeva! Dar nu ne încadraţi în rândul autorilor loviturii de stat. Noi nu am dat o lovitură de stat. (Aplauze)

Noi, atunci, am dat o lovitură de moarte unui sistem acceptat de părinţii, de bunicii noştri. De ce au acceptat? Mi-a greu să spun. De frică. Este cea mai plauzibilă explicaţie.

Şi, pentru că reprezentantul PNL-ului spunea despre domnul Radu Filipescu, îmi pare rău că n-a avut nici dânsul posibilitatea să vă spună ce a însemnat să strigi împotriva lui Ceauşescu, când mulţi dintre cei aflaţi în această sală nu aveau curaj nici să strănute în faţa lui. (Aplauze)

Nu vreau, nu vreau să vă spun, nu vreau să vă spun ce înseamnă să stai 18 luni închis ca un animal într-o boxă, să stai priponit în lanţuri, pentru că nu vă interesează. Dar vreau să vă rog: daţi-le celor care v-au creat posibilitatea să beneficiaţi de dreptul de a fi aleşi şi de dreptul de a ne reprezenta în acest Parlament, daţi-le şi lor ce li se cuvine.

În rest, să vă dea Dumnezeu minte, un An Nou cum vi-l doriţi şi un Crăciun fericit!

Încercaţi să uitaţi pata aceea de sânge, pe care noi nu o putem uita.

Vă mulţumesc.

(Aplauze îndelungate. Invitaţii revoluţionari se ridică în picioare, ovaţionând.)

Domnul Valer Dorneanu:

Vă mulţumesc.

Înţeleg, din aplauzele distinşilor revoluţionari, că o parte din regretul dumnealor de a nu se fi putut manifesta toţi în faţa tribunei, a fost compensat de intervenţia domnului Dan Iosif.

Aş vrea să vă mulţumesc tuturor pentru participare. Nu vreau să trag concluzia acestei şedinţe.

Sunt dator să vă spun încă o dată că omagiem împreună cu dumneavoastră memoria tuturor celor care au căzut în numele unor idealuri, să vă spun, în numele colegilor mei, stimaţi revoluţionari, că ne-aţi tulburat prin evocările pe care le-aţi făcut, dar şi prin criticile aluzive sau directe la activitatea noastră.

Vă mărturisesc că mă simt dator ca, în numele colegilor mei, să vă spunem că suntem conştienţi de neîmplinirea tuturor idealurilor pentru care aţi luptat, de dorinţa dumneavoastră de a vă veni în întâmpinare.

Vreau să vă doresc tuturor revoluţionarilor, parlamentarilor, tuturor celor prezenţi "La mulţi ani!".

Daţi-mi voie să închei prima parte a şedinţei, şedinţa festivă.

Rog senatorii şi deputaţii să rămână în continuare în sală.

Vă mulţumesc foarte mult şi, încă o dată, "La mulţi ani!" şi-mi cer scuze tuturor organizaţiilor de revoluţionari, pentru că nu era loc pentru ca toţi să ia cuvântul de la tribună şi nici sala nu era suficient de încăpătoare, pentru a vă invita pe toţi, în mod binemeritat, la această şedinţă.

Vă mulţumesc. (Aplauze)