Dezbateri parlamentare

Doamna Gianina Şerban:

Dau cuvântul doamnei deputat Cristina-Emanuela Dascălu, din partea Grupului parlamentar AUR.

Şi se pregăteşte domnul deputat Alexandru Bordian.

Vă rog, doamnă deputat, aveţi cuvântul.

Doamna Cristina-Emanuela Dascălu:

Mulţumesc, doamnă preşedinte.

Stimate colege,

Stimaţi colegi,

"Copiii României nu trebuie să plătească pentru eşecul statului!"

Acum două zile, milioane de copii au intrat din nou pe porţile şcolilor. Pentru unii dintre aceştia, părinţii au avut bani pentru a le cumpăra rechizite, haine, încălţăminte, un ghiozdan şi tot ce este necesar pentru începutul de an şcolar. Pentru alţi copii, din păcate, părinţii au făcut calcule - cât costă caietele, cât costă hainele, cât costă transportul şi la ce putem oare renunţa pentru ca să putem trimite copiii la şcoală.

Pentru unii copii, întrebarea este şi mai crudă: mâine oare mai putem merge la şcoală? Pentru că da, din păcate, în România anului 2026 există copii care merg flămânzi la şcoală, copii care lipsesc pentru că nu au bani pentru transport, copii care nu au rechizitele de care au nevoie, copii care abandonează şcoala pentru că sărăcia familiei le închide, încetul cu încetul, uşile şi oportunităţile.

Să nu ne ascundem după statistici - 33,8% din copiii României sunt în risc de sărăcie sau excluziune socială, faţă de 24,2% în Uniunea Europeană. 31,8% din copiii români sunt afectaţi de deprivare materială, mai mult decât dublul nivelului european, de 13,6%. În spatele acestor procente sunt copii care ar trebui să-şi facă planuri pentru viitor, nu calcule despre cum să supravieţuiască de la o lună la alta.

Comunicarea Comisiei Europene privind Garanţia pentru copii ne atrage atenţia asupra unui adevăr fundamental - sărăcia din copilărie devine sărăcia adultului, iar costul inacţiunii este estimat la 3,4% din PIB-ul european în fiecare an.

Dincolo de PIB, dincolo de statistici, ne gândim la copil, ce se întâmplă cu el. Dacă îi este foame, îi spunem să fie incluziv? Nu, sigur că nu. Îi dăm o masă caldă. Dacă nu are cu ce ajunge la şcoală, îi vorbim despre egalitate de şanse? Nu, îi asigurăm transportul. Dacă familia nu-şi permite rechizitele, îi cerem copilului să suporte consecinţele? Nu, îl ajutăm să rămână în şcoală. Iar când apar primele absenţe, statul trebuie să intervină, înainte ca ele să devină abandon. Pentru că un copil pierdut din sistemul de educaţie nu este un număr într-un raport, este un viitor pierdut.

De aceea trebuie să punem întrebările pe care administraţia nu are voie să le evite: câţi copii au fost scoşi din sărăcie? Câţi au rămas la şcoală? Câţi primesc o masă caldă? Câţi au acces la servicii medicale? Câte familii au fost ajutate să trăiască din muncă, nu din dependenţa de ajutoare sociale?

AUR susţine o politică în care familia este protejată, munca încurajată, copilul apărat. Vrem un stat care să rupă cercul sărăciei.

Copiii sunt deja în bănci. Pentru ei această toamnă nu este o sta... (I se întrerupe microfonul.)

Doamna Gianina Şerban:

Mulţumesc.