Dezbateri parlamentare

Domnul Adrian-Felician Cozma:

În continuare, dau cuvântul domnului deputat Nini-Alexandru Pascalini, Grupul parlamentar SOS România.

Domnul Nini-Alexandru Pascalini:

Mulţumesc, domnule preşedinte de şedinţă.

Subiectul declaraţiei mele politice este "12 aprilie 1989 - ziua în care România nu mai avea datorii".

Pe 12 aprilie 1989, Ceauşescu anunţa în cadrul plenarei Comitetului Central, un fapt istoric, pe care niciun alt stat din lume nu l-a mai putut rosti vreodată cu fruntea sus: lichidarea integrală a datoriei externe a României: "pentru prima dată în istoria sa îndelungată, Romania nu mai are nicio datorie externă, nu mai plăteşte tribut nimănui, şi este cu adevărat independentă şi economic şi politic".

S-au împlinit 37 de ani de la acel discurs. Să fie clar, nu fac apologia unei epoci şi nu confund libertatea cu dictatura. Dar am obligaţia să spun adevărul istoric şi adevărul economic: a existat un moment în care România nu mai era îngenuncheată, nu era dependentă de împrumuturi şi nu stătea cu mâna întinsă la alţii ca să-şi poată plăti cheltuielile.

Acel moment a fost însă şi ultimul.

Fără să se ştie, atunci, în aprilie 1989, se încheia nu doar o datorie, ci şi un capitol de suveranitate economică. După acel prag, a început era în care sacrificiul uriaş al părinţilor şi bunicilor noştri a fost şters cu buretele. Tot ce s-a strâns cu muncă, lipsuri, raţionalizări şi suferinţă a fost risipit de guverne iresponsabile, de trădări succesive şi de o clasă politică incapabilă să construiască, dar foarte pricepută la a împrumuta, a vinde şi a subordona.

România de astăzi nu mai este România care îşi hotăra singură destinul economic. Am ajuns să avem mai mulţi români în afara ţării decât în interiorul ei. Am ajuns o ţară în care statul nu mai produce aproape nimic strategic, dar taxează tot. O ţară în care românul munceşte, iar alţii încasează. O ţară în care resursele pleacă, profiturile pleacă, iar nota de plată rămâne aici, pe masa cetăţenilor români.

Părinţii şi bunicii noştri au strâns cureaua ca România să nu mai fie datoare nimănui. Clasa politică de după '89 a făcut exact contrariul: a îndatorat din nou ţara, a dezmembrat economia naţională şi a transformat independenţa într-un cuvânt gol.

Şi poate cel mai grav este altceva: ni s-a furat până şi memoria. Ni s-a interzis să mai comparăm, să mai gândim, să mai punem întrebări. Oricine vorbeşte astăzi despre independenţă economică este imediat redus la tăcere. De parcă dorinţa ca România să nu fie datoare, să nu fie controlată şi să nu mai fie umilită ar fi o vină.

La 37 de ani de la acel moment, nu trebuie să idealizăm trecutul. Dar nici nu avem voie să minţim despre prezent. Iar prezentul este dureros: România este din nou prinsă în lanţul datoriei, dependentă şi vulnerabilă. Adevărata întrebare de astăzi nu este ce s-a întâmplat în '89, ci cum e posibil ca un popor care a plătit tot să ajungă azi mai împovărat şi mai dator ca niciodată. Cine răspunde pentru faptul că, după 37 de ani, nu mai putem vorbi despre independenţă, ci doar despre dependenţă? Cine răspunde pentru transformarea României dintr-un stat fără datorii într-un stat care trăieşte doar pe credit? Un popor care uită ce înseamnă independenţa ajunge să accepte dependenţa ca normalitate.

Dacă vrem să rămânem o naţiune, atunci trebuie să avem curajul să spunem că România trebuie scoasă din logica umilinţei, a datoriei perpetue şi a obedienţei economice. Pentru că o ţară care plăteşte tribut nu este o ţară liberă şi o ţară care nu mai luptă pentru independenţa ei nu mai are viitor.

Vă mulţumesc.

Domnul Adrian-Felician Cozma:

Mulţumesc, domnule deputat.