Dezbateri parlamentare

Domnul Corneliu Ciontu:

Dau cuvântul domnului deputat Ştefan Baban.

Va urma domnul deputat Becsek-Garda Dezideriu Coloman.

Doamna deputat Olga Voinea a depus la secretariat declaraţia.

De asemenea, domnul deputat Dan Brudaşcu.

Domnul Ştefan Baban:

Mulţumesc, domnule preşedinte.

Doamnelor şi domnilor deputaţi,

Declaraţia mea politică de astăzi se intitulează "Violenţa în familie în România".

Dorim cu ardoare să intrăm în rândul ţărilor civilizate. Ne chinuim cu tot felul de programe şi de reforme, care de care mai drastice, dar uităm de lucrurile banale, comune, pe care le întâlnim la tot pasul.

Unul dintre acestea este şi violenţa în familie, care, pe fondul sărăciei, a lipsei de cultură şi civilizaţie, sau, din contra, din prea multă cultură şi civilizaţie, se manifestă pregnant şi în România, în această perioadă de tranziţie.

Specialiştii au identificat peste 18 forme de violenţă în familie, aparţinând celor cinci categorii de violenţă: psihologică, fizică, socială, economică şi sexuală. Cele mai năpăstuite de soartă sunt femeile, care suportă cel mai des violenţa în familie, urmate apoi de copii, şi în special minori, care fie asistă la scene de violenţă în familie, fie sunt supuşi acestui fenomen.

Cel mai răspândit tip de violenţă în familie este reprezentat de violenţa psihologică, în timp ce violenţa sexuală este exclusiv destinată femeilor.

Cele mai frecvente tipuri de violenţă psihologică sunt înjurăturile, ameninţările repetate cu despărţirea, bătaia şi, în cel mai sumbru caz, moartea, de cele mai multe ori violentă, prin înjunghiere sau împuşcare.

Dintre victimele violenţei fizice, cele care au recunoscut de bună seamă, majoritatea au fost lovite sau pălmuite, iar în cel mai rău caz cu putinţă, lovite de pereţi sau podea.

Violenţa sexuală s-a manifestat atât în rândul persoanelor feminine divorţate, cât şi căsătorite, puţine dintre ele recunoscând că au fost violate de partenerii lor, indiferent dacă exista sau nu un document care să ateste legătura legală.

Principalii factori care dau naştere acestor forme de violenţă în familie sunt alcoolismul, sărăcia, traiul într-un mediu preponderent marcat de violenţă din copilărie până la bătrâneţe, precum şi modul patriarhal de organizare a familiei.

Cert este că violenţa domestică, după cum o mai numesc specialiştii, se regăseşte în toate formele familiei româneşti, începând cu cele analfabete sau aflate în cătune, şi terminând cu cele din marile oraşe, şi cu pretenţii, care din, punctul aceste de vedere, sunt neîntemeiate.

Victimele îşi găsesc refugiul momentan în rândul vecinilor şi/sau prietenilor. Puţine dintre ele cunosc legislaţia din domeniu şi/sau instituţiile create să le apere drepturile şi pe ele.

În afară de poliţie, victimele mai merg la spital, doar pentru a primi îngrijiri medicale sau a obţine un certificat care să ateste abuzurile la care au fost supuse, dar de cele mai multe ori aici se termină totul, nici una din părţi nedorind să acutizeze problema.

Concluzia tragică este că populaţia din România este semnificativ mai îngăduitoare faţă de violenţa în familie. Toleranţa ridicată faţă de această formă de manifestare animalică determină ca un comportament violent să fie considerat un comportament normal şi demn de urmat de generaţia tânără din familie, astfel că acest fenomen se transmite ca şi caracter ereditar, de la o generaţie la alta.

Surprinzător este şi faptul că, deşi există o legislaţie în domeniu care reglementează acest fenomen, armonizarea ei cu realitatea cotidiană lasă mult de dorit. Peste 80% din victimele violenţei în familie nu au apelat la instituţiile statului, stabilite pentru a gestiona această criză în familie.

Puţine victime apelează la instituţiile abilitate să le asigure şi, mai ales, să urmărească respectarea drepturilor umane, marea majoritate a lor ştiind doar că există adăposturi care să le asigure o perioadă de trecere până la revenirea acasă sau în familie şi până la reluarea programului de domesticire familială.

Şi mai puţine victime au avut curajul de a se rupe de trecut, şi de a porni la drum către o nouă viaţă. Multe dintre ele au recunoscut că mai aproape le-au fost organizaţiile non-guvernamentale, care au făcut tot posibilul să le acorde sprijinul material, financiar, şi mai ales moral, în acţiunile de consiliere psihologică pe care le-au desfăşurat pentru a încerca să le uşureze sufletul şi mintea de atrocităţile la care au fost supuse.

Indiferent de dorinţele noastre, ale ţării şi poporului român, de cerinţele Uniunii Europene, nu ne putem considera o ţară civilizată, indiferent dacă vom fi sau nu primiţi în marea comunitatea europeană, până nu vom reuşi să depăşim racilele şi metehnele învechite care încă mai guvernează celula de bază a societăţii - familia.

O fi bătaia ruptă din rai, dar nu este benefică nici pentru femei, copii, părinţi, pentru că o vorbă bună aduce mai multă pace şi linişte, dar arată şi dorinţa de comuniune şi respectul celui de alături. Vă mulţumesc.

Domnul Corneliu Ciontu:

Vă mulţumesc.