Dezbateri parlamentare

Domnul Ben-Oni Ardelean:

Din partea Grupului parlamentar ALDE, domnul Constantin Avram. Nu este.

Domnul Mihai Niţă. Nu este.

Din partea Grupului parlamentar al UDMR, doamna Csép Éva-Andrea, vă rog.

Doamna Csép Éva-Andrea:

Vă mulţumesc.

Domnule preşedinte de şedinţă,

Distinşi colegi,

Declaraţia mea politică de astăzi se intitulează "Promovarea incluziunii în educaţie a copiilor cu dizabilităţi".

Dreptul la învăţătură este un drept fundamental şi obligatoriu, prevăzut de art. 32 din Constituţia României, potrivit căruia toţi copiii din România au asigurat dreptul de a învăţa în instituţii de învăţământ general, liceal şi profesional, învăţământ superior, precum şi în alte forme de instrucţie şi de perfecţionare.

Este nevoie ca aceste instituţii să fie adaptate pentru a deveni prietenoase şi primitoare pentru nevoile fiecărui elev în parte. Izolarea sau segregarea copiilor cu dizabilităţi în instituţii de educaţie specială nu este numai un model învechit, dar şi contrar prevederilor legislaţiei internaţionale.

La 10 ani după semnarea Convenţiei ONU privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilităţi, şcolile de masă din România încă nu sunt adaptate nevoilor persoanelor cu dizabilităţi - accesul în clădiri se poate face la nici 20% dintre şcolile din oraşele mari, totodată, accesibilizarea etajelor, a sălilor de clasă, laboratoarelor, băncilor şi toaletelor nu este făcută conform standardelor în vigoare.

Trebuie să ne schimbăm urgent mentalitatea şi să nu etichetăm pe nimeni doar prin prisma prejudecăţilor pe care le avem. Aceşti copii sunt frecvent consideraţi bolnavi, periculoşi, uneori chiar contagioşi - din această cauză multă lume se sperie şi îi evită. Profesorii, la rândul lor, nu sunt pregătiţi, nu cunosc modul de gestionare a copiilor cu nevoi speciale, şi nici nu vor să facă un efort suplimentar pentru a-şi însuşi această aptitudine.

Conform datelor oficiale ale Ministerului Muncii şi Justiţiei Sociale, în ţara noastră sunt înregistraţi 71.245 de copii cu dizabilităţi, însă există multe familii care, din cauza procesului îndelungat şi costisitor pentru obţinerea certificatului de handicap, nu îl parcurg, deci cifra reală privind copiii cu dizabilităţi este una mult mai mare.

Prin semnarea Convenţiei ONU privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilităţi, România şi-a asumat transformarea şcolilor de masă în şcoli incluzive, capabile să acomodeze toţi copiii.

Astfel, după 10 ani, 30% dintre copiii cu dizabilităţi nu sunt şcolarizaţi, iar aproximativ 52% sunt segregaţi în şcoli speciale, unde, nu de puţine ori, sunt expuşi riscului major de abuzuri şi neglijenţă şi, prin urmare, după terminarea studiilor în astfel de împrejurări, nu se pot integra în societate.

Şi acum, daţi-mi voie să citez o parte din scrisoarea Clarei, un copil cu Sindrom Down, de 13 ani, adresată senatorilor şi deputaţilor din Parlamentul României, cu ocazia Zilei Internaţionale a Sindromului Down:

"Eu şi alte zeci de mii de copii cu dizabilităţi din România avem nevoie de sprijinul dumneavoastră ca să putem merge la şcoală, o şcoală primitoare, alături de toţi ceilalţi copii, ca să putem trăi independent şi să putem întoarce contribuţia noastră către societate şi către cei dragi.

Eu am avut ocazia să trăiesc şi să merg la şcoală alături de toţi copiii, un an de zile, în Statele Unite ale Americii. Acolo am învăţat să spun primele cuvinte la vârsta de 12 ani, mi-am făcut prieteni şi am fost în excursii. Acum, acasă, în România, nu mai merg la şcoală. Pentru că nicio şcoală nu este adaptată nevoilor mele".

Stimaţi colegi, vă îndemn să stabilim de urgenţă momentul în care cei peste 70.000 de copii cu dizabilităţi din România vor fi o prioritate pe agenda legislativă, în vederea promovării, reglementării şi implementării incluziunii în educaţie, în spiritul respectării drepturilor omului şi a principiilor de diversitate, nediscriminare şi echitate.

Vă mulţumesc.

Csép Éva-Andrea, deputat al UDMR, Circumscripţia nr. 28 Mureş.

Domnul Ben-Oni Ardelean:

Mulţumim, doamnă deputat.