Dezbateri parlamentare

Domnul Corneliu Ciontu:

Îl invit pe domnul Ştefan Baban, va urma domnul Ioan Ghişe.

Domnul Ştefan Baban:

Domnule preşedinte,

Doamnelor şi domnilor deputaţi,

"Potop de ape, lacrimi şi durere..."

Cele mai grave inundaţii din ultimii 30 de ani din ţara noastră au devastat în doar câteva clipe numeroase localităţi din vestul ţării, dar, în acelaşi timp, ne-au atras atenţia şi asupra cauzelor care au generat dezastrul cu care s-a confruntat populaţia din Banat. Aluviunile şi indolenţa autorităţilor, timp de peste 15 ani, au făcut posibil acest dezastru ecologic şi uman, pentru care nu se ştie cât timp ne va trebui ca să-l acoperim.

Ştim bine cu toţii că natura dezlănţuită nu poate fi oprită niciodată, nici chiar cu cele mai moderne şi sofisticate cuceriri ştiinţifice. Dar ştiinţa poate fi pusă şi în slujba omului de rând, a cetăţeanului obişnuit, pentru ca viaţa şi munca acestuia să nu se risipească într-o clipită, atunci când stihiile se dezlănţuie.

Ceea ce este însă mai grav şi-i irită pe români este reprezentat de starea de nepăsare, incapacitatea de reacţie şi aroganţa autorităţilor centrale şi locale într-o astfel de situaţie. La mai bine de trei săptămâni de la producerea inundaţiilor, Guvernul a hotărât, într-o şedinţă, alocarea de resurse financiare, care probabil că vor ajunge la sinistraţi, după viteza cu care se mişcă lucrurile în acest moment, prin vară.

Încă de la începutul dezastrului, starea de dezinteres a administraţiei centrale şi locale s-a manifestat cu pregnanţă. Deşi avertizările ANM atrăgeau atenţia asupra cantităţilor mari de apă pentru 24 de ore, mulţi primari din judeţele Timiş, Hunedoara, Caraş-Severin nu le-au luat în considerare, neinformând cetăţenii pe care-i păstoreau asupra pericolelor ce puteau apărea în orice moment. Dar, în acelaşi timp, nu s-au preocupat nici măcar de măsurile minimale pe care ar fi trebuit să le ia atunci când sunt informaţi despre aceste evenimente.

Ca de fiecare dată, comisia specială pentru dezastre şi calamităţi naturale constituită la nivelul fiecărui judeţ s-a întrunit abia când dezastrul nu mai putea fi controlat.

Apoi, măsurile de alertă târzii, monitorizarea nesigură şi defectuoasă a creşterii debitelor râurilor, necunoaşterea stării tehnice reale a digurilor, barajelor şi sistemelor de drenare a apei au "consolidat" temelia indiferenţei şi a reacţiilor întârziate faţă de ceea ce se preconiza a fi şi faţă de ceea ce s-a întâmplat.

Ca de fiecare dată, forţele Ministerului Administraţiei şi Internelor au trebuit să fie în linia întâi, să facă faţă dezastrului, să salveze vieţi şi bunuri şi, dacă s-ar fi putut, să stea şi în faţa puhoaielor. Cum poţi face toate astea, când bărcile, camioanele, remorcile şi elicopterele au fost insuficiente sau au lipsit cu desăvârşire, spaţiile de cazare ale sinistraţilor şi de depozitare a bunurilor salvate au fost stabilite în grabă, fără a fi aprovizionate cu minimul necesar pentru subzistenţa zilelor ce urmau?

Noroc cu sufletul mare şi bun al românilor din celelalte zone ale ţării. Societăţi comerciale, instituţii publice, pensionari, oameni obişnuiţi, animaţi toţi de Sfintele Sărbători care băteau la uşă, au adunat şi donat bani, îmbrăcăminte, aparate de uz casnic, pături, alimente etc. pentru semenii lor. Solidaritatea şi-a spus din nou cuvântul, mulţi gândindu-se cum ar reacţiona dacă s-ar afla în locul celor ce au pierdut totul într-o fracţiune de secundă.

În schimb, guvernanţii, euforici încă după spectacolul de la Luxemburg şi mimând preocuparea pentru soarta jurnaliştilor români răpiţi în Irak, s-au dezinteresat zile în şir de situaţia gravă apărută în vestul ţării în urma inundaţiilor. Iar când au descălecat în acest ţinut, la întrebările deznădăjduite ale celor care nu mai aveau nimic, impertinenţa, replicile ţâfnoase şi iritante au fost cele care au ţinut locul unei atitudini responsabile şi energice.

Scuzele care au urmat sau care vor urma vor fi tardive, oamenilor necăjiţi nemaipăsându-le de ele, atâta timp cât au constatat la faţa locului, cu ochii lor, că actuala clasă politică nu are nici timp şi nici chef de ei. La ora actuală, nu-i mai interesează cine sunt vinovaţii pentru tragedia lor, chiar dacă acum se arată cu degetul atât actualii, cât şi foştii guvernanţi, nu-i mai interesează promisiunile deşarte ale conducătorilor, acum se gândesc şi se frământă, ca să poată reveni la locurile de baştină şi să poată lua viaţa de la capăt. Şi-au pus speranţa doar în bunul Dumnezeu şi în semenii lor din toată ţara. În schimb, ce se va întâmpla dacă aceştia, care au fost şi ei loviţi de natură la acest sfârşit de săptămână, nu-i vor mai putea ajuta şi, chiar mai mult, vor avea şi ei nevoie de sprijin material şi financiar?

Actualii guvernanţi încă nu s-au trezit bine din dulcea amorţeală a biruinţei electorale din anul trecut, pentru a da piept cu realitatea crudă, imperativă şi neiertătoare. Viziunea lor despre modul în care problemele, mai ales cea a inundaţiilor din vestul şi din restul ţării, trebuie abordate şi rezolvate trădează în mod stupefiant o doză de cras diletantism politic, de dispreţ faţă de oameni şi lipsa oricărei urme de solidaritate creştinească cu cei aflaţi în nevoie şi suferinţă.

Să nu uite, însă, că toate acestea vor fi sancţionate peste un an, doi sau trei, chiar de cei care au fost uitaţi la greu, dar care i-au propulsat la conducerea ţării în această perioadă.

Vă mulţumesc.

Domnul Corneliu Ciontu:

Mulţumesc.