Dezbateri parlamentare

Doamna Claudia Boghicevici:

"Strategia Ministerului Muncii în domeniul protecţiei copiilor"

Sfârşitul anului trecut a marcat terminarea perioadei de implementare a Strategiei Naţionale în domeniul protecţiei şi promovării drepturilor copilului 2008 - 2013 şi a Planului operaţional pentru implementarea acesteia, aprobate prin HG nr.860/2008.

Reforma din domeniul protecţiei drepturilor copilului a fost unul dintre cele mai importante demersuri asumate de autorităţile române, atât la nivel central, cât şi la nivel local, rezultatele acesteia fiind vizibile şi substanţiale de-a lungul timpului.

Problemele sociale care afectează copiii şi politicile sociale dedicate acestui domeniu au fost constant în prim-planul atenţiei tuturor actorilor instituţionali, la aceasta contribuind atât implementarea unor reforme importante în acest sector după anul 1997 (reformarea cadrului normativ în domeniu, descentralizarea activităţilor de protecţie a copilului, restructurarea şi diversificarea instituţiilor de ocrotire a copilului, dezvoltarea de alternative de tip familial la ocrotirea de tip rezidenţial şi creşterea accentului pe politicile de prevenire a părăsirii), dezvoltarea sectorului nonguvernamental din domeniu, dar şi atenţia organizaţiilor internaţionale.

În România, legislaţia în domeniul protecţiei şi promovării drepturilor copilului consfinţeşte responsabilitatea primordială ce revine familiei în creşterea şi îngrijirea copilului, recunoscut fiind faptul că dezvoltarea acestuia poate fi deplină numai într-un mediu familial.

Familia are incontestabil o importanţă majoră din punct de vedere economic şi social, însă cel mai important rol al ei rămâne cel educativ, deoarece în centrul ei se plasează mereu copilul. Familia este cea care formează, modelează şi şlefuieşte caracterul şi personalitatea copilului, oferindu-i prin relaţionare modele şi repere care vor marca evoluţia sa ulterioară în societate.

Unul dintre principalele obiective în domeniul protecţiei copilului a fost acela de a preveni separarea copilului de mediul său familial şi reducerea numărului de copii aflaţi în instituţii, prin identificarea unor alternative de protecţie de tip familial. Ca o consecinţă directă, rata copiilor aflaţi în instituţii rezidenţiale a scăzut de la un maxim de 1165 la 100.000 copii în anul 2000 la 615 la 100.000 copii în 2008, respectiv la 600 în 2011.

Procesul de dezinstituţionalizare a copiilor a continuat inclusiv în perioada 2008-2013, constatându-se o scădere constantă a numărului de copii aflaţi în instituţii, remarcându-se în acelaşi timp o scădere a numărului de copii aflaţi în plasament la asistenţi maternali, precum şi a numărului de asistenţi maternali profesionişti (cu aproape 3.000 mai puţini din decembrie 2007 până în iunie 2013). În ceea ce priveşte categoria copiilor aflaţi în instituţiile de tip rezidenţial, aceştia au vârste de peste 10 ani şi o durată mare de separare de familie, pentru aceştia fiind necesare programe de pregătire pentru viaţa independentă, concomitent cu stimularea menţinerii relaţiilor personale cu membrii familiei naturale sau extinse, în vederea pregătirii acestora pentru momentul în care vor părăsi sistemul de protecţie specială - lucru demonstrat statistic.

Consider că, în privinţa protecţiei copilului, trebuie să ne concentrăm pe "descurajarea abandonului", pentru că aici vorbim de politici de planificare familială care au impact nu doar asupra sistemului de instituţionalizare a copiilor, ci asupra societăţii în ansamblu. Pe lângă campaniile de informare şi accesul la mijloacele de contracepţie, în special în mediul rural şi în comunităţile izolate, avem nevoie de un mix de politici adresate claselor urbane, cu venituri medii şi mari: deduceri fiscale, facilităţi pentru sisteme private de îngrijire a copiilor. Introducerea în 2003 a indemnizaţiei pentru creşterea copilului a reuşit să apropie numărul de copii născuţi de femeile salariate de cel al femeilor nesalariate, deşi în continuare acestea aduc pe lume mai mulţi copii în fiecare an. Iar aceştia sunt copiii cu cel mai mare risc de abandon sau poate şi mai rău, ajung să fie crescuţi fără acces la o alimentaţie corectă, la servicii de sănătate sau îngrijire şi, în prea multe cazuri, să fie exploataţi de către părinţii fără surse de venit.

Aştept să văd noua strategie a Ministerului Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice în domeniul protecţiei copiilor, mai ales în ceea ce priveşte copiii din zonele sărace, inclusiv din zonele urbane cu sărăcie extremă şi sper ca măcar pentru aceştia să nu se facă referire numai la cei din zonele rurale ci şi, aşa cum am menţionat mai sus, la cei din zonele urbane unde statistic s-a arătat că există sărăcie, că există copii ce au nevoie de o protecţie socială adecvată.