Dezbateri parlamentare

Domnul Ioan Oltean:

Îl invit la microfon pe domnul deputat Ninel Peia, din partea Grupului parlamentar al Partidului Social Democrat şi-l rog să se pregătească pe domnul deputat Răzvan Horia Mironescu, din partea Grupului parlamentar al Partidului naţional Liberal.

Stimate coleg, aveţi cuvântul.

Domnul Ninel Peia:

Mulţumesc, domnule preşedinte.

Declaraţie politică intitulată: "Ne permitem experimentul Uniunea Europeană sau e timpul să urmăm modelul Statelor Unite ale Americii?"

Evenimentele politice, dar mai ales cele socio-economice ne arată că drumul pe care Uniunea Europeană l-a ales nu este uşor şi, mult mai important, cărarea nu este bătută, nu avem ghizi iar indicatoarele sunt complet inexistente.

Departe de mine să fiu împotriva Uniunii Europene, dar cred că obiectivitatea şi expunerea critică a unor probleme nu poate avea decât un rol progresist, mai ales în această chestiune.

Sunt european, dar înainte de asta sunt român, îmi permit să parafrazez cuvintele lui Lucreţiu Pătrăşcanu, pe cale de consecinţă, nu am voie să nu încerc o îndreptare a situaţiei din vreme, adică să înlocuiesc eficient ceea ce în popor se cheamă "mintea românului cea de pe urmă", cu o punere pe tapet a acestei chestiuni.

E limpede că suntem angrenaţi, la această oră, într-un proces politic de anvergură, clar continental, dacă nu chiar mai extins, o încercare istorică, un proiect de o durată greu de calculat şi cu un obiectiv care niciodată nu va fi atins în totalitate, probabil, niciodată. Structurile funcţionează, maşina bagă cărbuni, dar iată că lucrurile sunt mult mai complicate, iar planificarea este şi va fi deseori dată peste cap de tot soiul de buturugi mici şi tari.

Cum a făcut faţă Europa Unită actualei crize economice? Bine, este concluzia generală. În speţă, dacă luăm ţări în parte, treaba nu mai e chiar aşa. Vrem, nu vrem, trebuie să recunoaştem că există două viteze în Europa. Prima ar fi "încet înainte" şi a doua "tiptil-tiptil". Statutul nostru de fostă ţară comunistă a venit la pachet cu cea de a doua viteză. Este, de asemenea, evident că, în întreaga Europă, criza a adus o scădere a nivelului de trai.

Dar oare cu cât a scăzut nivelul de trai al neamţului şi cu cât al românului? Păi, la noi, era deja subteran, a mai coborât un pic către centrul Pământului. La nemţi, cei mai afectaţi dintre cetăţeni au schimbat Audi-ul cu Volkswagen. La noi în ţară, căruţa rămâne un mijloc de transport la mare preţ. De ce? Pentru că un cal-putere, în carne şi oase, dar bun de lucru, ajunge la maximum 2000 de euro. Un autovehicul de 2000 de euro, cu încă 500 de euro pentru înmatriculare şi care papă jar de circa 1,5 euro per litru de benzină duce, în final, la mult mai mult. Şi nici nu poţi să cari cine ştie ce cu el. Unde mai pui că bietul cal e şi eco, sau bio, încă de la naştere. Asta e realitatea, oricât am încerca s-o machiem în culori festiviste...

Pentru România cam asta este moştenirea doamnei Merkel. Se tot spune că nucleul dur al Europei este format din binomul Franţa-Germania. Aşa o fi, dar nu ştiu de ce am impresia că mâna de fier din mănuşa de catifea a Frau Merkel a cam făcut legea în această perioadă, nu de alta dar Sarkozy nu prea s-a interesat de francofonia de pe la noi şi nici Hollande nu pare prea interesat.

Pe scurt, cu ce ne-am ales? Unele voci vorbesc despre fonduri europene, despre investiţii şi tot soiul de câştiguri tehnice. Ele există, indubitabil. Dar la Ianca, în Roman, la Dâlga sau Matca, lucrurile încă sunt ca pe vremea lui Mihai cel Brav. Cetăţeanul român de rând constată că, în timp ce se făceau eforturi uriaşe de salvare a Greciei, în spaţiul carpato-danubiano-pontic, numărul de E-uri s-a dublat în salamuri, brânza topită nu mai putrezeşte, rablele se înscriu pentru România la bulgari, iar tacâmurile au început să ajungă la mare preţ printre gospodine... Europeneşte vorbind, cam aşa e testamentul doamnei Merkel pentru români.

Intrând mai abitir în problemă, bunul simţ ne îndeamnă să constatăm că, la prima încercare mai delicată, Europa Unită n-a prea avut răspunsurile necesare. Experimentul e important, un eşec nu va fi permis, dar greutăţile vor mai apărea şi, repet, nu avem ghizi calificaţi pentru acest drum.

Şi, atunci, de ce să nu cerem îndrumare? Statele Unite ale Americii se pare că au găsit drumul cel bun. Cel puţin de vreo 200 de ani, încoace... Poate ar trebui să încercăm aşa: Statele Unite ale Europei (SUE), respectiv, transformarea Uniunii Europene într-o federaţie de state-naţiune (o republică constituţională federală, în esenţă), fiecare cedând suveranitatea autorităţilor de la Bruxelles şi Strasbourg. Pe scurt, asta merge, avem un model, avem ceva ghizi calificaţi, am putea avea o ţintă mai uşor şi mai rapid de atins.

Poate asta ar rezolva mai multe lucruri, începând cu acela al Europei cu două viteze. Poate aşa România ar scăpa de rolul său de "colonie" sau de frate mai mic. Apropo, experienţa noastră ca frate mai mic ne spune că nu e bine deloc. Cu Moscova n-a fost bine. Acum, cu Bruxelles-ul de azi e în regulă, dar peste alţi 50 de ani ce facem? Un spasm istoric şi gata... Care ar fi, în viaţa unui om, diferenţa dintre un dictat politic faţă de unul economic? Probabil că nu foarte deosebit. în plus, istoria ne-a învăţat că un viitor distopic este oricând posibil...

În încheiere, mă întreb dacă nu cumva ar trebui să aflăm ce ar prefera românii: să fie parte a Uniunii Europene sau să fie al 51-lea stat al Statelor Unite ale Americii?

Este, desigur, o glumă, dar sunt sigur că, în cugetul dumneavoastră, deja ştiţi care ar fi concluzia unui referendum pe această temă...

Deputat PSd Ninel Peia.

Mulţumesc, domnule preşedinte.

Domnul Ioan Oltean:

domnule deputat, mulţumesc şi eu pentru declaraţia prezentată.