Dezbateri parlamentare

Domnul Miron Tudor Mitrea:

Domnul Constantin Adăscăliţei are cuvântul.

Domnul Constantin Adăscăliţei:

Mulţumesc, domnule preşedinte.

Stimaţi colegi,

Declaraţia mea politică de astăzi este adresată persoanelor cu dizabilităţi din mediul rural.

Domnule preşedinte,

Stimaţi colegi,

Doresc să aduc la cunoştinţă una din situaţiile paradoxale, dar, pe lângă aceasta, sigur că, cu toţii suntem în cunoştinţă de cauză, că multe sunt problemele în acest domeniu.

Doresc să relatez cazul familiei Secrieru din satul Tarniţa, comuna Dagâţa, judeţul Iaşi, din Colegiul pe care îl reprezint în Parlament. Fiica mijlocie a acestei familii, în vârstă de 19 ani, se confruntă încă de la vârsta de 6 luni cu o formă de handicap sever, încadrându-se, conform certificatului de handicap, la categoria de handicap grav, permanent, cu asistent personal.

Până în anul 2011, mama acestei fetiţe primea indemnizaţie de aproximativ 400 lei de la Primăria Dagâţa, unde era angajată, conform legii, ca asistent personal al fiicei sale, iar suma de bani, alături de pensia de handicap, de aproximativ 300 lei, constituia baza de venituri a familiei. Ordonanţa şi ordinul date în anul 2011 de Guvernul Boc concediază toate cele 25 de persoane angajate ca asistenţi personali, invocând, la acea vreme, acei primari care nu sunt în măsură să mai sprijine aceste familii, invocând incapacitatea bugetară locală.

Din luna martie 2011, familia Secrieru subzistă cu pensia de handicap a titularei, de aproximativ 350 de lei, bani care bineînţeles că nu ajung nici măcar pentru medicamentele lunare.

Nu mă îndoiesc, dragi colegi, că vă confruntaţi şi dumneavoastră cu astfel de cazuri în teritoriu şi în colegiile pe care le reprezentaţi. Vă mărturisesc că după ce vezi cu ochii tăi aceste drame realizezi cât de gravă şi cât de nedreaptă este situaţia lor.

Astăzi vreau să mulţumesc, în schimb, pe de o parte, tuturor primarilor din ţară care au făcut eforturi pentru a nu concedia aceşti asistenţi personali, pentru ca aceşti bani, deşi puţini, să reprezinte încă subzistenţa acestor familii, dar, în acelaşi timp, să trag un semnal de alarmă pentru acei primari care nu găsesc soluţii şi nu rezolvă această situaţie.

Paradoxalul de care vorbeam la începutul expunerii mele este că am văzut comune în care s-au concediat asistenţii personali, în timp ce primăria plăteşte miliarde de lei vechi anual la firme de salubritate fantomă sau fac deszăpeziri la de patru ori preţul pieţei.

Aceste familii deznădăjduite, dragi prieteni, dragi colegi, de care v-am vorbit, şi-au pus în noi, cred eu, ultima speranţă. Deşi nu mai este vorba de promisiuni, ci de datorii morale pe care societatea noastră le are, cred eu că suntem în măsură să luăm atitudine. Încă nu este târziu să îndreptăm acolo unde alţii au stricat multe din aceste lucruri, premeditat sau nu, şi, bineînţeles, au greşit faţă de semenii noştri, şi să demonstrăm că românii sunt, de fapt, o naţiune solidară şi responsabilă.

Vă mulţumesc pentru atenţie.

Gânduri bune şi aşa să ne ajute Dumnezeu!