Dezbateri parlamentare

Domnul Constantin Adăscăliţei:

"Cercetarea în România...încotro?"

Abordarea acestei teme o justifică situaţia precară pe care ne-o arată ultimii 10 ani, în care autorităţile guvernante au vorbit timid de "reforma în cercetare" ce nu poate fi încurajată datorită unor bugete austere, vitregite de criza economică. Alte resorturi care ne-au determinat intervenţia de astăzi sunt Raportul pe 2013 al Comisiei Europene pe cercetare-inovare în România, Elaborarea Strategiei Naţionale în Cercetare-Dezvoltare-Inovare 2014-2020, dar şi criza vaccinurilor din Institutul Cantacuzino, acelaşi institut care anul trecut a închis definitiv porţile filialei din Iaşi, indisponibilizând peste 34 de cadre calificate şi un patrimoniu logistic care, neadministrat corespunzător, se va transforma în ruină.

Statistic, în România avem aproximativ 40.000 persoane care lucrează în cercetare, dintre care 25.000 cu statut de cercetător, de regulă, cadre didactice universitare, profesori sau beneficiari de burse doctorale, cu o medie a veniturilor de aproximativ 700 euro/net/lună, în timp ce, media europeană este de 3000 euro/net/lună. Cheltuielile statului cu acest domeniu s-au situat aproape în fiecare an în jurul valorii de 0,5% din PIB (excepţie făcând anul 2008, când cercetarea a avut 0,6 din PIB). Nu e de mirare că, potrivit Raportului Comisiei Europene din 2001, peste 15.000 de cadre din acest domeniu au părăsit România, pentru oferte din alte state care au ştiut să le valorizeze corect competenţele.

Acelaşi raport european face o diagnoză a domeniului în România şi constată următoarele probleme:

• etapa românească de doctorat susţine aspecte puternic teoretizate, cu puţină aplicabilitate;
• angajările în sectorul public de cercetare au fost blocate din 2010, în timp ce mediul privat a fost constrâns să îşi reducă numărul de cercetători;
• subfinanţarea sistemului a provocat migraţia de creiere, în special fiind vizaţi cei tineri, iar cei rămaşi au posibilităţi de reconversie profesională limitate;
• colaborarea între mediul universitar, mediul privat şi instituţiile de brevetare este blocată, iar aplicabilitatea industrială este sub 1%.

Nu este de mirare, deci, că în condiţiile de mai sus, tinerii educaţi pe banii statului român pleacă din ţară.

Puţinii privaţi care făceau cercetare industrială au fost sufocaţi de legile fiscale şi mediul concurenţial, iar în sistemul sanitar au apărut crize de tipul "vaccinuri contaminate", care pe viitor se pot dovedi adevărate dezastre biologice.

Am pregătit pentru astăzi o serie de observaţii, în urma consultării unor cadre universitare de la instituţiile de profil din municipiul Iaşi. În contextul în care în această perioadă se elaborează Strategia Naţională de Cercetare-Dezvoltare-Inovare 2014-2020, avem speranţa că ne vor fi luate în considerare observaţiile pertinente.

România trebuie să investească în domeniile în care deja avem un avantaj competitiv şi trebuie dezvoltat acest avantaj.

Avem nevoie de o susţinere mult mai puternică a cercetării aplicative şi competitive, iar pe cale de consecinţă, diversificarea surselor de finanţare. În prezent 80% din finanţarea cercetării româneşti se realizează prin ministerul de resort. În context european nu este considerat productiv pentru o economie sănătoasă ca cercetarea aplicativă să fie susţinută majoritar din fonduri publice.

O mare problemă a celor 20 de ani de tranziţie este statutul slab al universităţilor româneşti în topurile mondiale, iar aici ne referim la întregul sistem, în ansamblu, ce pleacă de la admitere până la evaluarea finală, sistem ce nu concordă bunelor practici internaţionale, învechindu-se din ce în ce mai mult cu fiecare an ce trece. De asemenea, în ceea ce priveşte ştiinţele inginereşti se simte o nevoie clară de armonizare cu realităţile tehnologice ale secolului XXI.

Nu în ultimul rând, în ceea ce priveşte organigramele, instituţiile de cercetare au nevoie de mai multă flexibilitate în dezvoltarea unor noi structuri, comasarea altora sau permutarea cadrelor în funcţie de necesarul proiectului.

Închei intervenţia cu speranţa că cercetarea românească va fi ancorată în tendinţele europene şi mondiale şi se va trece de la un sistem pur teoretic la un sistem care se încorporeze o proporţie egală între teorie şi practică. Dezvoltarea acestui domeniu de care depinde evoluţia întregii societăţi o vom preţui toţi.