Dezbateri parlamentare

Domnul Mircea Irimescu:

"Votul parlamentar şi anticorupţia"

Nu cred să existe cineva dintre cei implicaţi sau cei interesaţi de viaţa politică românească care să nu conştientizeze ce importanţă are pentru România o acţiune anticorupţie decisă, generalizată şi eficientă. Sunt destule argumente care pot susţine cu succes ideea că o astfel de întreprindere în România este chiar vitală. Secolele de tolerare a mijloacelor ilegale cu care unii şi-au câştigat diverse poziţii favorizante în societate au condus la dezvoltarea unor mentalităţi nu numai contrare legii, dar şi în contradicţie flagrantă cu judecăţile care domină lumea comunităţii europene din care facem parte. Trăim cu sentimentul că suntem în ceasul al doisprezecelea şi de aceea necesitatea întăririi statului în dificila conjunctură în care ne ducem viaţa este lesne de înţeles pentru mai toată lumea. Lupta împotriva corupţiei se bucură de cea mai mare popularitate dintre toate activităţile pe care le-ar putea declanşa orice guvern, indiferent de formaţiunile politice care-l susţin. Recentele iniţiative ale instituţiilor legal investite să combată ilegalităţile din viaţa socială, inclusiv din punctele de trecere peste frontieră, s-au bucurat de atenţie şi aprobare unanime.

Totul ar fi de aplaudat dacă nu şi-ar fi băgat şi aici coada cel identificat a fi sursa tuturor relelor de când e lumea pe pământ. Tentaţia câştigurilor politice în scop electoral este la fel de puternică ca şi pofta de înavuţire tipică, de exemplu, contrabandiştilor. Raţionamentul de tipul: "Şi nouă ce ne iese din asta? Să împuşcăm doi iepuri deodată, răpunem corupţia şi ne impunem imaginea de eroi salvatori ai legii în biata ţărişoară" este considerat de o parte însemnată a oamenilor politici români ca probă de pragmatism, de spirit organizator, de "simţ politic". Nu-i aşa. Este chiar o dovadă a generalizării răului şi a imoralităţii din viaţa politică românească.

În ce mă priveşte, din complexul de activităţi anticorupţie desfăşurate în ultima vreme de cei abilitaţi, doresc să stărui asupra votului de săptămâna trecută la proiectul de hotărâre a Camerei Deputaţilor privitor la cererea unuia dintre parchetele Ministerului Public de a-l "reţine şi aresta" pe deputatul Dan Păsat. Din capul locului menţionez că nu-l cunosc pe împricinat, că nu ştiu decât din presă acuzaţiile care i se aduc, că am votat întotdeauna pentru aprobarea cererilor adresate de organele de stat, în scopul instrumentării cazurilor de presupuse încălcări ale legii săvârşite de deputaţi, că acum nu am votat (respectând decizia politică a grupului parlamentar din care fac parte). Mă grăbesc să adaug că, dacă aş fi votat, de această dată aş fi făcut-o împotriva cererii parchetului. Iată de ce.

Cercetarea penală a învinuitului a început în anul 2009 şi nu am auzit ca justiţia să fi fost în vreun fel obstrucţionată în activitatea ei firească. În speţă, procurorii au decis că inculpatului ar trebui să i se aplice măsura excepţională a arestării preventive şi în această situaţie au fost obligaţi de lege să obţină o aprobare parlamentară. Dacă avizul solicitat de procurori ar fi fost doar un act administrativ emis de conducerea Camerei Deputaţilor, cu ştampilă şi semnătura preşedintelui instituţiei, l-aş fi acceptat, indiferent dacă prin el s-ar fi admis sau respins cererea procurorilor. Însă, pentru a se decide o soluţie la acest demers procedural, mi s-a cerut votul, ceea ce schimbă radical modul de abordare al chestiunii.

Dincolo de constrângerile de partid sau de "corectitudine politică", totuşi, votul rămâne o problemă de conştiinţă, mai ales atunci când prin el se decide asupra libertăţii unui om, oricine ar fi acela. Pentru a da un vot într-un asemenea caz este nevoie de mai multă documentare, cumpănire şi matură chibzuinţă. Dacă legea îţi impune împuternicirea de a decide, trebuie să-ţi asumi răspunderea. Delegarea formală a acestei obligaţii către alte instituţii nu are darul să contribuie la întărirea actului de justiţie.

La chestiunile de principiu de mai sus se adaugă câteva întrebări care lasă suspiciuni de politizare a actului de justiţie în speţa de faţă. Ce a împiedicat DNA-ul să termine, în cele 18 luni avute la dispoziţie, instrumentarea acestui caz şi să trimită inculpatul în judecată? A împiedicat în vreun fel inculpatul actul de justiţie? Cererea în vederea "reţinerii şi arestării" a fost depusă la Camera Deputaţilor la circa 1 an de la începerea cercetărilor, încă de la începutul toamnei trecute. Unde-i caracterul de urgenţă al măsurii de privare de libertate? De ce nu a fost trecută imediat pe ordinea de zi a unei şedinţe a Camerei? Era nevoie de cel în cauză în grelele dispute politice finalizate prin vot de la sfârşitul anului trecut, iar acum, cazul său poate fi "valorificat" sub alte aspecte?

Pentru că nu am primit de la cei care trebuiau să-şi justifice cererea răspunsuri mulţumitoare la cele de mai sus, conştiinţa mi-a dictat o atitudine de împotrivire la măsura extremă propusă. Astfel, consider că nu am împiedicat exercitarea actului de justiţie în România, dar m-am opus încălcării principiului de nevinovăţie prevăzut de lege şi mediatizării în lume - prin televiziuni - a unei spectaculoase arestări în chiar sediul Parlamentului României. Impresia, posibil pozitivă, creată peste hotare de proiectatul eveniment, pe fondul amplelor acţiuni de combatere a corupţiei din vămi, ar fi putut fi una dintre secularele noastre forme fără fond cu care am tot păcălit lumea. M-am săturat de ele şi am decis să le combat, oricât de mult mi-aş dori să-i văd pe toţi infractorii acestei ţări acolo unde le este locul.