Dezbateri parlamentare

Domnul Neculai Iftimie:

"Vânzarea pământului românesc, o problemă delicată"

În cartea "Omenirea secolului al XXI-lea şi Guvernul Mondial" - 2011, pag. 308-309 - autorul Ştefan Mâşu, citind un raport FAO din 2009, menţionează că în perioada 2004-2009, circa 2,5 milioane hectare de pământ din unele ţări, cum ar fi Ghana, Madagascar, Etiopia etc. au fost vândute unor ţări, precum ar fi China, Coreea de Sud, Emiratele Arabe ş.a., care urmăresc să-şi asigure suprafeţe agricole necesare pentru hrănirea propriilor populaţii. Alte ţări ţintă de unde se vrea să se cumpere pământ mai sunt, şi anume: Australia, Rusia, Filipine, Mexic, Brazilia, iar ţările aşa-zise "investitoare" sunt: Bahrain, China, Japonia, ţările din Golf, Egipt, India, Kuweit, Libia, Arabia Saudită, Coreea de sud etc.

Mi se pare interesant de punctat că autorul citat a introdus aceste informaţii în capitolul intitulat "Războaiele economice în secolul al XXI-lea" şi mă întreb:

Care sunt învingătorii, câştigătorii, şi care sunt învinşii, perdanţii?

Ce ţări vor stoca produsele agricole şi vor dirija necesarul de alimente, eventual vor crea artificial crize alimentare?

Ţara noastră, România, în ce categorie este?

Punându-mi şi eu această ultimă întrebare, consider că noul Proiect de Lege de modificare şi completare privind vânzarea terenurilor agricole trebuie să ţină cont de problemele reale cu care se confruntă arendaşii şi proprietarii de terenuri agricole din România.

În acest moment, nu există o legislaţie europeană secundară care să se refere la achiziţionarea de terenuri agricole. Statele membre au competenţa şi libertatea de a-şi reglementa pieţele funciare. Cu toate acestea, trebuie să respecte principiile fundamentale ale tratatului, în primul rând libertăţile fundamentale şi nediscriminatorii, pe motive naţionale.

Unele legi ale statelor membre acordă protecţie terenurilor agricole. Având în vedere că pământul este un activ limitat şi special, achiziţionarea de terenuri agricole este adesea suspusă anumitor condiţii şi restricţii. Aceste legi naţionale privind terenurile, care există în mai multe state membre ale UE, urmăresc diferite obiective, de a menţine terenurile agricole utilizate în agricultură, iar caracteristica lor comună este că acestea au ca obiectiv evitarea speculaţiilor excesive de terenuri.

Legea privind vânzarea terenurilor agricole în România trebuie să protejeze interesele publice legitime, cum ar fi, prevenirea speculaţiilor cu teren, păstrarea comunităţilor agricole locale şi susţinerea şi dezvoltarea unei agriculturi viabile.

Preocupările legate de investiţiile străine în terenurile agricole nu sunt noi în Europa şi în special în România. Creşterea recentă a investiţiilor străine în terenurile agricole de la noi a generat îngrijorare - după unele date, neoficiale, investitorii străini au dobândit circa 40% din terenurile agricole. În primul rând, investitorii străini au fost uneori percepuţi ca aglomerând fermierii locali şi, în al doilea rând, există îngrijorarea că zonele terenurilor cultivabile au devenit vulnerabile la speculatorii sau la investitorii lipsiţi de scrupule.

Unele criterii pun la îndoială beneficiile achiziţiilor străine şi susţin că marile fonduri şi companii de investiţii internaţionale lipsesc fermierii mici şi săraci de resursele funciare şi perturbă dezvoltarea rurală.

În concluzie, sper ca actul normativ aflat în dezbatere în Parlament, aflându-mă şi eu printre iniţiatori, să rezolve vânzarea pământului românesc în favoarea cetăţeanului român.