Dezbateri parlamentare

Domnul Mircea Irimescu:

"Crize după crize"

De vreo treizeci de ani România o tot duce din crize-n crize. Una morală, neîntreruptă şi necontestată de nimeni (al cărei capăt nu-l poate anticipa niciun analist), alta economică şi financiară (intermitentă, luând diferite forme în funcţie de tipul de economie existent în ţară) şi una politică (de dată recentă).

Ultimii zece ani ai regimului comunist s-au scurs în grave disfuncţionalităţi economice, nerecunoscute oficial, dar simţite binişor pe propria lor piele de către cei care i-au trăit. După 1990, odată cu prăbuşirea economiei socialiste, şi-au făcut apariţia şomajul oficial şi cronic, inflaţia (uneori, "de trei cifre"), frica de ziua de mâine. Criză generală, botezată "de tranziţie", n-a simţit nimeni când şi dacă s-a încheiat.

Cuvânt la modă în cercurile politice şi în presă, "criza" este pe buzele tuturor. Una pleacă, alta vine. Acum avem una europeană, a datoriilor publice. Dimensiunea şi gravitatea acestui fenomen transnaţional negativ sunt atât de mari încât, se spune, vor determina schimbarea întregului sistem economico-financiar al lumii. Amorţiţi de deceniile de criză deja trecute, românii aşteaptă timpuri mai bune.

N-au avut vreme să se dezmeticească bine în anii de creştere economică de la începutul acestui secol, să se bucure de avantajele economice ale aderării la Uniunea Europeană. Noua criză ne-a venit de la statele europene bogate înaintea fondurilor postaderare şi ne pune, din nou, în mare dificultate. După 4 ani de discuţii şi analize nu se ştie ce va fi, dar cei mai mulţi dintre români nu par a fi foarte îngrijoraţi de semnalele de alarmă ce se tot înmulţesc. Sunt cei care trăiesc la ţară, dintr-o agricultură de subzistenţă, a căror întreagă existenţă a fost "o criză", cam un sfert din populaţia ţării. Angajaţii în economie tremură pentru locul de muncă în care-şi câştigă existenţa. Pentru cei care-şi duc traiul din mici investiţii realizate din economii, câţi au mai rămas, îngrijorarea rămâne la limita pierderii somnului. În stres permanent aşteaptă evenimentele şi bugetarii, salariaţii şi pensionarii statului. Solidaritatea socială este discutabilă, mulţi concetăţeni fiind dornici să vadă moarte caprele vecinilor. Chestie de năravuri etern umane, ca-ntotdeauna. Există o minoritate care se îmbogăţeşte din suferinţele şi lipsurile celor mulţi. Puterea statului de a limita efectele crizei economice este minimă.

Se caută soluţii sigure şi eficiente pentru economisirea banilor din partea celor care-i au. Băncile acordă credite în condiţii din ce în ce mai dure şi finanţarea activităţilor economice este serios afectată. Structura economiei româneşti nu ne este favorabilă. Ani în şir am aşteptat investitorii străini şi n-au venit nici până acum câţi am fi avut nevoie. S-au împuţinat îngrijorător şi miliardele de euro trimise anual în ţară de cei care îndură iadul xenofobiei prin Italia, Spania, Franţa sau Irlanda.

Nici contextul internaţional nu ne oferă motive de optimism. Nimeni nu mai vorbeşte de ajutarea statelor sărace, toată atenţia fiind acordată "salvării" unuia sau altuia dintre statele ce până mai ieri erau considerate prospere. Sunt semne că măsurile anticriză concertate ale statelor europene se iau cu tot mai mare dificultate. Cei dispuşi să plătească pentru binele altora sunt pe cale de dispariţie. Prefigurarea unei Europe federale este departe de a fi considerată o certitudine. Sumele din fondurile comunitare destinate modernizării noastre vin tot mai greu, tot mai puţine şi tot mai întârziate.

Un program anticriză eficient şi autentic încă nu este aplicat în ţara noastră. În România interbelică, societatea, în întregul ei, a trăit momente asemănătoare. Pentru a evita falimentul statului, funcţionarii publici au acceptat atunci dureroasele "curbe de sacrificiu" (scăderi salariale din perioada 1929-1933). Înlăturarea pericolului executării silite şi al lichidării micilor producători agricoli cu datorii la bănci a impus adoptarea unei legi de anulare a obligaţiilor de rambursare, fireşte, pe cheltuiala statului. Tot un soi de iertări trebuie considerate şi "amnistiile" fiscale din aceeaşi perioadă, care au salvat puterea de cumpărare a cetăţenilor şi dând un impuls de dezvoltare economiei naţionale. După amnistia fiscală din 1938, a urmat chiar anul de producţie record al capitalismului de dinainte de război, semn că măsura luată şi-a atins scopul.

Astăzi statul român nu pare a-şi fi epuizat posibilităţile de a mai întreprinde astfel de măsuri. Populaţia nu este dispusă la noi sacrificii, controlul finanţatorilor internaţionali este nemilos, credibilitatea noastră în exterior, foarte redusă, chiar dacă recenta criză politică s-a încheiat.

Situaţia este gravă. Ieşirea din această criză reclamă inteligenţă politică, solidaritate naţională, relaţii bune în viaţa internaţională. Toate astea nu costă bani, dar momentan nu le avem. Poate se va îmbunătăţi ceva cu alegerile din această toamnă. Nu ne rămâne decât să sperăm.