Dezbateri parlamentare

Domnul Nicolae Giugea:

"Pierdut învăţământ universitar românesc. Ofer recompensă!"

Gradul de dezvoltare al unui stat modern se judecă după nişte criterii simple, după nişte indicatori banali, cum sunt de pildă: numărul de absolvenţi de studii superioare, raportat la populaţia activă; nivelul cheltuielilor publice pentru învăţământ, raportat la PIB; nivelul cheltuielilor pentru cercetare fundamentală şi cercetare aplicativă, dar şi pentru dezvoltare de prototipuri, tot ca raport în produsul intern brut. Aceste criterii nu ar fi fost greu de îndeplinit nici de România, mai ales că, în urmă cu exact zece ani, toate partidele politice din România semnau primul pact politic, prin consens - "Pactul pentru educaţie" - care ar fi trebuit să aducă, progresiv, finanţarea învăţământului şi cercetării ştiinţifice la peste 6% din PIB. Aşa cum bine ştim, în niciun an din ultimii zece, învăţământul românesc şi cercetarea, laolaltă, nu au primit niciodată mai mult de 3,5-4% din PIB. Dacă s-a întâmplat ceva în ultimii zece ani, atunci evoluţiile au fost aproape exclusiv negative: lipsa de actualitate a dictonului "cine are carte are parte" a îndepărtat tot mai mult absolvenţii de liceu de atractivitatea şi utilitatea învăţământului universitar; abandonul universitar a crescut sub mirajul unui loc de muncă imediat şi prost plătit; infrastructura universitară şi de cercetare nu au beneficiat de nicio investiţie semnificativă; institutele de cercetare, bazele de cercetare şi infrastructura aferentă s-a tot contractat de la un an la altul, astfel încât au dispărut realmente întregi domenii de cercetare ştiinţifică; probleme peste probleme în materie de etică ştiinţifică. Cel mai grav lucru este, de departe, faptul că învăţământul superior din România a ajuns în paradigme de comparaţie calitativă şi cantitativă cu perioada comunistă.

Luni, s-a dat startul unui nou an universitar în România, iar mii de studenţi au intrat din nou pe porţile universităţilor. Numărul lor este tot mai mic, pentru că în România tinerii sunt tot mai puţini, iar cei care încă mai sunt în ţară iau tot mai frecvent calea Occidentului, fie la muncă, fie la studii. Chiar şi în aceste condiţii, porţile universităţilor nu au oferit anul acesta condiţii mai bune ca în anii trecuţi. Infrastructura universitară nu a beneficiat de alocări de la Ministerul Educaţiei Naţionale, căminele studenţeşti sunt ţinute în picioare doar prin efortul propriu al universităţilor, iar cantinele pentru studenţi fie au dispărut, fie nu mai au mult până să dispară. Să nu ne facem că nu pricepem cauzele acestei situaţii? Le ştim cu toţii! Un învăţământ performant nu se face fără bani, fără investiţii, fără burse pentru studenţii performanţi, care provin din familii defavorizate, fără salarii decente pentru cadre didactice şi cercetători. Faptul că universităţile româneşti nu şi-au închis încă porţile, se datorează exclusiv efortului pe care l-au făcut conducerile acestora, de a obţine resurse financiare minime, altele decât cele care ar fi trebuit să vină de la Guvern, pentru a ţine la perfuzii financiare un învăţământ subfinanţat.

Le mulţumesc unor colegi din mediul universitar, rectori ai unor prestigioase universităţi, care, săptămâna trecută, au decis să nu mai accepte deciziile nedrepte ale Guvernului şi au demarat o petiţie, la nivel naţional, prin care solicită un singur lucru Cabinetului condus de Mihai Tudose - să-şi respecte Programul de guvernare şi să nu atenteze la autonomia universitară. Despre respectarea Programului de guvernare, cel în care se promiteau râuri de lapte şi miere pentru învăţământul românesc şi pentru cercetarea ştiinţifică, eu, personal, nu am nici cea mai mică speranţă că vreuna dintre promisiuni se va realiza vreodată. Învăţământul, oricum, nu a fost niciodată o prioritate a Guvernelor.

Or, dacă Guvernul nu dă, atunci măcar să nu ia! Furia rectorilor universităţilor din România este cu totul justificată, întrucât Guvernul, după modelul falimentar al transferului unor poveri financiare suplimentare asupra administraţiilor publice locale, acum s-a gândit să procedeze, de aceeaşi manieră, şi cu universităţile. Mai precis, este vorba despre măsura trăsnită de a transfera pe bugetele proprii, ale universităţilor, povara aplicării Legii nr. 85/2016 privind plata unor diferenţe salariale.

Mă cunoaşteţi foarte bine şi ştiţi că sprijin învăţământul pe toate palierele sale, de la învăţământul preuniversitar şi până la cea mai înaltă formă de instruire, doctoratul. Îngrijorarea mea majoră este legată de faptul că dezinteresul total faţă de soarta universităţilor româneşti se va repercuta, în foarte scurt timp, în structura tot mai bolnavă a economiei româneşti.

Eu nu-mi doresc o economie bazată pe lucrători slab calificaţi, care produc slabă valoare adăugată şi care, la sfârşitul lunii, încasează salarii de subzistenţă. Eu îmi doresc o Românie bazată pe o tânără elită ştiinţifică, care să contribuie la inovaţia internaţională, să dea impulsuri progresului tehnologic şi care să atragă în România investiţii înalt generatoare de valoare adăugată. Îmi doresc o Românie în care tinerii vor fi cel mai bine instruiţi de sistemul de învăţământ, iar lefurile lor viitoare vor fi pe măsură.