Dezbateri parlamentare

Domnul Filip Georgescu:

După ce a persiflat cu criza economică mondială, asigurându-ne că acest flagel nu va afecta România, după ce preşedintele ţării, premierul şi ministrul de finanţe s-au debarasat public de soluţionarea crizei, când au văzut situaţia gravă, autorităţile noastre încearcă acum să scoată ţara din chingile recesiunii prin măsuri puerile, de genul celor privind "Prima casă", "Programul rabla", dar mai ales prin procedee care sporesc virulenţa unui asemenea flagel, cum sunt reducerea până la anormalitate a cheltuielilor publice, restrângerea producţiei şi a forţei de muncă, stagnarea economiei, îngheţarea salariilor şi pensiilor, creşterea preţurilor şi micşorarea puterii de cumpărare.

Fireşte că nicăieri în lume, şi cu atât mai mult la noi, unde sărăcia a devenit de mult o boală endemică, de pe urma unor asemenea măsuri, nefasta criză economică nu se va simţi deloc ameninţată şi nici nu ne va părăsi. Asigurările prin care preşedintele ţării, premierul, ministrul de finanţe şi guvernatorul Băncii Naţionale încearcă să ne convingă că din trimestrul trei economia noastră va înregistra creşteri care anunţă sfârşitul crizei, nu sunt decât vorbe-n vânt, lipsite de orice temei. Cum să te redresezi când nu dispui de resurse economice şi financiare, când nu ai industrie, transporturi, infrastructură şi comerţ echilibrat? Guvernul a refuzat orice idee de reindustrializare, a respins ostentativ propunerea de sprijinire a întreprinderilor mici şi mijlocii, care ar fi putut tempera mult şomajul şi reanima piaţa muncii şi, în acelaşi timp, ar fi sporit resursele bugetare. Dimpotrivă, prin impozitul forfetar, la care nu vrea să renunţe nici astăzi, Guvernul a împins spre faliment 150.000 de IMM-uri.

Dincolo de toate aceste realităţi dureroase, România mai are totuşi un pilon pe care se poate sprijini în tentativa de a ieşi din criza economică actuală - agricultura. Ideea nu este deloc hazardată şi nici iluzorie. Chiar şi în situaţia grea în care se află astăzi agricultura noastră, ea poate constitui o punte pe care am putea să traversăm fluviul crizei economice.

În decursul îndelungatei lor existenţe, dar mai ales în vremurile de obidă, românii au ieşit întotdeauna la liman, aplecându-se pe coamele plugului şi înfrăţindu-se cu ţarina şi ţara. În acest sens, un exemplu concludent, mai apropiat de zilele noastre, îl constituie perioada de după cel de-al doilea război mondial, când România era o ruină totală, iar sărăcia ajunsese pe cele mai înalte piscuri. Industria petrolieră, întreprinderile constructoare de maşini, cele ale industriei uşoare şi alimentare, transporturile feroviare şi multe alte obiective economice fuseseră distruse în proporţie de 40-70%. Singurul pai de care ne mai puteam agăţa în acel naufragiu militar, politic şi economic rămânea agricultura, cu toate că acest sector fusese puternic lovit de rigorile secetei cumplite din anii 1946-1947, dar mai ales de prevederile înrobitorului armistiţiu de război.

Cu toate că era lipsită aproape total de mecanizare (chiar şi de forţa animală, întrucât sute de mii de cai îşi găsesc sfârşitul pe front şi în anii următori), deşi despre irigare, substanţe fertilizante ori despre cercetarea ştiinţifică nici măcar nu se vorbea, agricultura a trecut cu succes un examen de viaţă şi de moarte. Ea a fost forţa vie care a propulsat electrificarea, industrializarea, refacerea transporturilor şi a celorlalte sectoare, şi tot satul a fost cel care a suportat cea mai mare a despăgubirilor de război. Este drept, contribuţia imensă şi decisivă pe care agricultura a adus-o la renaşterea României a fost una forţată, impusă cu acel groaznic cnut ideologic bolşevic. Dar dincolo de maniera nefastă prin care agricultura a fost împinsă într-o asemenea bătălie capitală, trebuie apreciată extraordinara sa capacitate de a ridica ţara din moloz. Nu degeaba spunea marele cărturar Lucian Blaga că "veşnicia s-a născut la sat".

Nu încape îndoială că şi astăzi, tot la sat (chiar dacă acesta este în paragină) s-ar putea găsi pârghiile economice capabile să ne scoată din ghearele crizei. Pentru aceasta, ar trebuie să ne întoarcem cu faţa spre el, în primul rând autorităţile statului, care au datoria să se aplece cu toată răspunderea asupra agriculturii, s-o stimuleze în mod cu totul prioritar, lăsând în plan secund turismul, dezvoltarea regională şi alte departamente care toacă bani fără folos.

Spre deosebire de cele mai multe ramuri ale economiei, agricultura este o afacere cu cicluri scurte de producţie (două-trei anotimpuri) şi cu rezultate, nu de puţine ori, extraordinare. Puternic finanţată şi aşezată pe baze intensive, agricultura noastră, care poate hrăni 80 de milioane de oameni, ar fi în măsură să producă o abundenţă de produse alimentare, ajutându-ne să economisim cele peste 2 miliarde de euro cheltuiţi astăzi pentru importul de carne, lactate, brânzeturi, unt, ouă, fructe, peşte, dar în acelaşi timp să alimentăm bugetul de stat cu mari sume băneşti, realizate din exportul de cereale şi alte mărfuri furnizate de fermieri. Pe de altă parte, o agricultură dezvoltată s-ar dovedi un teren fertil pentru investitori, chiar şi pentru cei străini.

Departe de a epuiza marile avantaje pe care le oferă dezvoltarea prioritară a agriculturii, vom mai spune că acest sector este capabil să obţină capital din absorbţia fondurilor europene. Dar pentru ca toate acestea să devină o realitate palpabilă, politica agricolă trebuie făcută cu seriozitate şi competenţă şi pusă în sprijinul producătorului agricol. Prin dezvoltarea prioritară şi puternică a agriculturii câştigă nu numai satul, ci şi statul şi întreaga noastră societate.