Dezbateri parlamentare

Domnul Constantin Mazilu:

"Condiţiile din penitenciare ne fac de râsul lumii"

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a condamnat România în 2013 la plata sumei de 4.900 de euro în cazul lui Constantin Cristian Catană, fost judecător la Piatra Neamţ. Acesta fusese condamnat în 2004 pentru luare de mită. Catană s-a plâns la CEDO, în 2005, că în perioada 19 octombrie 2004 - 7 ianuarie 2005 a fost închis într-o celulă de 12,54 metri pătraţi, cu patru paturi, care nu avea grup sanitar propriu şi nici apă curentă. Potrivit fostului magistrat, accesul la toaletă era permis doar de trei ori pe zi, după un program prestabilit, şi nu între orele 22.00 - 5.00, încăperea unde putea face duş nu era bine încălzită, nu avea suficientă lumină în celulă şi nu a ieşit deloc să se plimbe în aer liber pe perioada arestului. Cristian Catană s-a mai plâns că a fost închis la comun cu alţi deţinuţi, deşi el ca magistrat ar fi trebuit să stea într-un loc cu regim special.

Nu vreau să mă erijez, astăzi, aici, în faţa dumneavoastră, în avocatul nimănui, ci doar să vă informez, în calitatea mea de membru al Comisiei pentru cercetarea abuzurilor, corupţiei şi pentru petiţii, despre problema condiţiilor inumane din penitenciarele României. Acest subiect ne face de râs în toată lumea, nu doar în Europa şi ne scoate din buzunar, an de an, sume colosale oferite de CEDO drept despăgubiri pentru relele tratamente aplicate foştilor deţinuţi. Definitorii ar trebui să rămână pentru întreaga societate respectul şi omenia manifestate şi faţă de cei care au făcut unele greşeli şi sunt trimişi la reabilitare, în penitenciare. În ciuda numeroaselor despăgubiri acordate, din cauză că bugetul administraţiei penitenciarelor este insuficient pentru construirea unor noi închisori şi pentru executarea unor renovări, statul român continuă să încalce prevederile Convenţiei europene a drepturilor omului. Probabil vă întrebaţi cum anume? Pe fondul lipsei banilor, România omite să aplice hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg privind asigurarea unor condiţii normale pentru deţinuţi. Cu alte cuvinte, este violat, parţial, e adevărat, art. 3 al Convenţiei europene a drepturilor omului, care stipulează că "nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante".

Ţin să vă aduc la cunoştinţă faptul că primim frecvent la comisie memorii peste memorii despre condiţiile inumane din puşcării. De asemenea, mii de plângeri împotriva statului român ajung anual la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Chiar dacă o mare parte a acestora sunt respinse, sute de reclamaţii sunt judecate. Numai anul trecut, ţara noastră a fost condamnată de CEDO în 70 de cazuri pentru încălcarea drepturilor omului. În aproape 40% dintre acestea, condamnările judecătorilor de la Strasbourg au fost decise din cauza condiţiilor din penitenciare. Majoritatea proceselor vizează condiţiile de detenţie, în special supraaglomerarea, însă mai sunt şi cauze în care se invocă acordarea tardivă de servicii medicale şi agresivitatea din partea personalului. Acum, statul trebuie să plătească daune de aproximativ 1,5 milioane de euro. Faţă de anii anteriori, suma este mai mică, şi asta nu pentru că s-ar fi reamenajat puşcăriile, ci pentru că majoritatea dosarelor mai vechi au fost soluţionate, dar şi pentru că legislaţia CEDO a fost schimbată şi au fost înăsprite condiţiile de admitere a contestaţiilor. Până în 2012 statul român a pierdut peste 600.000 de euro în urma proceselor intentate de deţinuţi la CEDO.

Pentru supraaglomerarea deţinuţilor în închisori, igienă şi ventilaţie, deficitare în celule, apă semipotabilă şi alimente necorespunzătoare, România este arătată cu degetul de întreg mapamondul. În ţara noastră, ajung în spatele gratiilor, anual, peste 30.000 de persoane, în condiţiile în care este spaţiu doar pentru 20.000 în cele 44 de penitenciare. Potrivit normelor internaţionale, fiecare deţinut are dreptul la un spaţiu de cel puţin 4 metri pătraţi, doar că la noi spaţiul individual per deţinut este la jumătate faţă de standardele europene, recomandate autorităţilor române de către Comitetul European pentru Prevenirea Torturii şi Tratamentelor sau Pedepselor Inumane sau Degradante (CPT). Nu de puţine ori s-a constatat, în urma unor inspecţii, şi că doi condamnaţi împart acelaşi pat, în celulele neîncălzite sau că o persoană, care este mutată la un spital penitenciar, este transferată dintr-o parte în alta a ţării, petrecând pe drum şi câte cinci zile în maşini care sunt supracapacitate. În loc de 10 oameni, aceste autovehicule cară 20 de oameni, legaţi la mâini cu cătuşe, pe banchete din lemn. În aceste condiţii, sistemul penitenciar din România nu este de fapt un sistem educativ, ci unul concentraţional. Mizeria materială din puşcării duce la mizerie morală şi nu are vreo legătură cu pedeapsa pe care fiecare individ şi-o execută. Condiţiile din penitenciare sunt elemente care dezumanizează şi asta nu are deloc legătură cu reeducarea. Evident că de condamnat este şi corupţia, din fericire izolată, de la nivelul conducerii stratificate a penitenciarelor care, în schimbul unor sume de bani, le permite anumitor deţinuţi cu dare de mână să încalce regimul de detenţie, în timp ce pentru alţii care şi-au atins limita suportabilităţii, cum a fost cazul celor cinci deţinuţi de la Galaţi care şi-au pus capăt zilelor prin spânzurare în ultimii doi ani, nu mişcă un deget. Vă repet că dezumanizarea care se practică în sistemul penitenciar este una care nu ţine de o ţară care are frontieră NATO sau UE.

Nu ştiu exact câte cauze mai sunt pe rol la CEDO în momentul de faţă, pentru că ele ajung la agentul guvernamental responsabil de această problemă, dar sunt preocupat să găsim soluţii şi să evităm să mai ajungem în asemenea situaţii. Dacă nu se reamenajează sau nu se construiesc noi închisori, sute de foşti deţinuţi ar putea cere despăgubiri de milioane de euro. Este adevărat că statul caută soluţii pentru această problemă, iar autorităţile au încercat să atragă fonduri de la Uniunea Europeană. Sunt de părere că o variantă viabilă pentru remedierea acestei probleme, în condiţiile restricţiilor bugetare, este deschiderea către investiţiile din sectorul privat. Ca membru al Comisiei pentru cercetarea abuzurilor, corupţiei şi pentru petiţii, cred că ar trebui să identificăm cele mai bune practici pentru ca acest tip de parteneriat public-privat să aducă beneficii pentru toate părţile implicate.

De asemenea, ţin să subliniez rolul crucial care ne revine nouă, tuturor parlamentarilor, în asigurarea standardelor CEDO de protecţie a drepturilor omului, inclusiv prin luarea măsurilor necesare punerii în executare a hotărârilor Curţii de la Strasbourg.