Dezbateri parlamentare

Domnul Corneliu Ciontu:

Vă cer permisiunea să-i dau cuvântul domnului Dumitru Dragomir, să fie o premieră absolută!

Domnul Dumitru Dragomir:

Domnilor,

Cunoaşteţi probabil intenţia mea de a candida pentru funcţia de Primar General al Capitalei. În ciuda acestei intenţii - sau tocmai datorită ei - nu voi aduce campania electorala la această tribună. Nu mă voi referi, cu alte cuvinte, la aspecte care privesc numai oraşul Bucureşti, cu intenţia de a obţine o facilă popularitate politică prin intermediul Parlamentului. Din acest motiv, daţi-mi voie să tratez astăzi un subiect cu caracter general: situaţia economiei româneşti din perspectiva pierderii unor importante pieţe internaţionale de desfacere şi schimb.

Modul în care economia românească a involuat în ultimii ani este evident şi poate fi ilustrat statistic printr-o diversitate de indicatori. Un indicator elocvent pentru pauperizarea masivă a întregii societăţi româneşti îl reprezintă structura salariaţilor pe grupe de salarii brute. Astfel, dacă în 1989, doar 4% din salariaţi aveau un salariu sub 40 de dolari SUA, în 2002, această categorie reprezenta 19% din numărul total de salariaţi. Involuţia este şi mai evidentă în cazul remuneraţiilor medii, cu un nivel între 70 dolari SUA şi 120 dolari SUA. În 1989, acestea reprezentau 73,4%, în timp ce în 2002 ponderea lor a scăzut considerabil, până la 42,9%.

În aceste condiţii, şi puterea de cumpărare a cetăţenilor români s-a diminuat sensibil. Dacă, în 1979, doar 38,7% din veniturile totale ale unei familii erau alocate produselor alimentare, în 2002, cuantumul acestor cheltuieli reprezenta 56,3%. şi asta nu pentru că populaţia a început să cheltuiască mai mult pentru achiziţionarea alimentelor, ci pentru că veniturile familiale totale au scăzut constant.

Pentru a suporta aceste cheltuieli, populaţia a renunţat la plata unor servicii, cum ar fi: sănătatea, turismul, precum şi la bunurile alimentare. Astfel, nivelul de trai al cetăţeanului român a cunoscut un accelerat proces de degradare. Individul a fost obligat să renunţe la îngrijirea propriei sănătăţi, la petrecerea unui autentic concediu de odihnă etc. Gradul de mobilare şi utilare ale locuinţelor se ridică la nivelul anilor '50 ai secolului XX. Situaţia pensionarilor este şi mai gravă, peste 75% dintre aceştia renunţând chiar şi la alimentele de bază, pentru a reuşi să-şi achite utilităţile, adică: întreţinere, electricitate, telefon etc.

Modul în care se hrănesc românii astăzi, în comparaţie cu anul 1989, este grăitor pentru prăbuşirea nivelului de trai. A crescut masiv consumul de produse ieftine şi lipsite de suport proteic şi de vitamine: dacă în 1990, consumul mediu anual de cartofi pe cap de locuitor era de 59,4 kg, în 2002, acesta ajunsese la 89,7 kg. Aşa cum era de aşteptat, a scăzut dramatic consumul de peşte, de la 6 la 2 kg, de fructe, de la 61 la 41 kg, şi chiar de carne şi produse din carne, de la 61 la 42 kg. Mâncăm, cu alte cuvinte, din ce în ce mai prost.

Cum a fost posibil acest regres? O cauză semnificativă este reprezentată de imatura gestionare a capacităţilor şi relaţiilor economice existente până în 1989. Evoluţia comerţului exterior românesc, din 1989 şi până în prezent, reprezintă un indicator elocvent: astfel, dacă în anul 1989 exporturile României aveau o valoare totală de 11,2 miliarde de dolari SUA, în 2001, valoarea cumulată a exporturilor a fost de doar 6,9 miliarde de dolari SUA. Asistăm, efectiv, la o înjumătăţire a exporturilor, care, chiar dacă în ultimii ani au înregistrat o anumită creştere, au făcut-o în mod artificial, datorită mâinii de lucru ieftine.

Situaţia este încă mai gravă în cazul în care analizăm sectoarele care asigurau, în mod tradiţional, baza exportului românesc. Iată doar câteva date sintetice: în 1989, exportam animale şi produse animale în valoare de 320 de milioane de dolari SUA, iar în 2002 doar în valoare de 92 de milioane de dolari SUA; în 1989, produsele vegetale aduceau României 151 de milioane de dolari SUA, în 2002, doar 67 de milioane de dolari SUA; în 1989 vindeam produse chimice în valoare de 617 de milioane de dolari SUA, în 2002, doar în valoare de 314 milioane de dolari SUA.

Această veritabilă prăbuşire a exportului românesc poate fi observată în aproape toate sectoarele economiei naţionale, creând câteva deficienţe majore.

Ţara noastră a dispărut de pe anumite pieţe pe care le domina în urmă cu 14 ani. Până în 1989, infrastructura multor state asiatice era asigurată de utilajele şi tehnica de lucru din România şi chiar de specialişti români. Acum, au dispărut, practic, schimburile comerciale masive cu state asiatice deosebit de importante. Mai mult decât atât, produsele româneşti erau foarte bine vândute şi în America de Sud sau în Africa. Însă, în prezent, România are doar o prezenţă nesemnificativă pe aceste pieţe.

În condiţiile în care economia românească nu poate concura solidele economii europene, pierderea pieţelor asiatice, sud-americane şi africane constituie un eşec major al comerţului exterior românesc.

Situaţia este cu atât mai gravă cu cât România a renunţat deliberat la aceste pieţe. După 1989, decidenţi politici imaturi au hotărât că tânăra democraţie românească nu trebuie să mai contracteze schimburi comerciale cu anumite ţari, în special cu Rusia, cu membrii fostei Uniuni Sovietice sau cu state asiatice. Aşa cum era de aşteptat, alte state au apărut pe aceste pieţe, produse din ţări cu o îndelungată tradiţie democratică înlocuind produsele româneşti. Acum, probabil, este prea târziu pentru o revenire, în ciuda unor eforturi politice în această direcţie.

Va mulţumesc.

Domnul Corneliu Ciontu:

Mulţumesc şi eu.