Dezbateri parlamentare

Domnul Adrian-Felician Cozma:

Doamna deputat Dumitriţa Albu, neafiliaţi.

Vă rog, doamnă deputat. (Vociferări.)

Din troiene venim toţi, aşa că e de înţeles.

Dar aşa e frumoasă iarna, cu zăpadă multă.

Doamna Dumitriţa Albu:

Mulţumesc frumos.

În calitate de deputat al diasporei, ajung adesea la mine mesaje care nu seamănă cu petiţiile-tip şi nici cu scrisorile de protocol. Sunt mesaje scrise la capătul unei ture, între două opriri, cu mâinile încă prinse de ritmul muncii. Un astfel de mesaj l-am primit din Belgia, din cabina de comandă a unui tren. Autoarea este doamna Mihaela Lejmi, româncă plecată de 19 ani, angajată în sistemul feroviar belgian, formată acolo, într-un domeniu în care disciplina şi siguranţa nu sunt vorbe frumoase, ci reguli care se respectă sau se plătesc scump. Dincolo de profesie, scrie versuri şi păstrează, prin cuvânt, o legătură vie cu România.

Redau integral mesajul doamnei Mihaela Lejmi, aşa cum a fost transmis:

"Stimată doamnă deputat,

Vă scriu din cabina de comandă a unui tren din Belgia. Sunt în diaspora de 19 ani şi sunt în prezent singura femeie româncă conductor de tren din această ţară.

Vă scriu nu doar ca un cetăţean care munceşte în străinătate, ci ca un om care, după 19 ani de diaspora, a înţeles că rădăcinile nu se pot deshuma şi replanta. Ele rămân acolo, în pământul unde ne-am născut, şi oricât de mult ne-am integra în alte societăţi, purtăm mereu cu noi o valiză plină de amintiri.

De multe ori, simţurile mă teleportează acasă fără permisiunea mea. Un miros, un gust sau o lumină anume mă duc instantaneu în curtea bunicii, în liniştea de atunci. Din acest dor neîncetat scriu versuri, încercând să traduc în cuvinte distanţa care ne desparte de casă.

În comunitatea noastră din Belgia, dialogurile sunt mereu pline de nostalgie. Dar această nostalgie doare atunci când ne uităm spre ţară şi vedem figuri triste, oameni striviţi de resemnare şi o mentalitate care pare să fi stagnat. Ne întâlnim, povestim despre România, dar ceea ce ne lipseşte cel mai mult nu este doar peisajul de acasă, ci speranţa.

Mi-aş dori ca mesajul meu să nu fie doar despre ceea ce ne lipseşte, ci despre dorinţa ca speranţa să fie renăscută. Ne dorim o Românie în care să nu ne mai simţim teleportaţi doar prin amintiri, ci atraşi înapoi de o realitate în care meritocraţia şi respectul pentru om sunt lege.

Vă rog să duceţi în Parlament această voce a diasporei sensibile: suntem milioane de oameni care, deşi conducem trenuri, construim clădiri sau vindecăm pacienţi în alte limbi, visăm în limba română şi aşteptăm ziua în care «acasă» va fi din nou locul unde zâmbetul este mai prezent decât grija zilei de mâine".

Mulţumesc.

Domnul Adrian-Felician Cozma:

Mulţumesc şi eu, doamnă deputat.