Dezbateri parlamentare

Domnul Ioan Balan:

"Securitatea mondială şi cazul iranian!"

Nefericirea face ca teoria democraţiei pe care Francis Fukuyama o lansa la începutul anilor ´90, privind succesul iminent al democraţiei în lume, să nu se fi concretizat decât în Europa de Est. În continuare, multe state din Africa sau Orient rămân sub povara regimurilor autoritare sau totalitare, legitimate pe necesitatea eliminării cu orice preţ a inamicului extern.

Din păcate, însă, existenţa acestor regimuri se repercutează asupra propriilor populaţii, condamnate la sărăcie, exploatare şi nerespectarea drepturilor omului şi asupra climatului de stabilitate şi securitate mondială.

Resursele acestor regimuri nu sunt îndreptate, cum ar fi firesc, către prosperitatea propriilor popoare, ci sunt dirijate către acumularea de noi tehnici şi noi echipamente militare, către arme de distrugere, unele chiar de distrugere în masă, care pot ameninţa nu numai ţări, în particular, ci întreaga umanitate.

De mai bine de un an, nu prea departe de teritoriul României, tensiunile privind cursa înarmărilor nucleare iraniene a devenit deja un subiect care nu mai poate fi evitat sau trecut în plan secund.

Forţele democratice, reprezentând Statele Unite sau Uniunea Europeană, fac eforturi de constrângere pe cale politico-diplomatică sau economică, pentru ca Teheranul să înţeleagă că omenirea a avut deja parte de prea mult război şi că ameninţările pe care le aduce pacea, fie sub forma foametei, a penuriei energetice, a schimbărilor climatice sau a crizelor economice, sunt eforturile asupra cărora trebuie să se concentreze întreaga umanitate.

Personal consider că niciodată nu poate fi vorba despre prea mult efort diplomatic, dacă prin acesta s-ar putea evita pierderea de vieţi omeneşti.

Nu este nici prima şi, poate, nici ultima oară când conflicte regionale au izbucnit din pricina unor deficienţe de comunicare interculturală, din pricina subestimării puterii diplomaţiei şi compromisului în domeniul politicii externe.

Cred că avem, la nivelul Uniunii Europene, cea mai coerentă poziţie de politică externă, de la constituirea comunităţilor, iar poziţia exprimată până în prezent trebuie consolidată.

Mă bucur, de asemenea, că România, deşi un membru mai "întârziat" al NATO şi UE, prin prisma datei la care a aderat la aceste organisme, poate fi considerată un model de corectitudine în respectarea obligaţiilor asumate.