Dezbateri parlamentare

Doamna Gabriela-Maria Podaşcă:

"Avem nevoie de un minister dedicat politicilor pentru protecţia drepturilor copilului şi egalităţii de şanse, nu de o comasare de autorităţi!"

Comasarea Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Drepturilor Copilului şi Adopţii (ANPDCA) cu Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Dizabilităţi (ANPD) arată o lipsă de înţelegere a particularităţilor celor două domenii şi demonstrează incapacitatea de a genera politici personalizate şi adaptate nevoilor. În România sunt 4,14 milioane de copii şi 833.131 de persoane cu dizabilităţi, iar prin comasarea autorităţilor într-una singură, dovedim că nu prioritizăm pe niciun beneficiar.

La 30 de ani de la semnarea Convenţiei cu privire la drepturile copilului, ne luptăm în continuare atât din punct de vedere instituţional, cât şi la nivelul resurselor pe care le alocăm pentru asigurarea protejării interesului superior al copilului. Din păcate însă, lipsa unui angajament politic real, demonstrat inclusiv prin comasarea celor două autorităţi, pentru îmbunătăţirea situaţiei copiilor este evidenţiată şi de faptul că alocările bugetare ca procent din PIB pentru sectoarele cele mai relevante pentru copii (sănătate, educaţie şi protecţie socială) sunt în continuare printre cele mai mici din Uniunea Europeană. Este, practic, imposibil de monitorizat cu exactitate care sunt alocările pentru copii în bugetul naţional sau în bugetele sectoriale, pentru că nu există categorii bugetare distincte referitoare la copii. Acest lucru se traduce în imposibilitatea de a estima ce sume sunt cheltuite în mod real pentru copii în diferite sectoare şi cum variază ele, dar, mai grav, înseamnă că nu pot fi evaluate în mod realist şi nici ce sume în plus ar fi necesare.

Dacă ne uităm cu precădere la cifrele legate de copiii din sistemul de protecţie - 52.220, atunci pare că existenţa acestora este anulată, iar comasarea protejării drepturilor copilului cu cele ale persoanelor cu dizabilităţi anulează însuşi raţionamentul existenţei lor şi, mai mult decât atât, reprezintă de facto o anulare a prioritizării protejării acestor drepturi. România are într-adevăr nevoie de o serie de măsuri de eficientizare a aplicării politicilor şi a utilizării resurselor, însă nu putem începe cu restrângerea drepturilor tocmai pentru copii, cei mai vulnerabili şi cu cea mai mare nevoie de protecţie.

Potrivit datelor furnizate de Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale, pentru luna iunie 2019, dintre cei 52.220 de copii din sistemul de protecţie specială, 16.505 copii (31.61%) beneficiau de măsură de protecţie specială în servicii de tip rezidenţial şi 35.715 copii (68.39%) beneficiau de măsură de protecţie specială în servicii de tip familial. Începând cu anul 2012, numărul copiilor aflaţi în servicii de tip rezidenţial a scăzut constant în fiecare an, de la 61.656 copii în 2012, la 52.220 copii în iunie 2019. Scăderea numărului de copii aflaţi în servicii de tip rezidenţial a fost consecinţa aplicării politicii de dezinstituţionalizare a copiilor, fie prin reintegrarea lor în familia naturală sau extinsă, fie adopţia, fie prin înlocuirea măsurii de protecţie de tip rezidenţial cu una de tip familial. Cu toate acestea măsuri însă, timpul pe care un copil îl petrece în sistem este de 7 ani şi jumătate, reprezentând un risc major de expunere unor efecte nocive ireversibile de natură fizică şi psihologică.

Finalizarea procesului de dezinstituţionalizare şi închidere a centrelor de plasament mari a fost asumat la nivel naţional până în anul 2020. Acesta se derulează însă lent în condiţiile lipsei capacităţii DGASPC-urilor de a accesa finanţare pentru dezvoltarea de alternative viabile pentru copii.

De asemenea, aproximativ 9.000 de copii şi tineri sunt nevoiţi, anual, să părăsească sistemul de protecţie la împlinirea vârstei limită, după ce şi-au petrecut viaţa în centre fără a avea deprinderi de viaţă independentă şi fără o alternativă reală.

Accelerarea dezinstituţionalizării, urmărind interesul superior al copilului din sistemul de protecţie şi respectându-i dorinţele şi nevoile, în paralel cu dezvoltarea de servicii pentru integrarea acestora în societate şi facilitarea procesului de adopţie, trebuie să fie prioritatea 0 a oricărui Guvern.

În plus, sistemul de protecţie a copilului se confruntă cu un fenomen îngrijorător - tendinţa de scădere a personalului angajat care lucrează cu copiii, în special asistenţii maternali şi angajaţii centrelor de plasament. Din 2008 şi până în 2013 aproximativ 3.000 de asistenţi maternali au ieşit din sistem şi peste 4.000 de angajaţi ai centrelor de plasament. În continuare, în 2018, 714 persoane au renunţat să mai lucreze în DGASPC. Mai mult decât atât, la nivelul cel mai de jos al intervenţiilor şi cel mai important, o analiză realizată de Banca Mondială arată că la nivelul SPAS-urilor există un necesar neacoperit, între 2.300 şi 3.600, de asistenţi sociali calificaţi în localităţile rurale şi cele urbane mici.

Mai mult decât atât, şi la nivelul managerilor de caz cifrele arată că aceştia sunt supraîncărcaţi şi aflaţi în imposibilitatea de a-şi îndeplini obligaţiile legale. Numărul mediu de cazuri active pentru fiecare manager de caz a fost, în 2018, de 74 de cazuri, după cum urmează:

• 1.616 manageri pentru un număr de copii între 0-31;
• 272 manageri pentru un număr de copii între 31-50;
• 352 manageri pentru un număr de copii între 51-185.

După cum vedem din date, ANPDCA gestionează un sistem de protecţie a drepturilor copilului foarte complex, cu multiple provocări şi a cărui activitate, cu siguranţă, nu va putea fi eficientizată prin comasarea cu ANPD, care reprezintă un alt domeniu cu specificităţi şi probleme proprii.

După ce, vreme de 2 ani, Ministerul Muncii a abordat discreţionar dezvoltarea de politici pe fiecare domeniu de intervenţie, ignorând politicile pentru copil şi prioritizând politicile salariale şi de pensii, desfiinţarea ANPDCA şi integrarea politicilor şi strategiilor pentru copil într-o instituţie nou înfiinţată, împreună cu domeniul protecţiei persoanelor cu dizabilităţi reprezintă o eroare strategică şi demonstrează lipsa de înţelegere a domeniului.

Avem nevoie de constituirea unui minister dedicat copilului şi protecţiei drepturilor acestuia, care să trateze cu profesionalism şi seriozitate toate provocările existente şi să asigure atingerea indicatorilor asumaţi la nivel de ţară. Nu contest experienţa doamnei preşedinte, a noii structuri create în aria protecţiei drepturilor copilului şi a persoanelor cu dizabilităţi, însă este vorba despre impactul pe care l-ar avea o instituţie distinctă, cu atât mai mult un minister în a implementa responsabilităţile asumate pentru protejarea interesului superior al copilului.

PRO România consideră prioritar domeniul protecţiei drepturilor copilului şi va susţine constant orice proiect în interesul superior al copilului, indiferent din partea cărei formaţiuni politice este propus. La fel însă vom sancţiona şi orice măsură contrară principiilor Convenţiei cu privire la drepturile copilui sau care îngreunează eficientizarea sistemului de protecţie a copilului.