Dezbateri parlamentare

Domnul Ion Dumitru:

"Trebuie să trăim într-o ţară bogată cu ţărani bogaţi"

Administraţia publică are obligaţia permanentă de a-şi îndeplini principalul deziderat: acela al efortului pentru ştergerea diferenţierilor dintre sat şi oraş, dar nu şi a specificului de comunitate mică, bazată pe motorul micii proprietăţi rurale. Adică, în principal ar fi vorba de ştergerea diferenţierilor privind facilităţile publice, serviciile, modul de aprovizionare/desfacere.

Şi mai pot fi încă patru obligaţii categorice din partea administraţiilor locale şi centrale:

1. Încurajarea fiecărei comune de a-şi definitiva un plan de lungă perspectivă pe dezvoltarea valorificării producţiilor micilor proprietăţi rurale, cu evidenţierea tuturor oportunităţilor şi valorilor locale care pot atrage investiţii şi evidenţierea unor forţe de muncă în plus, rezultate din timpul liber al lucrătorilor din agricultură, aşa zisul "şomaj parţial" produs de sezoanele fixe ale muncilor agricole, pe care nimeni nu are bunul simţ sau buna credinţă de a-l evidenţia în statisticile naţionale. Trebuie incluse toate cele sus menţionate, cu termene fixe de rezolvare sau realizare, în programele de candidatură ale primarilor şi consilierilor locali.
2. Asigurarea unui termen de graţie pe o perioadă foarte îndelungată, calculată în ciclurile naturale, ale lucrării şi odihnirii pământului, privind scutirea de impozite şi taxe a întreprinzătorilor de pe mica proprietate agrară, a familiilor antrenate în producţia casnică, a valorificării unui cuantum de marfă peste producţia de subzistenţă.
3. Asigurarea funcţionării pieţelor locale şi a unui sistem de valorificare pe alte pieţe a produselor oferite de producătorii direcţi.
4. Asigurarea formării gratuite a acestor producători şi a consultanţei gratuite în agricultură.

Strigătul de salvare a micii proprietăţi agricole îl dau azi, în condiţii de criză, analizând ceea ce ne poate salva din haosul ei. Şi îl dau, pentru că apare la vedere pericolul deteriorării morale a acestei populaţii prin paşi înapoi, până la pierderea sentimentului durabilităţii, pe care îl are omul producător de bunuri proprii, sigur că prin ele îşi poate asigura continuitatea vieţuirii.

Este necesar un comandament naţional, pentru a ne readuce cu picioarele pe pământ la idealul pragmatic, dacă mă pot exprima astfel, de a ajunge să trăim într-o "ţară bogată cu ţărani bogaţi", singura cale de a ne recâştiga mentalitatea de învingători în lupta pentru o vieţuire durabilă.

La aceasta se va ajunge dacă vom şti mai întâi să ne asigurăm subzistenţa, chiar făcând pasul înapoi necesar, dar consolidându-ne moralul cu voinţa naţională şi reasigurându-ne morala cu voinţa spirituală. După ce vom fi siguri că am atins acest prag de vieţuire durabilă, de abia atunci vom putea intra în rândurile celor care îşi asigură dezvoltarea durabilă şi vom putea aspira la ea.